S-au pisat pe noi!

Nu mai e nimic de spus. Dorel e rege, iar Romania e Teleormanul Uniunii Europene. Incepe iar o lunga noapte fesenista, la exact o suta de ani de la nasterea lui Corneliu Coposu.

Imi vine-n minte replica lui Toma Caragiu (din Operatiunea Monstrul): "Unde-am gresit?!".

Limitele democrației

Citind cartea lui Martin S. Martin, am remarcat o afirmație: ”America este o republică, nu o democrație”. Am fost foarte izbit de implicații: adică marii exportatori de democrație, americanii, nu au democrație la ei acasă? Da’ ce, democrația nu e bună? Sau democrația e la fel ca junk-food-ul: bună pentru voi, care-o cumpărați, dar nu și pentru noi, care v-o vindem?

Expunerea pe care autorul o susține în acel capitol (Scrisoarea a doua, pagina 52) e foarte deșteaptă și merită citită la orice oră, dar nu despre ea e vorba acum. Ci despre democrație ca sistem. Deși trebuie spus că autorul are în vedere ”democrația directă”, când spune ”democrație”, și nu ”democrația mediată/indirectă/reprezentativă” (spuneți-i cum vreți), cea care există într-adevăr în America (el o numește mereu ”republică”).

După ce-am asistat la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012, am înțeles în sfârșit ce vrea să spună Martin S. Martin. Sunt de acord cu el: da, democrația directă are niște limite (de funcționare). Pe care și le-a atins, nu numai în România, ci în toată Europa, dar alde România este un caz mai grav, ca și Grecia. Am să enunț aceste limite (numidu-le ”probleme”) și apoi încerc să ofer soluții pentur fiecare, atât cât mă ajută mintea.

1.   Problema traseismului politic. Este cea mai simplă și cea mai ușor de observat la statele noi (născute în secolele XIX, ca Grecia și România, sau XX, ca Ucraina). Nu am să zăbovesc, c-o știți cu toții: politicienii nu au crezuri doctrinare, ci doar dorința de a se folosi de putere pentru propriul bine, așa că migrează dintr-un partid în altul fără jenă, în funcție de ”ofertă”. Asta înseamnă că aceste partide nu fac politică de idei, ci politică de persoane (cum e mai rău!).

Soluție propusă: stagiul minim (”soluția UDMR”, cum s-ar zice, că dintre partidele din România, e singurul care a pus-o în practică). Un membru de partid nu poate avea o funcție de conducere (oricare!) dacă are o vechime mai mică de 2 ani (sau 3, sau 4) în partidul respectiv. Adică dacă eu, politicianul Pulea Spătarul, trec de la partidul X la partidul Y, stau doi anișori pe bară, fără funcție de conducere, la lipit afișe; să vedem dacă-mi convine!

2.   Problema mandarinatului politic. Universală, atât în UE cât și în America, poate ceva-ceva mai puțin gravă în Japonia: politicienii se specializează într-atât în politică, încât nu mai știu să facă altceva. Ergo, ei sunt dispuși să facă orice (chiar orice!) ca să rămână în politică, pentru că altfel ar muri de foame, neavând nicio meserie ”la bază” care să-i hrănească. De aici toate mizeriile astea, cu firme de lobby, cu ”interese la nivel înalt” și alte căcaturi; cum să ai încredere într-un om care depinde de votul tău pentru că altfel crapă?!

Soluție propusă: limitarea mandatelor. Ceea ce este obligatoriu pentru funcția prezidențială (maxim 2 mandate) să fi valabil pentru orice funcție plătită de la buget. Și primarii, și deputații, și senatorii – toți în aceeași oală cu președinții de state: ai bifat două mandate? Gata, pa și pusi, lasă pe altul! Știu ce-o să-mi spuneți: păi cine-l împiedică pe-un bandit să fie de două ori primar, de două ori deputat, de două ori senator și pe urmă președinte, evident, tot de două ori?! Adică să stea 32 de ani în politică, fără să fie dat afară sau băgat în pușcărie? Răspuns: nu-l împiedică nimeni. Dar aveți o soluție mai bună decât limitarea mandatelor?

3.   Problema pensionarizării electoratului. N-am știut cum s-o denumesc mai bine, dar aș descri-o astfel: pensionarii sunt coloana vertebrală a electoratului: tinerii sunt dezinteresați de vot (pe bună dreptate, la 20 de ani ai interese mult mai urgente la sexul opus!), maturii sunt dependenți de climatul economic (când afacerile merg, sunt optimiști și votează, când e recesiune, se deprimă și-și spun ”La ce bun?”), dar pensionarii votează totdeauna, indiferent de situație. Dar pensionarul, ca orice elector, e interesat de propria persoană, iar propria persoană, în cazul său, nu poate concepe proiecte decât pe termen scurt (cât speră să mai trăiască, să le vadă concretizate). De obicei, aceste ”proiecte” se reduc la creșterea pensiei. Asta înseamnă o contra-selecție a partidelor politice: cu cât un partid sau un politician este mai vizionar (are o viziune pe termen lung), cu atât mai mici sunt șansele ca el să ajungă la putere într-o democrație directă. În schimb, partidele ”mioape” sunt avantajate de sistem și au toate șansele să exercite puterea, fie continuu, fie în alternanță (adică partidul miop X stă la putere 5-6 mandate, până îi mor liderii, fie alternează la putere cu partidul miop Y. Ăsta a fost cazul Greciei). Pe de altă parte, îmbătrânirea populației este un fenomen natural, nu poate fi stopat prin niciun fel de ”soluție”, ceea ce înseamnă că toate democrațiile devin din ce în ce mai dependente de electori ”miopi”, pe care nu-i interesează proiecte de investiție, care să sporească competitivitatea (aeroporturi, metrouri, autostrăzi, TGV-uri, energii alternative, universități, armată, înaltă tehnologie etc), ci proiectele de asistență: pensii, medicamente compensate, ajutoare de iarnă etc. Adică pensionarul îl obligă pe politician să devină un ”gânditor pe termen scurt” în loc să fie un vizionar (sau măcar un doctrinar, acolo). Numai că un stat care gândește pe termen scurt... trăiește tot pe termen scurt. În concluzie, pensionarizarea electoratului nu înseamnă moartea democrației, ci moartea statelor democratice, fie prin implozie socială internă, fie prin cucerire militară externă.

Soluție propusă: știu că nu există. Adică nu este implementabilă. De la o democrație reprezentativă (America) poți să treci de la o democrație directă (Europa), dar invers nu se poate: cum să-i iei omului un drept pe care l-a câștigat?

Sau, cum zicea John Adams (al doilea președinte al Statelor Unite, după George Washington): ”Nu a existat nicio democrație care să nu se sinucidă”:

Concluzie: copii, am belit-o. Vă amintiți de replica lui Kevin Costner din Waterworld? ”You have nothing. You are dying”. Mi-e teamă că asta-i epitaful Europei noastre multilateral democratice.

FDGR

După cum se ştie şi cunoaşte, la anul avem alegeri locale şi parlamentare. Deci vom vota primari, consilieri, deputaţi şi senatori. Întrebarea e: ai cui?!

Întrebarea pare simplă. Dar nu e. Dacă i-am cunoaşte (personal sau mediat) pe aceşti oameni, ar fi mai uşor. Dar nu-i cunoaştem decât prin intermediul partidelor din care fac parte sau de care sunt sprijiniţi. Deci?!

Deci, am pus-o. Avem de ales, de fapt, între nişte partide politice. Care, din păcate pentru noi (şi pentru ele), sunt profund necredibile. Adică nu sunt deloc credibile când spun că vor binele nostru, al cetăţenilor, şi nu binele lor personal, „de partid”. Ia să vedem:

PDL. A dezamăgit, ca orice partid aflat la putere. Una a promis în campanie, alta a făcut în exerciţiu; adică a minţit. A preferat să jupoaie sectorul privat, singurul care aduce bani reali la buget, în loc să taie din afacerile şmecherilor care parazitează statul. A promis reformă legislativă şi mediu de afaceri transparent, şi s-a-ncurcat în propriile jocuri de culise. A promis privatizări masive a sectorului de stat (energie, transporturi, minerit) şi n-a făcut nimic.

USL. Compus din PSD şi PNL (straniu mariaj!). Primul partid a avut puterea timp de 10 ani (1990 – 1996 şi 2000 – 2004) şi a dezamăgit total. Al doilea partid a avut puterea patru ani (2004 – 2008), a făcut ŞI lucruri bune, dar mai puţine decât ar fi putut face (şi decât erau aşteptate de la el). Bref, a dezamăgit mai puţin, dar a dezamăgit.

UNPR. Partiduleţ de ultimă oră, compus din politicieni de pe la alte partide, care se declară şi ei, ca şi mine, „dezamăgiţi”. Cum să vă spun... pe mine însumi mă cred, dar pe ei nu-i cred.

UDMR. O forţă. Din păcate pentru el, s-a aruncat mereu în barca câştigătorilor, ceea ce mi l-a făcut prea puţin simpatic. Oricum, rămâne partid parlamentar, cu sau fără votul meu.

PC. O glumă proastă.

PP-DD. O glumă bună.

Bun, şi-atunci? Cred că rămân câteva opţiuni:

1.Nu mă duc la vot. Facil, dar cam copilăresc: „eu nu mă mai joc cu voi!”. Am încercat abordarea asta o dată, când aveam 8 ani: am ieşit din jocul de fotbal şi m-am aşezat pe gard, demn, aşteptând să vină ceilalţi copii şi să mă implore. N-au venit.
2.Mă duc, dar îmi anulez singur votul. Rebel, răzvrătit, inutil: intru la aceeaşi categorie cu babele analfabete care nu ştiu să voteze. Din păcate pentru mine, categoria „vot invalid” nu face ca protestul meu să se audă: între un protestatar şi un prost, votul nu face diferenţa.
3.Mă duc, votez corect, apoi flegmez în buletinul de vot sau mă şterg cu el la cur. Scârbos. Nu e de mine.
4.Votez imprevizibil şi aleator. Exemple: Uniunea Armenilor din România, Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România, Noua Republică, etc. Romantic, dar fără nici o şansă.
5.Votez imprevizibil, dar nealeator (adică îmi asum ceea ce votez): FDGR. Adică Forumul Democrat al Germanilor din România. Dacă acest partid intră în Parlament, rău n-are cum să facă, va face numai bine; dacă nu intră, dar ia un număr de voturi mult mai mare decât numărul germanilor din România (care nu-s nici 100.000), reuşesc ceea ce mi-am propus: o palmă peste obrazul politicienilor români, care mă dezamăgesc constant, din 1989 încoace.

Ce zici? E o idee? Mergem cu FDGR, la anul? Îi speriem un pic pe „băieţii” din Casa Poporului?

Alegeri fara miza

Acum c-am terminat si proiectul asta (Vacante 2009 – Ghidul calatoriilor de iarna), ma intorc la blogareala, desi sunt convins ca n-am lipsit nimanui: asa e sportul asta, ca traficul auto, fiecare ar vrea sa fie singurul sofer iar toti ceilalti sa stea pe trotuar si sa-l invidieze ca are masina. In practica, insa, toata lumea are masina si se injura fiecare cu fiecare, si toti in cor injura guvernul, ca n-are solutii pentru deblocarea traficului. In ceea ce ma priveste, ofer gratis o solutie pentru soferii exasperati: mersul pe jos si cu metroul.

Asa si cu blogareala: cand erau putini, ii citea multa lume si se minuna ce destepti sunt; acum ca suntem multi, nu ne mai citeste nimeni, ne citim intre noi si ne sictirim plini de zel. Exact ca soferii in trafic. Singura diferenta e ca blogarii nu tin bate de baseball in portbagaj.

Bun, sa revenim. Incep prin a-i raspunde delicioasei noastre colege Aida, aceasta Casandra mioritica. Iata parerea mea proprie si personala:

1. Romania este o tara perfect normala a Estului Europei.
2. Romanii nu sunt nici mai prosti si nici mai destepti decat ceilalti est-europeni; ei se aliniaza tiparului Bulgaria – Ucraina – Rusia, cu un mare procent de parveniti grobieni, si nu tiparului Polonia – Ungaria – Cehia – Slovenia, cu o clasa de mijloc consolidata si cu stil.
3. Oferta culturala din Romania este la acelasi nivel cu cea din Estul Europei.
4. Oferta politica din Romania este la un nivel superior celei din Estul Europei (luat in medie, nu cel dintr-o anumita tara).
5. Apropiatele alegeri prezidentiale din Romania sunt lipsite de miza istorica (singura lor miza este cea strict politica, mai exact politicianista). Nu a fost cazul prezidentialelor din 2004, 2000, 1996, 1992, 1990, unde miza a fost istorica.

Referitor la punctul 5 (cel care da sens acestui post), vreau a spune ca, indiferent care dintre cei trei candidati cu sanse (Basescu, Geoana, Antonescu) castiga, parcursul Romaniei nu se va schimba. Din Uniune si din NATO nu va fi data afara, reconstructia va continua ca si pana acum (sau mai repede, sau mai incet, n-are importanta; dar va continua), clasa de mijloc se va consolida in continuare, satele se vor depopula mai departe (e inevitabil), putinele fabrici ramase se vor inchide (si cele poluante la fel, dar in ritm mult mai lent, si din alte motive), iar muntii mei iubiti vor fi de la an la an mai lipsiti de turisti romani. Si asta e inevitabil, desi pentru mine e foarte trist. Asta e. Distractia de fite e mult mai seducatoare decat distractia de nashpa. Pacat, si mie imi pare foarte rau, dar n-am cum sa schimb o lege a naturii umane.

O mica observatie: s-ar putea, totusi, ca Romania sa-si retraga trupele din Afganistan, daca Basescu pierde alegerile. Parerea mea este ca acesta ar fi un pas gresit (nu plecarea lui Base, ci retragerea trupelor).

Asta-i insa un subiect pentru un post viitor.

p.s. Evident, voi merge si de data asta la vot. Si voi vota cu candidatul propus de UDMR, ca de obicei.

Desi am fost pe munte, totusi am votat

M-a invatat un baiat mai destept: "Daca chiar vrei sa mergi la vot, nu trebuie musai sa ajungi in Bucuresti, poti vota si in Predeal"; asa ca am cautat scoala din Predeal si am votat si eu, ca tot europeanul responsabil (pai nu?!).

Am votat ce se vede, din motivele expuse anterior.

Da' eu cu cine votez?

Intrebarea este: da, bun, ma duc si votez, dar cu cine anume?! M-am uitat pe listele alea si am ramas tablou!

Singurii care imi plac sunt liberalii, dar astia au pus-o cap de lista pe Norica Nicolai! Ce-a fost in mintea voastra, mai baieti? Cum sa ii castigati pe oameni cu asemenea "cap de coarda"...?!

Alti candidati ar fi: taranistii, democratii, ungurii, peremistii, comunistii de la psd (cu ai lui voiculescu, impreuna, bot in bot, ca siamezii), doi independenti (Pavel Abraham si cu aia mica a lui tati), plus o surpriza numita "Forta Civica" (n-am auzit niciodata de astia!). In conditiile astea, cu cine naiba sa votez, ca zau daca am ce alege!

Ma duc si ii votez pe unguri. Nu sunt eu in stare sa le pronunt nici numele, dar nu conteaza: pai nu sunt ei obsedati de drepturile minoritatilor?! Poftim, si eu sunt minoritate, sa se bata pentru drepturile mele! Sa se duca in Parlamentul European si sa bata cu pumnul in masa pentru minoritarul Mihai Buzea: pai, intr-o tara in care 97% dintre cetateni se declara "religiosi", restul de 3% sunt minoritari rau de tot!

Na, ca acum mi-am adus aminte: o sa fiu pe munte, votez numai daca ajung la timp. Daca nu, nu - dar, oricum, am avut intentia, neh?