Iar am fost la teatru ca să mă fac deştept. De data asta, însă, n-am avut noroc: am intrat la piesă bou şi am ieşit vacă. N-am înţeles nimic, adică.
Pe scurt, piesa (Leonce şi Lena) mi s-a părut o tâmpenie cap-coadă, ”fără noimă” e puţin spus. Am fost absolut convins că e scrisă de vreun rus, după cât e de idioată, dar m-am înşelat amarnic: e scrisă de-un neamţ. Care cică e considerat un foarte mare geniu acolo în Nemţia lui, care dacă n-ar fi murit de tânăr (la 24 de ani, ăsta da, ghinion!), ar fi ajuns un al doilea Goethe. Se poate. Mie şi Goethe însuşi mi se pare cam tâmpiţel, aşa că ce să mai zic?!
Poate vă aşteptaţi să vă povestesc ”acţiunea” – gre-şit! N-am să povestesc nimic, că n-am chef să mă enervez la loc, şi aşa sunt un pachet de nervi. Tot ce zic e că cei cinci actori care duc piesa în spate (Lari Giorgescu, Crina Semciuc – aştia sunt Leonce şi Lena – Dorina Chiriac, Bogdan Cotleţ, Şerban Georgevici) îşi fac meseria cât se poate de bine, problema (din punctul meu de vedere) nu e la ei, şi nici chiar la regie (deşi e d-asta modernistă, stresantă uneori). Problema e la textul neamţului, care e un text slab, un text castrat, fără idee, fără forţă; tot ce are (poate!) interesant se pierde la traducere, iar în ceea ce priveşte ”găselniţele” de scenă… mai bine să nu mai vorbim.
Acuma, totuşi, se impune o întrebare: dacă Leonce şi Lena este o piesă atât de slabă, cum se face ca se joacă pe toate scenele lumii, în toate limbile, de mai mult de 150 de ani încoace?!
Nu cumva mi-o fi scăpat mie ceva esenţial? Adică, mai simplu spus, nu cumva oi fi eu un mare prost, şi nu-mi dau seama… ?!
