Noapte bună, copii!

Cel mai bun roman de până acum al lui Radu Pavel Gheo. Nu știți cine-i Radu Pavel Gheo? E unul dintre cei mai buni scriitori ai generației ’70, adică ai generației mele (cei născuți între 1970 și 1980, ca să fiu mai exact. Bine, am scris corect de la început, dar mulți nu prea le au cu generațiile, nu înțeleg despre ce-i vorba: am întrebat-o odată pe-o gagică născută în 1983 din ce generație face parte și mi-a zis că nu știe. Și – atenție! – era vorba de o intelectuală veritabilă, filoloagă, vorbitoare de chineză, franceză, engleză și română, nu despre o amărâtă de pe maidan). Faptul că e Gheo bun, însă, nu m-ar fi făcut pe mine să-i dedic o recenzie cărții lui, dacă nu existau și alte motive.

Am de gând să iau cartea cu mine și să i-o dau cadou soră-mii, în California. De ce? Păi uite de-aia. Acțiunea romanului se petrece într-un sat bănățean, în California și la Iași: trei prieteni, doi băieți și-o fată, își savurează copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia lor e spartă de apariția celui de-al treilea băiat, de care fata se îndrăgostește și end of story. Păi la noi cum a fost? Trei prieteni, două fete și un băiat, am savurat copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia noastră a fost spartă de apariția celui de-al doilea băiat, de care s-au îndrăgostit ambele fete și end of story. Asta a fost partea cu satul „de vară” (la Gheo, undeva în sudul Banatului; la mine, undeva în sudul Transilvaniei. Accente destul de asemănătoare. La el, șvabi, la mine, sași. Pâine pe cartelă. Tractoriști. Gentrificare. Astea sunt asemănările, iar în deosebiri – multe, mari – nu intru, că n-am chef); partea cu California e diferită la Gheo (față de povestea soră-mii), iar partea cu Iașiul este oarecum diferită (față de povestea mea). Dar, una peste alta, am citit cartea cu sufletul la gură și m-am emoționat profund, uneori, deseori, ceea ce unui cititor hulpav i se întâmplă rar, foarte rar, mai ales după o anumită vârstă. Bravo, Gheo! Ai făcut treabă bună. Pot să respect asta.

Acum vine partea de contribuție personală. Să zic și eu ceva de la mine, nu doar să vă povestesc vouă ce povestește el, iar voi să faceți pe șmecherii, să nu citiți cartea și să ziceți c-ați citit-o („Noapte bună, copii”? Da, o știu. Am citit-o, dar nu personal. Oricum, sunt la curent cu subiectul!), ca de obicei. Observația este următoarea: acum este adevărata epocă de aur a literaturii române, nu interbelicul, nu antebelicul, nu Ienăchiță Văcărescu etc. Cei de azi scriu ca niște oameni conștienți de valoarea lor. Cei din alte epoci scriau ca niște copii care se jucau, dar în sinea lor știau prea bine că erau inferiori contemporanilor care scriau în alte limbi. Cei de azi se bat de la egal la egal cu scriitorii oricărei limbi, cu ai oricărei literaturi, nu numai cu cei din „ligile mici” (africani, ruși, musulmani), dar și cu britanicii, americanii sau sud-americanii (iar pe francezi i-au depășit detașat: da, da, nu vă mirați. Scriitorii români din prezent sunt mult superiori scriitorilor francezi din prezent. O să revin la asta cu alt prilej). Știți la ce mă duce gândul? La mărfurile românești produse în comunism, de care toată lumea fugea ca de dracul, nu le voia nimeni, că erau proaste. Acum nu mai e valabil: produsele românești sunt la fel de bune (sau de rele, depinde cum vrei s-o privești) ca orice alte produse fabricate pe acest pământ, așa că nu mai fuge nimeni de ele. Valabil și la cărți: în sfârșit, suntem sincronizați cu lumea. Că citești un autor britanic, american, german sau român, tot aia e, în termeni de calitate (sigur, vorbim de scriitori din aceeași ligă valorică, nu autori de mâna a doua).

E adevărat, deocamdată piața românilor este foarte, foarte mică, în comparație cu alte piețe literare. Asta, însă, nu e vina autorilor, ci a cititorilor, care preferă televizorul și internetul, în dauna lecturii: e mult mai ușor. Și parcă poți să-i condamni?!

Ultimul post despre Adrian Marino

Gata, încă un post şi vă las în pace cu Marino ăsta – cred că v-aţi săturat de el ca de mere acre. Da’ ce vreţi acuma: tipul a fost mare în cultura română, care e cam mică de felul ei. Merită şi el nişte răhăţişuri de postări pe blog, păi ce mama dracului!

Stând domnul Marino strâmb şi judecând drept, a formulat (pe când trăia) şi ne-a lăsat cu limbă de moarte problema esenţială în privinţa „sentimentului românesc al fiinţei”. Concret: de ce românii (sau „rromânul” cum zice scumpa noastră preopinentă Aida) sunt atât de plini de defecte? De ce, între alte popoare europene, românii se disting prin uimitorul lor spirit contra-productiv? De ce România e o ţară cvasi-neguvernabilă, iar haosul pare atotstăpânitor? Enfin, de ce acel groaznic „Ils sont admirablement désorganisés” al lui Henri Berthelot, cel mai dur şi mai exact diagnostic al românilor?

Răspunsul lui Marino: datorită profundei ruralităţi încetăţenite în „caracterul naţional” al acestui popor. Mai exact, Marino dezvoltă pe zeci şi zeci de pagini (plictisitoare!) o idee pe care Radu Gheo a expus-o elegant într-un mic eseu de o jumătate de pagină (anul trecut, în Dilema Veche): fundamental, românii sunt ţărani transplantaţi la oraş. Deşi duc o viaţă citadină, reflexele lor sociale sunt funciar ţărăneşti. Pur şi simplu, o problemă de timing: aşa cum „the naked ape” (omul) a evoluat milioane de ani ca fructivor nomad, iar apoi a fost „aruncat” într-o existenţă de carnivor teritorial (cu toate dificultăţile de adaptare care decurg de aici: aparenta nebunie războinică a speciei noastre) – tot aşa, românii au evoluat mii de ani ca „cetăţeni” ai unor mici comunităţi rurale, izolate, primitive; apoi, într-un timp istoric mult prea scurt, au fost „aruncaţi” într-o existenţă citadină, metropolitană, ale cărei reguli de de comportament n-au reuşit să şi le însuşească în mod profund, organic.

Faptul că regimul comunist a procedat la asasinarea celor (puţini) care asimilaseră valorile „burgului”, iar apoi a trecut la repopularea oraşelor cu noi ţărani dezrădăcinaţi, n-a făcut decât să agraveze fenomenul şi să-l facă cu atât mai evident; dar el exista şi înainte de comunism şi-ar fi existat şi fără comunism. Accidentul istoric comunist n-a făcut decât să „scoată la lumină” uriaşul decalaj istoric pe care unele popoare din Est (românii, bulgarii, ruşii, ucrainienii, sârbii) îl au faţă de popoarele îm-burghezite (cu reflexe de orăşeni) ale Europei. Sau, cum zice Radu Gheo: ei sunt deja burghezi, noi suntem încă burgărani (burghezi-ţărani). De aici, drama - vorba unui mare om...

Nu ştiu cum se potriveşte altora, dar pe mine alde Marino m-a citit perfect. Nici picat cu ceară n-aş fi admis că-s bolnav de ţărănie... dar în faţa evidenţei...