Istoric, cabana Leaota a fost mereu o redută a târgoviștenilor și a comunității de târgovișteni din București. Sigur că întâlneai acolo turiști de peste tot, dar cine-i obișnuit cu cabanele știe despre ce vorbesc; în ani de zile, fiecare cabană adună în jurul ei o sumă de credicioși, un nucleu „tare”, o cvasi-bulă în care fiecare se cunoaște cu fiecare și se pot baza unii pe alții. Bunînțeles că se construiesc și dușmănii pe viață, de ce nu? Dar și câte-o iubire, mai mică sau mai mare.
Anul 1987. Grup vesel de liceeni la cabana Leaota: nu numai că urma să rămânem peste noapte, dar aveam și bani să plătim cazarea! M-am găsit, repede-isteț, să fac eu pe organizatorul, și până să strâng bani de la toată lumea, până să achit cabanierului, până să întreb pe fiecare ce vrea de mâncare la cină, văd că perechile se făcuseră și că fata cu care venisem eu de mână se pupa deja cu altul. Ce era să fac? M-am repezit la afinată și m-am îmbătat ca o spălătoreasă.
Intru-n cameră să dorm. Dar intestinele-și cer drepturile. Prin aburii beției, văd o găleată într-un colț și mă așez pe ea, cu un oftat fericit, evacuând jeturi de afinată în apa de băut adusă cu greu de la izvor. În timp ce realizez dezastrul, îmi dau seama că nu sunt singur în cameră: pe-un prici, doi tineri făcuseră pasional dragoste până să-i paralizeze mirosul afinatei semi-procesate.
***
Pentru c-am plecat a doua zi înainte de șapte, temându-mă de ce-i mai rău – păi nu? Dacă pe hartă e foarte clară legătura dintre Comarnic și Talea, iar mie-mi ia o zi, cât o să-mi ia s-ajung din Talea la Mușcel, peste cumpana apelor? M-am înșelat complet. Drumul a baleiat printre pășuni, livezi și fânețe, foarte blajin (pantă mică, boierie!), iar localnicii oamenii erau la lucru, n-am avut nicio problemă să primesc indicații precise. Am ajuns în pădure, am traversat-o, iar în circa trei ore eram în sat, în Mușcel. Dacă toate traversările ar fi ca bucata asta, mi-aș deschide agenție turistică și-aș vinde „traversări” la toți grașii, chiar și bucureștenilor. Om mă fac!
Din păcate, Talea – Mușcel este o excepție, o pasăre rară, la fel ca și Casa Ovidiu. Care nu e pensiune, e pur și simplu o casă, nici măcar (permanent) locuită. Dacă-l știi pe proprietar, pe Ovidiu ăsta, te duci la un vecin de-al lui, ceri cheile, intri ca-n ograda lui tac-tu și te pui pe chef. Cu bunătățile de la tine din rucsac, bunînțeles: în Casă nu există nimic de băut, iar de mâncat doar niște mere. Și poate nuci, eventual – dar numai iarna.
***
Mă sună Ovidiu, omul Casei: „Maestre, dai și tu un text despre?”. Am intrat în alertă. Ovidiu nu-mi spune niciodată „maestre” și nu mi-a cerut nimic în viața vieții lui, darămite un text! L-am întrebat despre ce e vorba. Mi-a explicat. I-am promis că „bine”. Evident, „bine” a și rămas! Când și când, Ovidiu mai revenea cu întrebarea, eu mă cramponam de „bine”-le meu, până ce-a-nceput să se mire de-adevăratelea: „Ce e, mă, cu tine?”. Chiar, ce?
Am stat și m-am gândit. Și după ce-am terminat de gândit m-am pus pe cugetat, ca ardelenii, iar rezultatul este atât de jenant, că am nevoie de un mare efort de voință ca să-l aștern în scris: la Mușcel m-am făcut cândva complet de râs, astfel încât am preferat să îngrop respectiva amintire în uitare și-ngropată s-o las. Până când pământul reavăn al uitării mele a fost brutal răscolit de cazmaua întrebărilor lui Ovidiu, iar acum n-am ce face, trebuie să scot osemintele din groapă și să le expun în vitrină, pe post de sfinte moaște, să le pupe generațiile viitoare și să cadă-n transă. Ergo: se petrecea acum niște ani, nu mulți, dar nici puțini; Casa Florea de la Mușcel era gata, iar trupa lui de prieteni începuse să-nvețe să se adune acolo spre sfârșit de săptămână. Când unii fideli se întâmpla să lipsească, apăreau figuri noi, iar Casa nu ducea niciodată lipsă de oaspeți, aș zice chiar dimpotrivă, nu era ea destul de mare pentru câți prieteni aveau prietenii prietenilor lui Ovidiu. Uite așa!
Printre oaspeți m-am numărat atunci și eu, cu diferența că-l știam pe Ovidiu mai de multișor, cam de prin 1992, dacă nu mă înșel. Nu eram chiar „amic de ultimă oră” – cu atât mai rău pentru mine! Pentru că, în acel week-end anume, roata vieții se-nvârtise cu Ovidiu în poziția „sus” și cu mine în poziția „jos”: el avea un rost, un serviciu, o Casă de vacanță la Mușcel, doi copii superbi și o nevastă pe care mi-o dorisem pentru mine (da, încă din 1992!), plus o mașină de teren cum au numai durii, adică o Lada Niva. Pe de altă parte, eu eram șomer, nu posedam pe lumea asta decât mătreață, iar prietena mea de atunci plecase la mare c-un corporatist din Iași. Ba, să nu mint, aveam ceva bani de microbuz, că-mi lăsase ea, din milă.
Ajung în Târgoviște, Ovidiu mă încarcă în Niva, alături de familia lui, își instalează nevasta la volan (”Ca să facă mușchi!”, mi-a explicat; Lada Niva n-are servodirecție) și ne călăuzește părintește, mai întâi spre cumpărături (bere), apoi spre Moroieni, de unde lăsăm asfaltul și-apucăm drumul pe care îl știe prea bine fiecare dintre voi. După ce-am ajuns și-am descărcat, Ovidiu m-a lăsat să amușin locul (văzuse mulți ca mine, toți care ajung prima oară se poartă exact la fel), apoi m-a pus la muncă: avea îngrădit cu sârmă o viitoare „grădiniță de legume”. Treaba mea era să bat niște țăruși în pământ, că de vreo chestie mai tehnică nu eram în stare (Ovidiu mă pusese să-ndrept niște cuie, dar după un minut mi-a luat ciocanul din mână și mi-a zis „Lasă, că nimeni nu s-a născut învățat!”).
Adevărul e că toată lumea își știa rostul acolo: Raluca gătea, Ovidiu meșterea, Ruxandra trăgea arcul în Răzvan și-l nimerea exact în ochi, Raluca striga la Ovidiu, Răzvan o fugărea pe Ruxandra c-un pietroi, Ovidiu îi prindea pe-amândoi și-i dădea cap în cap etc, viața familială își urma cursul firesc, numai eu stăteam stingher, ca o cioară-n vârf de par.
Ca să am totuși o aparență de utilitate, am primis sarcina de supremă încredere să aprind focul, care era deja aprins. „Îl stingi și-l aprinzi la loc”, mi-a explicat Ovidiu, în timp ce-i administra fiului și moștenitorului său o porție suplimentară de corecție (pentru c-o gratulase c-o „Vaco!” pe soră-sa). M-am executat. M-am gândit c-o fi un fel de ritual inițiatic al locului, prin care trebuie să treacă toți neofiții, dar se pare că mă înșelasem, pentru că Ovidiu mi-a explicat ulterior: „Nu-i niciun ritual, dar prea stăteai ca proasta-n vișin!”.
Au început apoi să apară invitații, unul câte unul, cel mult în perechi. Pe Lupone și pe Sorin i-am recunoscut, ceilalți îmi erau total străini, dar ne-am acomodat repede pe măsură ce se lăsa seara și se goleau berile. Când au început și primele acorduri de chitară era deja noapte, focul se comporta foarte vioi, copiii aproape adormiseră în brațele Ralucăi, Sorin își spunea bancurile cu Chuck Norris, fetele păreau tot mai frumoase, era perfect. Îmi venea pe limbă un citat din Sven Hassel, autor foarte pe mintea mea, atunci ca și acum: „Ai bere, foc, țigări și prieteni faini, ce-ți mai trebuie?”. Nu garantez că citatul este exact. Parcă era și ceva cu „femei”.
Din păcate, starea asta de grație nu cred să fi durat mai mult de vreo două-trei ore, pentru că după aia, dracul știe cum, m-am îmbătat clanță. Adică foarte, foarte tare, ceva de domeniul fantasticului: la un moment dat, eram convins că cei doi chitariști levitează, apoi se așază plutitor pe crengile unui copac, după care își pierd super-puterile și cad în cap. Îl vedeam pe Ovidiu sărind în jar și dispărând pur și simplu, ca un magician. O simțeam pe Raluca încercând să se bage cu sila în sacul meu de dormit, ceea ce eu îi spuneam să nu facă, pentru că-i măritată și vorba aia. Aveam senzația că sunt pe traseu, undeva în Făgăraș, și mă întind pe burtă să beau apă din izvorul de sub Oticu; pe lângă mine trecea o turmă de oi, eu povesteam cu ciobanul, iar câinii mă lingeau pe față. Eram la mare și mergeam pe nisipul umed, așa că m-am descălțat, să nu-mi ud adidașii. În final, m-am trezit.
Eram singur, undeva într-un fel de pod, întins pe o saltea. Mi-era foarte rău. M-am ridicat, cu chiu și vai, am explorat podul ăla până când am dat de-o trapă în podea, sub care se vedea o scară. Am coborât. De undeva se simțea miros de ciorbă. Am ieșit în prispă și am văzut, în curte, ce văzusem și c-o zi în urmă: Ovidiu meșterea prin curte, Ruxandra și Răzvan se alergau, Raluca spăla niște vase. Am încercat să gâjâi ceva, Ovidiu m-a văzut și-a strigat la nevastă-sa: „Raluco, vezi că s-a trezit ăsta! Dă-i o ciorbă, poate-și mai vine în fire!”. Raluca mi-a pus o strachină de ciorbă în poală, dar din păcate n-am fost în stare să duc lingura la gură, așa că ea m-a hrănit aproape ca pe-un copil mic. După ciorba aia parcă am început să reiau contact cu realitatea.
Ovidiu m-a mai lăsat vreo jumătate de oră, pe urmă a zis „Hai, să-ncepem să-ncărcăm mașina, c-acuși se-ntunecă”. Am întrebat cât era ceasul: trecuse un pic de patru. Pe măsură ce duceam lucrurile la mașină, Ovidiu mi-a deslușit, cât de cât, ce fusese peste noapte: „Te-ai făcut maimuță. Normal că i-ai văzut p-ăia-n copac, c-acolo cântă ei de fiecare dată: creanga aia groasă, orizontală, la un metru de pământ – aia e scena lor! De-acolo se-aruncă-n iarbă când termină cântarea. Eu n-am dispărut în foc, am sărit peste jăratec și-am coborât dincolo în râpă, să mă piș: n-ai văzut ce-abruptă-i râpa aia? După ce-am plecat toți la culcare ai rămas singur la foc, și când a venit Raluca să te-acopere cu sacul de dormit, să nu răcești, te-ai dat la ea. Pe urmă ai dispărut din curte și te-am căutat eu, cu lanterna, dar nu te-am găsit decât pe la vreo cinci dimineața, la adăpătoarea aia de vite din capul drumului, adormiseși acolo. Nu te găseam, dar a venit un cioban și mi-a zis. Erai desculț și murdar de noroi pe picioare, dar ți-am adunat eu adidașii de pe drum. De spălat, te-a spălat Raluca”.
După vreo doi sau trei ani, la Mușcel au început Cloverfest-urile. Ovidiu m-a invitat în fiecare an. Nu m-am dus niciodată.
***
Nu știu ce poză (am trimis mai multe) va alege redacția ca să bage-n revistă, dar eu le-am blurat fețele tuturor celor care apar, preventiv, că-s persoane publice, intru-n cremenal și pierd „literele române” o valoare inestimabilă (pe mine). Adică proștii aștia ce-au făcut: au luat cu ei palincă ordinară, contrafăcută, găsită în nu se știe ce depozit uitat încă din anii ’90, când oamenii erau chiar mai săraci ca azi, dacă se poate închipui una ca asta. Eu aveam o vodcă corectă, de contrabandă, ucrainiană (15 lei litrul, un pic aspră, dar merge); am băut, am mâncat, am aprins focul, am făcut supa de seară, am mai băut, am mai făcut și un ceai fierbinte, l-am dres cu vodcă ca să rezist la frig, mă rog, o seară perfectă de sfârșit de aprilie, cer senin, stele puzderie, o frumusețe. Printre noi, amicul X (persoana publică): nu, că el nu bea, el nu e de acord cu consumul de alcool. Bine, mă, treaba ta, du-te și culcă-te. Noi am mai rămas la povești, fumătorii mai pufăiau, semințarii scuipau cojile-n foc, ne simțeam bine; cât să fi durat? Vreo jumătate de oră? Trei sferturi? Din interiorul stânii se tot auzeau foșnete, dar nu le-am luat în seamă, am zis că omul se culcușește în sacul de dormit, își caută poziția etc. El ce făcuse: căutase sticla (petul) cu așa-zisa „palincă de cireșe” și-l băuse pe tot, 500 de mililitri, în întuneric, de unul singur, după care a început să vocalizeze (voia să iasă, dar nu mai putea). Am mers înăuntru după el (nu pot spune „am intrat”, că stâna n-avea ușă), l-am extras de sub o laviță, l-am adus afară în frig, i-am dat palme, i-am dat șuturi, l-am înjurat, nimic. Băutura își făcuse treaba cu el la marele fix, cum și-o face cu toți cei care beau pe sub ascuns, era gata să moară și poate azi n-aveam ce povesti, dacă nu i-aș fi băgat degetele pe gât până și-a vărsat și sufletul din el. L-am scăpat, și care-mi este azi răsplata? Omul nu mă mai cunoaște. Nici pe mine, nici pe ceilalți. Aviz!
texte publicate și în revista Cațavencii (2019 - 2019)
