Aud voci!

Domnule, este groasă: nu că aud voci (asta e bine), dar aud vocile care nu trebuie – sau mai exact spus, vocile pe care le aud mai nou nu mai spun ce trebuie, spun numai tâmpenii! Păi treabă-i asta?!

Mă rog, despre vocile astea vorbăreţe am să zic pe larg într-un alt post, legat de Nea Nae (i se apropie şi ăstuia sorocul!). Acum, însă, despre altă voce pe care-o aud rar: a mea.

Răsfoiam alaltăieri cartea (capodopera) lui Ken Kesey, ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” (eu o am în română, da’ am auzit că-n original este be-lea!). Şi am dat peste momentul când ”principalul erou secundar” – Chief Bromden – vorbeşte, prima dată după 20 de ani de tăcere. Şi nu-şi recunoaşte propria voce, i se pare ca vorbeşte altcineva.

Ei bine, pot adevări acest lucru: când nu vorbeşti o vreme, uiţi cum sună vocea ta. Aşa păţesc eu când stau câteodată în casă o zi sau două, fără să vorbesc nici măcar la telefon; când în sfârşit mă urnesc până la complex, după pâine să zicem, rămân extrem de mirat de felul cum sună ”O pâine Graham, vă rog!” – mirat, jenat şi cumva uimit că vocea aia ruginită este a mea! Incredibil.

Concluzie: nu-ţi lăsa nici un organ nefolosit prea multă vreme, că pe urmă, când o să ai nevoie de el, nu-i mai ştii programul de utilizare! Nu vreau să zic prin asta că am fost sunat de prietenele unor prieteni, cu reclamaţii de genul ”nu se mai întâmplă nimic între noi!”, şi rugat să discut eu cu respectivii; nu, domnule, nici vorbă de aşa ceva! Pur şi simplu, povesteam ceea ce se petrece cu vocea mea (nu prea melodioasă nici în mod normal…), şi trăgeam o concluzie plină de bun-simţ.

Voi ce-aţi înţeles…?!