In contra domnului Martin S. Martin

Dupa cum se stie din multiple surse, chiar si din acest blog (http://berile-de-aur.blogspot.ro/2012/11/antiamericanism.html), domnul Martin S. Martin a scris o carte. Un volum. Un op. In care analiza si demonta prejudecatile planetare despre poporul american. Dupa parerea mea, este o foarte buna “introducere in anti-Americanism”, asezonata cu exemple de viata din experienta autorului (plecat din Romania in 1985). Cred, insa, ca se mai pot spune doua-trei vorbe despre aceste pre-judecati, chiar si de catre unul ca mine, care nu cunoaste America decat ca turist sarantoc (deci nu cunoaste realitatile muncii). Iata-le:

Unu. America nu este pentru oricine. Domnul Martin S. Martin nu spune nicaieri acest lucru, dar mie mi se pare clar: ca sa ai parte de o viata buna in America, e nevoie sa fii un om harnic, cinstit, cu un anume simt al riscului (nu prea mare, dar nici prea mic), lipsit de vicii si dotat cu o anume modestie innascuta. Dar daca nu esti asa? Cum ar putea sa fie America “o tara buna” pentru oamenii care sunt croiti altfel? Cum ar putea sa fie America o patrie pentru mine, de pilda? Si ca mine sunt miliarde pe acest pamant: lenesi, mincinosi, lasi (nu vor sa-si asume riscuri), betivi sau drogati (tot aia, in fond), si plini de pretentii. Nu sunt mai bune, pentru mine si cei ca mine, celelalte doua “lumi posibile” pe care le identifica (in mod corect) domnul Martin S. Martin ca alternative la “lumea Americana”: socialismul si islamul?

Doi. Anti-americanismul s-a nascut in America. Cand scriu “s-a nascut”, nu exagerez: ce erau zecile de mii de “loialisti” din timpul Razboiului de Independenta, daca nu primii anti-americani din lume? Ei au stiut (cum stiu si eu) ca tanara republica pe care o construiau Parintii Fondatori nu era si pentru ei, nu li se potrivea. Si atunci, ca anti-americani (primii din lume, repet), au luptat impotriva ei, cu arma si cu pana. Loialistii au pierdut, i-a inghitit uitarea, dar anti-americanismul a ramas si-a cucerit planeta; acum, e randul islamului sa lupte cu arma impotriva Americii si e randul socialismului sa lupte “cu pana”.

Trei. Pe masculul Alfa il maraie toti din haita si e natural sa fie asa. El nu are prieteni decat in partea de jos a ierarhiei, pe cand in partea de sus are numai rivali (deocamdata subordonati, dar nu se stie…), care ii sunt aliati (temporar) numai cand haita e atacata de alta haita; in restul timpului, ei nu se tin decat de comploturi si de sicane indreptate impotriva liderului. E clar ce spun daca ne gandim strict la NATO, sa zicem: masculul Alfa (America) are prieteni sinceri numai la baza ierarhiei (pecking order) – Polonia, Romania, Estonia etc – si prieteni “de nevoie” la nivelurile superioare – Germania, Franta etc. Si inca un exemplu, de data asta din literatura: in romanul lui distopic (Brave New World), Aldous Huxley are un personaj, pe Mustafa Mond, iar Mustafa asta povesteste ca, la un moment dat, in Cipru s-a incercat un experiment social; anume, construirea unei comunitati numai din personalitati Alfa. Experimentul a fost un esec complet. Personalitatile Alfa, barbati si femei, s-au angajat imediat intr-un razboi total pentru suprematie. Guvernul mondial a trebuit sa intervina de urgenta si sa-i opreasca, pana nu se omorau ca chiorii. In concluzie, a nu fi anti-american, la nivel geopolitic, este la fel de nenatural cu a nu vrea sa fii sef (de stat, de partid, de birou, de orchestra, de restaurant, de santier, de celula-n puscarie etc).

Patru. Domnul Martin S. Martin sustine ca una dintre cele mai extraordinare caracteristici ale anti-americanismului este nerecunostinta. Adica, din toate marile state cunoscute in cei (maxim) zece mii de ani de istorie, America este statul care a facut cel mai mult bine omenirii ca intreg (afirmatie corecta) si cel mai putin rau (afirmatie deasemenea corecta). Domnul Martin S. Martin probabil glumeste. Proverbul romanesc “Facerea de bine, futere de mama” descrie mult mai exact natura umana decat filozofia domnului Liiceanu (“Facerea de bine este rentabila”). Cu alte cuvinte, un anti-american onest nu uraste America in pofida faptului ca ea a facut bine omenirii (deci si lui, personal), ci pentru ca a facut bine. Aproape la fel cum zicea prostanul de Tertullian in De Carne Christi (“Credibile quia ineptum”, parca).

Parerea mea, desigur neceruta: anti-americanismul, fie de sorginte socialista, fie islamista, nu poate fi dezbatut rational. Maniacii nu pot fi convinsi de argumente. Niciodata. Doar ce-ti pierzi timpul cu ei si te enervezi. Cand sunt prietenii tai, sigur, e trist, dar daca-ti sunt prieteni, precis ai ceva in comun cu ei. Altceva decat acest subiect; e tabu, si ca orice tabu, nici de asta nu te poti atinge fara sa platesti cu viata!

Limitele democrației

Citind cartea lui Martin S. Martin, am remarcat o afirmație: ”America este o republică, nu o democrație”. Am fost foarte izbit de implicații: adică marii exportatori de democrație, americanii, nu au democrație la ei acasă? Da’ ce, democrația nu e bună? Sau democrația e la fel ca junk-food-ul: bună pentru voi, care-o cumpărați, dar nu și pentru noi, care v-o vindem?

Expunerea pe care autorul o susține în acel capitol (Scrisoarea a doua, pagina 52) e foarte deșteaptă și merită citită la orice oră, dar nu despre ea e vorba acum. Ci despre democrație ca sistem. Deși trebuie spus că autorul are în vedere ”democrația directă”, când spune ”democrație”, și nu ”democrația mediată/indirectă/reprezentativă” (spuneți-i cum vreți), cea care există într-adevăr în America (el o numește mereu ”republică”).

După ce-am asistat la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012, am înțeles în sfârșit ce vrea să spună Martin S. Martin. Sunt de acord cu el: da, democrația directă are niște limite (de funcționare). Pe care și le-a atins, nu numai în România, ci în toată Europa, dar alde România este un caz mai grav, ca și Grecia. Am să enunț aceste limite (numidu-le ”probleme”) și apoi încerc să ofer soluții pentur fiecare, atât cât mă ajută mintea.

1.   Problema traseismului politic. Este cea mai simplă și cea mai ușor de observat la statele noi (născute în secolele XIX, ca Grecia și România, sau XX, ca Ucraina). Nu am să zăbovesc, c-o știți cu toții: politicienii nu au crezuri doctrinare, ci doar dorința de a se folosi de putere pentru propriul bine, așa că migrează dintr-un partid în altul fără jenă, în funcție de ”ofertă”. Asta înseamnă că aceste partide nu fac politică de idei, ci politică de persoane (cum e mai rău!).

Soluție propusă: stagiul minim (”soluția UDMR”, cum s-ar zice, că dintre partidele din România, e singurul care a pus-o în practică). Un membru de partid nu poate avea o funcție de conducere (oricare!) dacă are o vechime mai mică de 2 ani (sau 3, sau 4) în partidul respectiv. Adică dacă eu, politicianul Pulea Spătarul, trec de la partidul X la partidul Y, stau doi anișori pe bară, fără funcție de conducere, la lipit afișe; să vedem dacă-mi convine!

2.   Problema mandarinatului politic. Universală, atât în UE cât și în America, poate ceva-ceva mai puțin gravă în Japonia: politicienii se specializează într-atât în politică, încât nu mai știu să facă altceva. Ergo, ei sunt dispuși să facă orice (chiar orice!) ca să rămână în politică, pentru că altfel ar muri de foame, neavând nicio meserie ”la bază” care să-i hrănească. De aici toate mizeriile astea, cu firme de lobby, cu ”interese la nivel înalt” și alte căcaturi; cum să ai încredere într-un om care depinde de votul tău pentru că altfel crapă?!

Soluție propusă: limitarea mandatelor. Ceea ce este obligatoriu pentru funcția prezidențială (maxim 2 mandate) să fi valabil pentru orice funcție plătită de la buget. Și primarii, și deputații, și senatorii – toți în aceeași oală cu președinții de state: ai bifat două mandate? Gata, pa și pusi, lasă pe altul! Știu ce-o să-mi spuneți: păi cine-l împiedică pe-un bandit să fie de două ori primar, de două ori deputat, de două ori senator și pe urmă președinte, evident, tot de două ori?! Adică să stea 32 de ani în politică, fără să fie dat afară sau băgat în pușcărie? Răspuns: nu-l împiedică nimeni. Dar aveți o soluție mai bună decât limitarea mandatelor?

3.   Problema pensionarizării electoratului. N-am știut cum s-o denumesc mai bine, dar aș descri-o astfel: pensionarii sunt coloana vertebrală a electoratului: tinerii sunt dezinteresați de vot (pe bună dreptate, la 20 de ani ai interese mult mai urgente la sexul opus!), maturii sunt dependenți de climatul economic (când afacerile merg, sunt optimiști și votează, când e recesiune, se deprimă și-și spun ”La ce bun?”), dar pensionarii votează totdeauna, indiferent de situație. Dar pensionarul, ca orice elector, e interesat de propria persoană, iar propria persoană, în cazul său, nu poate concepe proiecte decât pe termen scurt (cât speră să mai trăiască, să le vadă concretizate). De obicei, aceste ”proiecte” se reduc la creșterea pensiei. Asta înseamnă o contra-selecție a partidelor politice: cu cât un partid sau un politician este mai vizionar (are o viziune pe termen lung), cu atât mai mici sunt șansele ca el să ajungă la putere într-o democrație directă. În schimb, partidele ”mioape” sunt avantajate de sistem și au toate șansele să exercite puterea, fie continuu, fie în alternanță (adică partidul miop X stă la putere 5-6 mandate, până îi mor liderii, fie alternează la putere cu partidul miop Y. Ăsta a fost cazul Greciei). Pe de altă parte, îmbătrânirea populației este un fenomen natural, nu poate fi stopat prin niciun fel de ”soluție”, ceea ce înseamnă că toate democrațiile devin din ce în ce mai dependente de electori ”miopi”, pe care nu-i interesează proiecte de investiție, care să sporească competitivitatea (aeroporturi, metrouri, autostrăzi, TGV-uri, energii alternative, universități, armată, înaltă tehnologie etc), ci proiectele de asistență: pensii, medicamente compensate, ajutoare de iarnă etc. Adică pensionarul îl obligă pe politician să devină un ”gânditor pe termen scurt” în loc să fie un vizionar (sau măcar un doctrinar, acolo). Numai că un stat care gândește pe termen scurt... trăiește tot pe termen scurt. În concluzie, pensionarizarea electoratului nu înseamnă moartea democrației, ci moartea statelor democratice, fie prin implozie socială internă, fie prin cucerire militară externă.

Soluție propusă: știu că nu există. Adică nu este implementabilă. De la o democrație reprezentativă (America) poți să treci de la o democrație directă (Europa), dar invers nu se poate: cum să-i iei omului un drept pe care l-a câștigat?

Sau, cum zicea John Adams (al doilea președinte al Statelor Unite, după George Washington): ”Nu a existat nicio democrație care să nu se sinucidă”:

Concluzie: copii, am belit-o. Vă amintiți de replica lui Kevin Costner din Waterworld? ”You have nothing. You are dying”. Mi-e teamă că asta-i epitaful Europei noastre multilateral democratice.

Antiamericanism

Am citit ieri cartea ”America povestită unui prieten din România”, scrisă de Martin S. Martin (fost Martin Ștefan Constantinescu înainte de emigrare, petrecută în 1985 – deci sub formă de ”fugă” sau de ”a ales libertatea”, depinde din ce unghi privești problema!). Nu e o carte care se citește foarte ușor, pentru că autorul e chirurg de meserie, nu scriitor, dar e foarte ”grasă” în informații exacte și clar prezentate, deci o sursă de primă mână. Completată cu o bibliografie amplă, dar asta contează mai puțin pentru subiectul de față.

Subiectul este antiamericanismul. Atât în sens global, dar nu pe ăla vreau să-l discut, cât în sens local, provincial, românesc. După lectura cărții am făcut un mic experiment, cu gagică-mea și cu soră-mea pe post de cobai. Amândouă s-au pronunțat pentru un antiamericanism moderat (după părerea lor; mie nu mi s-a părut ”moderat” ci ”furibund”! Mă rog, nuanțe). Am să enumăr motivele invocate de ele pentru a-și justifica opinia; înainte de continua, precizez că ambii mei ”cobai” sunt persoane foarte bine educate, vorbesc limba și cunosc (o parte din) America prin experiență nemijlocită, nu ”din filme” ca tot românul care are și el o părere. Bun, iată cauzele antiamericanismului la români, în opinia lor:

1. Invidia. Nivelul de trai și oportunitățile sunt foarte diferite în Statele Unite față de România, nemaivorbind de forța simbolică a ”americanității” față de ”românitate”.

2. Ignoranța atribuită americanului mediu. Din punct de vedere românesc, americanul este o ființă al cărei credo este ”Nu știu, dar nici nu mă interesează!”. La nivel concret, percepția este că românul e interesat de toate, pe când americanul nu e interesat de nimic altceva în afară de pizda mă-sii. Exemplificare: românii învață cu plăcere limbi străine, pe când americanii nici pe-a lor nu și-o știu bine.

3. Militarismul intrusiv (interveționismul). Tradus în termeni simpli, ar fi ceva de genul ”Americanii își bagă nasul în treburile altora, treburi care nu-i privesc câtuși de puțin!”. Exemplificare: intervențiile militare din Coreea, Vietnam, Grenada, Somalia, Irak, Afganistan et caetera.

4. Exportul de subcultură. Filmele de acțiune (serie B), talk-show-urile TV, Coca-Cola și McDonald’s au invadat planeta și au dislocat produse (culturale și nu numai) de o calitate incomparabil mai bună.

5. Filosemitismul atribuit elitei politice americane. Din nou, în termeni simpli, acest argument sună așa: ”Americanii conduc lumea, iar evreii îi conduc pe americani, ca să-și facă ei gheșefturile! Păi, vezi? D-aia nu merge treaba și nu e pace pe pământ!”.

Acestea au fost argumentele ”la prima mână” pe care mi le-au furnizat cele două respondente. Am intrat pe wikipedia (articol aici) și am găsit mult mai multe argumente, din varii puncte de vedere. Nu vreau să comentez în niciun fel, sunt doar uluit de antiamericanismul real din societatea românească (precizez că eu unul nu-l împărtășesc absolut deloc, dimpotrivă), iar ca să mă mai ponderez, prefer să-l atribui Zeitgeist-ului (adică, e la modă să fii antiamerican în Europa, iar poporul român, mimetic ca întotdeauna, n-a rămas nici de data asta în afara ”modei”).

Înainte de a-mi grohăi propriul meu punct de vedere, în alt post, îi rog pe toți cei care citesc ce-am scris aici să-mi mai spună vreo motivație a antiamericanismului; cu cât adun mai multe, cu atât mai bine. Ca să pot da un răspuns cât mai complet, când va fi momentul. Dacă aveți amici vehement antiamericani, implicați-i și pe ei: în fond, the more, the merrier!