Arta conversației

După lupte seculare am reușit să citesc și eu cel mai cunoscut roman al Ilenei Vulpescu, romanul care a impus-o pe dumneaei ca scriitoare de prim rang în literatura română. Da, dar chestia asta se întâmpla prin anii optezeci! Acum, însă, în 2010, ce mai rămâne din „Arta conversației”?!

Păi aș zice că romanul ăsta, care acum 30 de ani a părut „genial”, e acum un roman bunicel, fără să strălucească prin ceva deosebit. O să mă întrebați de ce sunt așa dur cu biata carte? Ce mi-a făcut, săraca, de sunt rău cu ea?

Asta în caz că nu întrebați, în clasica gândire: „Cine p. mea ești tu?!”. Aici răspunsul e simplu: sunt unul care a citit cartea. Așa că am dreptul să vorbesc despre ea. Cine îmi dă dreptul ăsta? Eu mi-l dau, bunînțeles. E o țară liberă.

Primul defect: e roman „cu cheie”. Pentru cine nu știe, sau a uitat, așa se scria în comunism: băgai un personaj cu un nume oarecare, dar în el era de recunoscut un individ anume, trăitor în epocă. Așa a făcut și Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” când i-a băgat în carte (fără nume, dar transparent) pe Ceaușescu (personaj pozitiv) și pe Eugen Barbu (negativ). Așa au făcut mulți. Necazul cu metoda asta, a scrisului cu cheie, e că „cheia” moare odată cu indivizii respectivi. Habar n-am pe cine a vrut să „sugereze” autoarea prin personajele Alexandru Bujor (negativ) și Ileana Sachelarie (pozitiv), dar, indiferent cine ar fi fost „modelele” acestor personaje, acum oamenii ăia sunt morți. Și mai rău: sunt uitați!

Al doilea defect: e presărat cu înțelepciuni. A presăra acțiunea cu înțelepciuni e o tentație irezistibilă pentru scriitori, cel puțin pentru cei de atunci. Și pentru mine a fost o tentație la fel de irezistibilă: „Berile de Aur” geme de atâtea înțelepciuni (penibile...) câte am presărat pe-acolo. Acum știu că m-a luat apa, și n-aș mai scrie așa. Atunci însă... n-am putut să rezist ispitei. Dobitoc!

Exemplificare: ca să nu vorbim în deșert, iată o pildă (imaginară) de „a presăra înțelepciuni”; să zicem că un personaj povestește ceva (cum a fost la piață, cum a fost în armată, cum a fost la bordel, etc), și la un moment dat se întrerupe din poveste și începe s-o dea pe filozofeală, să explice el „cum devine chestia”: femeile... barbații... viața... moartea... dragostea... istoria... maturizarea... arta... bătrânețea... Dumnezeu... etc, ați prins ideea. Penibil. Da, dar așa se scria atunci, când nu era internet, să afli imediat ce te interesează! Pe vremea ante-informatică, scriitorii se complăceau în a se juca de-a înțelepții în romanele lor, uitându-și condiția reală: cea de făcători de povești. Nici mai mult, nici mai puțin. Cel puțin din acest punct de vedere, Sven Hassel sau Sandra Brown sunt „mai scriitori” decât Dostoievski!

Al treilea (și ultimul) defect: Ileana Vulpescu își exagerează feminitatea. Eroina ei (Sânziana Hangan), la 40 de ani și cu doi copii, este curtată, iubită și cerută în căsătorie de 8 (opt) bărbați (însurați, burlaci, văduvi, divorțați, vii, morți, nu contează). Bine, știu și eu că visul secret al oricărei femei este „să aibă de unde s-aleagă” și că madam Vulpescu, ca orice scriitor de valoare, își explorează propriile obsesii; dar, totuși, parc-a tras prea tare de ancoră! Nu strica să mai taie coada vulpii...

Al patrulea defect al cărții (ăsta chiar că-i ultimul): e prea lungă! Autoarea nu știa vorba din bătrâni: „Cu cât o carte e mai groasă, cu atât găsești mai multe prostii în ea”?! Păi, generația de scriitori români care a început să publice după 2000 știe lecția asta ca pe Tatăl Nostru!

Da, știu și eu de „Orbitor” și „Derapaj”. Dar, credeți-mă, nu „cărămizile” astea sunt cele mai citite. Chiar dacă sunt (poate!) cele mai bine vândute.

Cum zicea Neagu Djuvara, când visa că lucrarea lui va avea succes: „Da, voiam să fie celebru, dar parcă nici bogat nu strica”. Mare om, mare vorbă!

Ce ziceam? A, da, de Ileana Vulpescu și de cartea ei. Ce să zic, citiți-o, dacă aveți timp destul, într-o vacanță. Dar dacă e să m-ascultați pe mine, mai bine cumpărați „Teodosie cel Mic” sau „Degete Mici” – astea sunt mari romane, nu Arta Conversației!

Madalina se intoarce!

Asa cum am promis in finalul postului cu Madalina, mi-am bagat capu-ntre urechi si m-am dus la biblioteca (BCU, pentru avizati), cu lista-n dinti. Lista cu scriitori “memorabili” din comunism, a caror scriitura va ramane (ma rog, asta era parerea omului care-a facut lista! Ioan T. Morar, parca, dar nu sunt foarte sigur); bun! Acum va zic concluziile:

Costache Olareanu nota 5, Paul Georgescu 6 spre 7, Matei Calinescu 3 (stai jos, loaza!), Stefan Banulescu 7, Sorin Titel 7 plus, George Balaita nota 3 cu indulgenta, Norman Manea 4, Dana Dumitriu 7, Radu Cosasu 7 tras de par, Paul Goma 3, Radu Petrescu 6 plus, Mircea Horia Simionescu 8 (bravo, Horica!), Marin Preda 9 (da’ asta numai pentru trei carti, pentru ansamblul operei nota 7).
Marile surprize au fost Constantin Toiu (9), Gellu Naum (9 plus, da’ asta era geniu, nu se pune), si mai ales marea, inegalabila, infatigabila Gabriela Adamesteanu: un mare 9 cu felicitari sincere pentru Dimineata pierduta. I-am dat nota asta cu durere in inima, la cat de misogin sunt, si la cat de convins sunt ca literatura e o arta in care femeile nu exceleaza, dar valoarea-i valoare si Gabita noastra merita un mare loc printre scriitorii de limba romana. Saru’ mana, tanti!

Concluzie doi: domnule, scriitorii astia de dinainte de ’89 nu merita nici sa le lege sireturile celor afirmati de atunci incoace! O fi fost cenzura, o fi fost gustul mai rudimentar al publicului, dracu’ stie… da’ nici chiar asa! Si ganditi-va ca astia sunt crème de la crème, nu o ciurda de Paveli Coruti oarecare, pitecantropi scosi din mina. Totusi, totusi… sa fii atat de inapoiat ca scriitor fata de un Radu Aldulescu, Filip Florian, Mircea Cartarescu, Ioana Pavelescu sau Florina Ilis – impardonabil!
Acuma, judecata e facuta numai pentru varfuri, nu pentru “toti scriitorii”, ca si intre cei afirmati dupa Revolutie sunt destui care behaie de prosti ce sunt, nu zic. Dar, si acum vine concluzie 3:

Generatiile pre’89 nu aveau de infruntat concurenta scriitorilor mari ai lumii, ca in romana nu se traducea mai nimic, afara de clasici (si astia pe sponci). Scriitorii post’89 trebuie sa se bata cu cei mai buni din toata lumea, ca altfel putrezesc pe rafturi, sunt trimisi retur si ajung hartie igienica.
Pe de alta parte, publicul cititor e mult mai bun acum decat “inainte”, mai rafinat, mai pretentios, si incomparabil mai redus numeric: pai unde-s vremurile cand alde Marin Preda era vandut pe sub mana, furat din biblioteci, dat spaga la doctor?! Ehe… acuma-s alte timpuri. Nu numai ca publicul e mai bun, dar are mult mai putin timp de citit: pai cine ar mai fi nebun sa scrie acum o caramida indigesta ca Obstinato a lui Paul Goma, sa fuga publicul de ea ca dracu’ de tamaie?!

Si ultima concluzie (nu mai stiu a cata e): intre timp a aparut Umberto Eco, care i-a pus pe scriitori la locul lor. Intelegeti miscarea: dupa d-alde James Joyce, Virginica Woolf, Marcel Proust si inca vreo doi, la scriitori li se scrantisera mintile si uitasera ca ei sunt facatori de povesti, ca asta vrea lumea de la ei, nu prostii, magareli si aberatii, cai verzi pe pereti. Ci po-vesti! Universuri fictionale care sa te “fure”, treceri “prin oglinda”, porti catre ar-fi-putut-fi. Nu scarpinari in fund si fudulii pe moate!
Astia tinerii au bagat la cap lectia lui Eco. Ceea ce-mi doresc si mie, ca sunt cam bosorog si am si capul tare, pana ma prind de cate o chestie trece baba cu colacul si mosul cu sacul.
Adica: pana acum io merit nota 2. Asta numai pentru ca 1 nu se da decat in cazuri exceptionale, gen “insultarea cadrului didactic”!