Ultimul post despre Adrian Marino

Gata, încă un post şi vă las în pace cu Marino ăsta – cred că v-aţi săturat de el ca de mere acre. Da’ ce vreţi acuma: tipul a fost mare în cultura română, care e cam mică de felul ei. Merită şi el nişte răhăţişuri de postări pe blog, păi ce mama dracului!

Stând domnul Marino strâmb şi judecând drept, a formulat (pe când trăia) şi ne-a lăsat cu limbă de moarte problema esenţială în privinţa „sentimentului românesc al fiinţei”. Concret: de ce românii (sau „rromânul” cum zice scumpa noastră preopinentă Aida) sunt atât de plini de defecte? De ce, între alte popoare europene, românii se disting prin uimitorul lor spirit contra-productiv? De ce România e o ţară cvasi-neguvernabilă, iar haosul pare atotstăpânitor? Enfin, de ce acel groaznic „Ils sont admirablement désorganisés” al lui Henri Berthelot, cel mai dur şi mai exact diagnostic al românilor?

Răspunsul lui Marino: datorită profundei ruralităţi încetăţenite în „caracterul naţional” al acestui popor. Mai exact, Marino dezvoltă pe zeci şi zeci de pagini (plictisitoare!) o idee pe care Radu Gheo a expus-o elegant într-un mic eseu de o jumătate de pagină (anul trecut, în Dilema Veche): fundamental, românii sunt ţărani transplantaţi la oraş. Deşi duc o viaţă citadină, reflexele lor sociale sunt funciar ţărăneşti. Pur şi simplu, o problemă de timing: aşa cum „the naked ape” (omul) a evoluat milioane de ani ca fructivor nomad, iar apoi a fost „aruncat” într-o existenţă de carnivor teritorial (cu toate dificultăţile de adaptare care decurg de aici: aparenta nebunie războinică a speciei noastre) – tot aşa, românii au evoluat mii de ani ca „cetăţeni” ai unor mici comunităţi rurale, izolate, primitive; apoi, într-un timp istoric mult prea scurt, au fost „aruncaţi” într-o existenţă citadină, metropolitană, ale cărei reguli de de comportament n-au reuşit să şi le însuşească în mod profund, organic.

Faptul că regimul comunist a procedat la asasinarea celor (puţini) care asimilaseră valorile „burgului”, iar apoi a trecut la repopularea oraşelor cu noi ţărani dezrădăcinaţi, n-a făcut decât să agraveze fenomenul şi să-l facă cu atât mai evident; dar el exista şi înainte de comunism şi-ar fi existat şi fără comunism. Accidentul istoric comunist n-a făcut decât să „scoată la lumină” uriaşul decalaj istoric pe care unele popoare din Est (românii, bulgarii, ruşii, ucrainienii, sârbii) îl au faţă de popoarele îm-burghezite (cu reflexe de orăşeni) ale Europei. Sau, cum zice Radu Gheo: ei sunt deja burghezi, noi suntem încă burgărani (burghezi-ţărani). De aici, drama - vorba unui mare om...

Nu ştiu cum se potriveşte altora, dar pe mine alde Marino m-a citit perfect. Nici picat cu ceară n-aş fi admis că-s bolnav de ţărănie... dar în faţa evidenţei...