La o mica sesiune alcoolica de zilele trecute (o “cinste”, cum se zice), unul dintre baieti (sarbatoritul; apropos, La Multi Ani, baiete, sa-ti traiasca frantuzoiaca!) a remarcat: “Ba, voi stiti ca Gika a ajuns sa se certe de unul singur pe blog?”.Rasete, chestii. Cineva a cerut detalii, si i s-a explicat: “Pai el scrie si tot el isi raspunde la comentarii, ca nu mai are nimeni chef sa se certe cu el!”. Rasetele au sporit in vigoare.
Domnilor, asa este. Nimic de obiectat la adevarul celor spuse de sarbatorit. Vreau insa a discuta “cazul”.
In opinia mea proprie si personala, orice proiect de durata (de tip “blog”, “revista”, “o mie si una de nopti”, “prison break”, etc) are un astfel de moment de “reflux”. In sensul ca un proiect traieste o vreme din impulsul dat de noutate, apoi intra in conul de umbra al obisnuitei, iar in cele din urma fie devine altceva (in cazul unui succes), fie moare (in mult mai frecventul caz al unui esec).
Totusi, spre deosebire de un serial sau de o revista (cine-si mai aduce aminte de “Urzica”?), un blog are si insusirea de jurnal. Si in cazul unui jurnal nu te poti plange ca n-ai feed-back pe el, ca tocmai d-aia-i jurnal, sa n-ai! Daca vi se pare deplasata ideea asta, cititi jurnalul lui Mihail Sebastian si apoi pe cel al lui Mircea Cartarescu. Diferenta e izbitoare: literar vorbind, al lui Cartarescu e mai reusit, dar mult mai neonest; al lui Sebastian contine si expresii fruste (“buna de futut” zice el despre o actrita, apoi citeaza ce-a spus alta: “unde e Antonescu, sa-i sug pula, sa-i pup coaiele, ca ne-a scapat de legionari!”), dar e de o sinceritate extrema. Se vede ca a fost scris pentru el insusi, nu pentru o eventuala publicare, ca cel al lui Cartarescu.
Ergo: e natural ca dupa o vreme sa inceteze comentariile pe blog. Exista, desigur, bloguri cu sute de cometarii la fiecare post (cel al Simonei Tache, de exemplu), dar acolo intervin si alti factori, unii mai putin cunoscuti (cei care posteaza comentarii pe blogul ei ies impreuna la bere, au devenit o cvasi-comunitate). Dar blogurile obisnuite urmeaza de obicei aceasta curba clasica, descendenta.
Acum, nu zic ca n-am si eu partea mea de vina. Am promis de la bun inceput ca va spun povestea Berilor de Aur, de la idee la “produs” si mai departe, a esecului sau, si pana acum n-am povestit nimic. M-am luat cu catei scosi din lac, daci, insule, demoni, Nicolae Densusianu, ma rog, tot felul de prostii, si nu m-am tinut de cuvant.
Cred ca e momentul, neh?
