L'Ultime Atome

Mergeam prin pădure cu cea mică-n cârcă, povestindu-i câte toate, și mă pomenesc strigat în vreme ce ne-apropiam de castelul Laerbeek: „Mihăiță! Bă, caporal Buzea! La vechiul loc adunarea!”. Mă uit, un bărbos venea spre mine vioi, cu ditamai rânjetul licărind prin barbă: „Hă, hă! Recunoaște! Recunoaște că nu știi cine sunt, hă, hă!”. Habar n-aveam, evident: „Tu ești, mă?”. „Eu, eu”, s-a bucurat el, „vezi că ți-ai adus aminte?”. Abia vocea lui m-a aruncat cu 24 de ani în urmă, în fatidica zi de 4 octombrie 1996, când pășeam sfios pe porțile UM 02525, cu valiza de lemn în mână și cu inima plină de presimțiri sumbre. Am depănat amintiri cu fostul meu coleg de pluton, i-am trecut în revistă pe ceilalți, am aflat de la el că la Bruxelles ar mai fi un coleg de-al nostru, neapărat să dăm de el și să-l scoatem la bere (în timpul ăsta ne omeneam cu Chimay Blue pe terasa castelului, ținută în arendă de o familie de arabi – ce să faci, globalizarea). Cea mică s-a jucat cu copiii lui, a rămas că mai vorbim.

După o nimică de trei luni s-a-ntâmplat și minunea. Am reușit, adică, să ne-adunăm toți trei la o braserie din Ixelles (cartier cam scumpuț din centrul orașului, cu prețuri tembele). Nu ne mai văzuserăm de la liberare, de pe 4 aprilie 1997, deci fiecare avea multe de povestit; doar că, nu știu cum, tot pe bârfă am dat-o. Ne-am apucat să-i mușcăm de cur pe foștii tovarăși de arme: că ăla e-un carierist împuțit, că ălălalt a căzut la patima beției, că ics e-un tâmpit cum era și-atunci, că igrec precis era turnător, că prea primea multe permisii, că zet a divorțat iar și acum plătește două pensii alimentare („Da’ bani de unde, mă, de unde?!”). Le-adusesem niște cărți, le-am semnat, băieții au urcat momentul pe facebook (alte glume și glumițe), iar pe urmă am ajuns și eu la mijloc: „Da’, Mihăiță, auzi… unguroaica ce-ți mai face?”. Și țin-te hă-hă, și țin-te hi-hi. Very funny, indeed. Eram în vorbă c-o fată din Pesta și-mi trimitea scrisori, iar cap-pătratul de comandant al unității m-a chemat la el să-mi „frece ridichea”, că poate fata e „spioancă” și cine știe ce scriu eu în scrisorile mele de răspuns; asta e toată povestea cu unguroaica mea, dar ei iarăși au râs copios, grandios, cum râsese tot plutonul văzându-mi mutra plouată când ieșeam de la comandant: „Ziceai că te epilase la coaie”.

Experiment cimpanzeu

De zeci de ani (literalmente: 30 şi ceva de ani pot fi numiţi ”zeci de ani” fără nici o exagerare, corect?) m-a uimit urmatoarea treabă: de ce părerea mea este sistematic ignorată, deşi am în mod clar dreptate? Lucru care este evident fie chiar atunci, fie se arată mai târziu?

Păi în ceaţă eram şi acum, dacă nu vedem pe Animal Planet experimentul ăla cu cimpanzeii. Din păcate, nărod fiind, am uitat numele (orice experiment poartă un nume, de obicei al celui care l-a imaginat şi l-a pus prima dată în practică). Un cimpanzeu mic în grad (adică pe o treaptă ierarhică inferioară, în cadrul grupului), e luat deoparte şi învăţat să extragă banane dintr-un dispozitiv, apăsând într-o anumită succesiune câteva butoane colorate. După învăţare, cimpanzeul mic e reintrodus, cu tot cu dispozitiv, înapoi in perimetrul grupului său.

Evident, micul cimpanzeu nu aşteaptă ca prostul orele fixe de masă, ci se îmbuibă după pofta inimii cu bananele din maşinărie, pe care numai el ştie să le scoată. Ceilalţi cimpanzei nici gând să se uite cum face, ca să scoată şi ei banane! Nu, domnule, mai bine rabdă de foame, decât să înveţe de la ăla micu’! Păi, cum?! Încearcă cel mult să-l fugărească şi să-i ia bananele, dar nicidecum să observe cum face!

Când experimentul a fost repetat, folosindu-se de data asta un cimpanzeu alfa (cu statut social superior), rezultatele au fost exact contrarii: toţi s-au adunat în jurul lui să vadă cum face să scoată banane, şi în mai puţin de jumatate de oră tot grupul învăţase algoritmul şi a golit dispozitivul.

În concluzie, mi-am zis, băgându-mi de ruşine capu-ntre urechi: nu contează ce spui, contează cine eşti, când spui ceva. Degeaba ai dreptate, dacă n-ai statut social superior, în cadrul grupului respectiv!

Exemplificare (tristă): de Revelion m-am luat la harţă cu mai vechiul nostru prieten Grecku (aka ”Stele”, după numele de personaj din Berile de Aur şi din Nea Nae). Care o fi, ne întrebam noi, titlul original al nuvelei lui Steinbeck, ”Oameni şi şoareci”?! Of Mice and Men, am spus eu, cu autoritatea filologului (dar cu statut social inferior în grup); Of Men and Mice, a spus Stele, cu autoritatea ignorantului (dar cu statut social superior). Evident, pariurile erau 100 la 1 în favoarea lui (numai gagică-mea credea în mine, da’ ce era să facă ea singură împotriva atâtor beţivi?!).

Vedeţi? Ăsta e necazul, şi fac pariu că v-aţi lovit de el de mii şi zeci de mii de ori până acum: funcţia bate gradul (în formularea domnului plutonier Potârniche, UM 02525 Breaza). Degeaba ştii, dacă nu eşti (formularea mea). Iar când, în sfârşit, ajungi să fii… atunci nu mai ştii nimic (formularea lui Laurence J. Peter).

Barbara Pease

Care după cum ziceam, madam Barbara e şi ea autoare. Măi să fie! Deşi faptul că io nu-s misogin este un adevăr universal recunoscut, totuşi am dubiile mele în privinţa autorlâcului acestei cucoane. Co-autorlâcului, ca să fiu corect. Impresia mea (bazată pe nimic, admit), este că ea îi este un fel de manager lui bărba-su, şi mai mult decât atât, un fel de ”antenă” a lui în privinţa preferinţelor publicului.

Mai concret: după cum se ştie, bărbaţii nu prea citesc cărţi (afară de homosexuali, dar nu de ăia vorbim acum). Cu atât mai puţin cărţi de ”armonia cuplului” (păi vă daţi seama ce miştouri şi-ar lua în cârciumă unul care ar recunoaşte că a citit aşa ceva?!). Astfel de cărţi sunt citite de femei măritate şi dezamăgite, care nu reuşesc să priceapă cu ce-au greşit de s-a ales praful de sperata lor fericire: idiotul a promis că se schimbă, şi uite că nu s-a schimbat deloc, tot mârlan a rămas, ca atunci când era terchea-berchea, burlac şi fluieră-vânt. Cum să-l aduc pe calea cea bună? Păi ia să văd ce sfat găsesc la cineva de meserie!

Şi aşa că se apucă să-i citească pe soţii Pease, marii specialişti. Toate bune şi frumoase, dar în ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă” scrie negru pe alb că bărbaţii sunt prin natura lor poligami, adică infideli în căsătorie. Or, ipoteticei noastre cititoare nu-i convine să audă aşa ceva. ”Mârlan, mârlan, da’ măcar să nu umble lelea!”, cam asta e gândul ei. Ei bine, aici intervine coana Barbara!

Cum intervine dumneaei? Păi cu făcăleţul, cum să intervină! Jap-jap, două peste meclă lu’ bărba-su, care îşi bagă minţile în cap şi scrie o carte pe placul femeilor: ”El e cu minciuna, ea vorbeşte-ntruna”. Bunînţeles, nu mai scoate o vorbuliţă despre natura impulsurilor masculine (la fel de logice şi legice ca şi cele feminine, dacă-mi permiteţi), ci trage tare pe know-how-ul conservării şi îmbunătăţirii armoniei în căsătorie. Exact ce vrea să auză cititoarea noastră!

Care cumpără în disperare cartea asta, făcând din ea un succes mult mai mare decât ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă” – meritul Barbarei, co-autoare la greu. Aşa se lucrează!

Cu toate astea, cartea e foarte bună, v-o recomand. Merită citită, categoric. Totuşi, nu pot să nu-mi aduc aminte de domnul plutonier Potârniche din UM 02525, care ne zicea: ”Mă băieţi, la civili şi la femei le spuneţi ce vor s-audă, c-aşa merge treaba-n civilie!”.