Barbara Pease

Care după cum ziceam, madam Barbara e şi ea autoare. Măi să fie! Deşi faptul că io nu-s misogin este un adevăr universal recunoscut, totuşi am dubiile mele în privinţa autorlâcului acestei cucoane. Co-autorlâcului, ca să fiu corect. Impresia mea (bazată pe nimic, admit), este că ea îi este un fel de manager lui bărba-su, şi mai mult decât atât, un fel de ”antenă” a lui în privinţa preferinţelor publicului.

Mai concret: după cum se ştie, bărbaţii nu prea citesc cărţi (afară de homosexuali, dar nu de ăia vorbim acum). Cu atât mai puţin cărţi de ”armonia cuplului” (păi vă daţi seama ce miştouri şi-ar lua în cârciumă unul care ar recunoaşte că a citit aşa ceva?!). Astfel de cărţi sunt citite de femei măritate şi dezamăgite, care nu reuşesc să priceapă cu ce-au greşit de s-a ales praful de sperata lor fericire: idiotul a promis că se schimbă, şi uite că nu s-a schimbat deloc, tot mârlan a rămas, ca atunci când era terchea-berchea, burlac şi fluieră-vânt. Cum să-l aduc pe calea cea bună? Păi ia să văd ce sfat găsesc la cineva de meserie!

Şi aşa că se apucă să-i citească pe soţii Pease, marii specialişti. Toate bune şi frumoase, dar în ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă” scrie negru pe alb că bărbaţii sunt prin natura lor poligami, adică infideli în căsătorie. Or, ipoteticei noastre cititoare nu-i convine să audă aşa ceva. ”Mârlan, mârlan, da’ măcar să nu umble lelea!”, cam asta e gândul ei. Ei bine, aici intervine coana Barbara!

Cum intervine dumneaei? Păi cu făcăleţul, cum să intervină! Jap-jap, două peste meclă lu’ bărba-su, care îşi bagă minţile în cap şi scrie o carte pe placul femeilor: ”El e cu minciuna, ea vorbeşte-ntruna”. Bunînţeles, nu mai scoate o vorbuliţă despre natura impulsurilor masculine (la fel de logice şi legice ca şi cele feminine, dacă-mi permiteţi), ci trage tare pe know-how-ul conservării şi îmbunătăţirii armoniei în căsătorie. Exact ce vrea să auză cititoarea noastră!

Care cumpără în disperare cartea asta, făcând din ea un succes mult mai mare decât ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă” – meritul Barbarei, co-autoare la greu. Aşa se lucrează!

Cu toate astea, cartea e foarte bună, v-o recomand. Merită citită, categoric. Totuşi, nu pot să nu-mi aduc aminte de domnul plutonier Potârniche din UM 02525, care ne zicea: ”Mă băieţi, la civili şi la femei le spuneţi ce vor s-audă, c-aşa merge treaba-n civilie!”.

Alte invataminte din armata

Uimitor cat de diferiti erau baietii, indiferent de criteriu; dar daca criteriul era „insurat vs burlac”, atunci diferenta era stridenta.

Cei insurati sau logoditi nu erau buni de nimic, din punct de vedere militar: nu se adaptau deloc. Puteai sa-i injuri, sa-i bati, sa-i bagi la carcera („bulau”), sa le dai tarasuri, sa-i scoti noaptea la alarma – nimic! Tamaie. Singurul lucru de care le pasa era sfertul de ora de vorbit la telefon, seara, cand isi luau portia de drog (se pisiceau alea la telefon, le faceau capul mare), dupa care veneau in dormitor si se culcau ca purceii, fara sa le pese de tambalaul pe care il faceam noi astialanti (carti, table, bautura, mima, poze porno, povesti despre cavalcade sexuale, etc). Pana cand un ofiter mai istet le-a gasit ac de cojoc: nu vreti militarie, bine! Da’ va lingeti pe bot de permisii!

Domnule! Zau daca nu s-a schimbat calimera! De unde pana atunci noi, gasca de betivani, eram cei mai buni la aplicatii, din momentul ala „insuratii” ne-au lasat tzutzt: sa vezi la ei plantoane, garzi, marsuri cu masca pe figura, maiculita ta Doamne! Ne-au lasat de caruta in asemenea hal, c-a trebuit sa ne lasam (temporar) de bautura, ca sa putem tine pasul cu ei. Bine, ca de adaptat tot nu s-au adaptat, da’ asta-i alta discutie.

Pe de alta parte, in civilie: in toate grupurile cu care-am fost pe munte, invariabil se-ntampla acelasi lucru. Daca una (mai des) sau unul (mai rar) avea acasa pe cineva pe care-l gelozea, nu era nimic de facut cu ea (sau el). Nu scotea o vorba, plangea foarte des, nu se integra absolut deloc, statea cu ochii in gol, ba am vazut o data una care scotea o poza si-o pupa, o data la cinci minute. Sa te doara mintea! Nu mai spun ca astea (astia) erau primii care cedau la oboseala, trebuia sa le ameninti – si uneori, in cazuri disperate, chiar sa le caftesti putin – ca sa se mobilizeze si sa termine traseul. Cu variatiuni: odata, una s-a pus in cur si-a-nceput sa urle ca ea vrea la tac-su (asta era obiectul obsesiei domnisoarei!), alta a fugit de noi, prin padure, iarna, noaptea, pe motiv ca „vreti sa ma omorati!” (asta era aia pe care o carpisem putin, sa se adune de pe jos), etc.

Bref: daca vrei sa faci o treaba cu cineva, asigura-te ca nu e indragostit/a! Daca e, nu pune baza, lasa c-o sa-i treaca – boala asta trece repede, la cei sanatosi.