Raport 2004: azi, Măcin

Ori de câte ori pomenesc de Masivul Măcin, râde lumea de mine ca de clovnii de la circ, pe motiv că sunt cică ”penibil”. Că, ce, ăla-i munte?! Degeaba am explicat de un milion și-un miliard de ori că e un munte diferit, care nu seamănă cu nici un altul din țara asta, și că are farmecul său propriu, care face toți banii, dacă ai o minimă sensibilitate, ca să-l simți. Oha! Eu vorbeam, eu auzeam. Grohăielile porcine și mugetele bovine cu care mi s-a răspuns întotdeauna, când peroram despre munții Măcin, m-au convins (mai mult ca oricând) de universala aplicabilitate a proverbului ardelenesc: ”Olteanul nu citește, el știe!”. Corect. Iar într-o chestiune sau alta, ori într-o anumită fază a vieții (sau alta), toți suntem mai mult sau mai puțin olteni. Și râdem ca proștii, când nu e nimic de râs. Și oricum, muntele e ceva de râs doar dacă stai acasă; dacă nu, mergi pe el și taci.

Bref, pe Măcin poți merge fie de la nord la sud, din Luncavița spre Mircea Vodă, fie invers. În ambele cazuri, îți ia două zile parcurgerea întregului traseu de creastă al masivului – atenție mare, că e complet lipsit de apă! În asta și constă, dealtfel, provocarea muntelui ăstuia, că altfel e ușor și ”traseul” e de fapt drum forestier, în cea mai mare parte, cu câteva porțiuni de stâncărie, dar nimic serios (ca dificultate). Dacă vrei pereți de escaladă, de dificultate medie, găsești, n-ai treabă, și nici nu-i cauți mult, dat fiind că toți sunt pe versantul estic, cel care dă spre Dunăre. Oricum, tot peisajul e făcut de versantul ăsta, că p-ălălalt nici nu-l vezi, practic, că e-nnecat în pădure (dincolo de el e Valea Taiței, care desparte masivul Măcin de dealurile Niculițel – da, mă, alea cu viile!).

În materie de apă, ai două izvoare, mari și late: Izvorul Căutici, undeva între creasta Măcinului și culmea Pricopanului, și Izvorul Carapelitului, cam la o oră depărtare de Mircea Vodă. De bine ce-s semnalizate, eu n-am dat de nici unul din izvoarele astea, iar pe creasta propriu-zisă chiar că n-ai apă, nici de leac. Așa că trebuie să cari cu tine, n-ai ce face. Cică ar mai fi unul, sub Șaua Oancea, da ăla cred că-i legendă, ”tezaur folcloric”. În materie de vârfuri, merită să te abați pe la Căpușa, Țuțuiatu și Moroianu (pe astea trei le parcurgi în prima zi, care-i și cea mai interesantă). În a doua zi ar mai fi vârful Vinului, dar ăsta e cam la sfârșit de traseu și priveliștea e de caca-maca, pentru că dă spre est, unde nu vezi nimic (afară de păduri și de Valea Taiței, care-i un rîu mic și mocirlos).

Totuși, dacă nu ești maniac și nu ții neapărat să faci toată creasta, lucrul isteț e să ajungi în satul Greci (treci Dunărea cu bacul la Brăila, ajungi în orașul Măcin, de acolo mai faci încă vreo 13 – 14 kilometri până-n sat), și din Greci îți alegi traseul: fie spre nord, spre Luncavița (urci pe Țuțuiatu și pe Căpușa), fie spre sud, spre Mircea Vodă (urci pe Țuțuiatu, Moroianu și Vinului), fie spre vest, direct spre Mânăstirea Cocoș, în inima podgoriei Niculițel (urci doar Țuțuiatu, traversezi pădurea, apoi te faci muci cu vin călugăresc!)...

Fie mă asculți pe mine și ieși pe un traseu alternativ, altul decât creasta principală a Măcinului: din Greci apuci pe Valea Pricopanului și faci o zi pe Culmea Pricopanu, cea mai aridă și mai sahariană creastă din România, cu patru vârfuri mari, complet sterpe: Sulucu, Piatra Râioasă, Vraju și Cheia. Priveliștea pe care-o ai asupra Dunării e fabuloasă, îți ies poze de National Geografic, mai ales dimineața, când ai soarele în spate (adică în spatele aparatului foto). De ieșit, ieși în Pasul Sărărica, de unde mai ai 7 kilometri până înapoi în orașul Măcin. De-aici, fuga la discotecă în Brăila, că demult nu mai luasei bătaie de la țigani, munțomanule!

Raport 2008: azi, Buila Vânturarița

În 2008 am pătimit una din cele mai mari belele, de când mă știu eu cu bocanci: am căzut în prăpastie. Din fericire, am aterizat în picioare. Din nefericire, prăpastia era cam adâncă, adică numai bine cât să mă omoare. Din fericire, pe fundul ei curgea un rîu (rîul Cheia). Din nefericire, acolo Cheia e foarte mică, de fapt un canion care se umple cu apă când plouă. Din nefericire, atunci nu plouase. Din fericire, am căzut în SINGURA bulboană pe care-am întâlnit-o pe kilometri întregi. Să mai zică cineva că nu există un Dumnezeu al proștilor! Sau al ateilor, mă rog...

Pentru că știu că poți să mergi o viață întreagă pe munte și să nu auzi de masivul Buila Vânturarița, am să dau câteva detalii topografice: de la Râmnicu Vâlcea o iei spre Băile Olănești, iar de acolo ții drumul asfaltat până ântr-un punct, după care o apuci pe una așa-zis forestier, pe Valea Olănești (pârâul Olănești izvorăște tocmai din munții Căpățânii, de undeva de sub vârful Gera, și ocolește prin nord întreg masivul Buila). La sud, cumva paralel cu Olănești curge Cheia, care taie muntele Stogșoare și formează acel canion de care v-am zis; la nord de Olănești curge Rarița, care formeaza granița cu masivul Verdeșu, aflat la est (între Buila Vânturarița și Valea Oltului). Bref, masivul vine cam așa, de la nord-est la sud-vest: Prislop, Stogu, Stogșoare, Vânturarița, Ștevioara, Buila, Curmătura Builei, Piatra, Cacova, Cârligul și Arnota (aici deja altitudinea scade foarte mult: până la Mânăstirea Arnota e chiar drum de mașină. Doar n-o să meargă frații monahi pe jos, că nu-s turiști!).

Sfat foarte insistent: nu mergeți în Buila Vânturarița cum ați merge într-un munte normal, că aici nimica nu-i normal. Sunt foarte puțini munțomani care ajung aici, și toți sunt foarte experimentați, nu prinzi picior de amator (pe mine, dar eu sunt o greșeală). Majoritatea nici nu vin să facă traseu, ci alte dracii (rafting, speologie, escaladă, tiroliană, fel și fel de năvârlii). Sunt și mulți care vin pentru vânătoare; dealtfel, așa se explică de ce masivul are două nume: ciobanii îi spun ”Buila”, din moși-strămoși, iar vânătorii i-au zis ”Vânturarița” (dacă nu mă înșel, ăsta e un fel de șoim sau de uliu, mă rog, ceva din aceeași zonă folclorică). Dacă vă aventurați până acolo, este esențial să vă ducă unul care-a mai fost. Și nici chiar așa n-aveți garanția că nu cădeți în gol, ca proștii: ce, eu cum am căzut?!