Se afișează postările cu eticheta nea nae. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta nea nae. Afișați toate postările

joi, 13 octombrie 2011

Maraton Bucuresti 2011


Fuse, fuse şi se duse. A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi. Bunînţeles, soare a fost când ne antrenam şi n-aveam nevoie de el, că era vară şi curgeau apele de pe noi ca euroii de pe fruntea lui Adi Copilul Minune, iar ploaie a fost în ziua alergării oficiale, când ne-a-ngheţat măduva-n oase. Da' hai să povestesc de la început, să nu ziceţi că-s Nea Nae.

Vine Ursu la mine: „Bă, vezi că îmi fac echipă de maraton ştafetă, pentru octombrie! Te bagi la mine?”. M-ar fi tras aţa, pe de-o parte, că scăpam de corvoada organizării, da' mi-a fost târşă de băieţi, că-n mine îşi puseseră baza. „Nu mă bag, Ursule, că am deja echipă! Baftă multă, ne vedem acolo!”. Până la urmă nu ne-am văzut deloc, că echipa lui i-a dat leapşa, dar asta nu e vina lui şi de-aici Ursu iese din poveste.

Sună Grecku (veteran, a fost în echipă şi anul trecut): „Facem, micule?”. Eu, cu credinţă-n cele sfinte: „Facem, micule, se poate?!”. Nu ştiam cum o să facem, că n-aveam oameni, nici bani şi nici sponsor, dar am zis că dacă ne mobilizăm, nu se poate să nu găsim. Şi „ne”-am mobilizat, adică am început eu să dau telefoane şi mailuri disperate în toate părţile, în timp ce pe „micul” îl durea la bască, stătea numai pe ciocane. Aşa-i pe lumea asta, unii muşticul şi alţii luleaua. Oare-aşa o fi şi pe lumea cealaltă?

Dănel a promis că vine dacă n-o să fie răcit (până la urmă tot răcit a fost, dar a alergat aşa; tinereţea!), Alio a promis că vine dacă slăbeşte (n-a slăbit mai mult de juma' de kil, dar alergat aşa, grăsache: tinereţea!), Grecku a promis solemn că nu vine dacă nu găsesc sponsor („Doar n-o să rup din buzunar ca să alerg, că nu mă duc la curve!”), deci singura mea şansă era să-l conving pe K-isă să devină sponsor. Spre norocul nostru, a acceptat cu plăcere (K-isă, K-isă, ce-ţi mai place mecenatul!), aşa că le-aveam pe toate, mai puţin nume pentru echipă.

Aici am dat o dublă lovitură: l-am convins pe Grecku să fie căpitan (adică să alerge primul, cea mai ingrată tură, că te calci pe picioare cu toţi neica-nimeni) şi am ales numele propus de el, anume echipa „4 Koltzuri”: după ce că sună bine, colţos, numele ăsta ne-a asigurat şi tricourile cu numărul 1 de concurs, ceea ce e ceva, trebuie să recunoaşteţi! Una e să fii o echipă cu număr anonim, să zicem nr. 155 („Berbecii lui Dumnezeu”), nr. 79 („Melcii Veseli”), nr. 99 („Pensionarii”) sau nr. 184 („I sparg you”), şi alta e să fii echipa nr. 1! Altă făină se macină la moară!

Vixy a fost organizatoarea noastră personală, ca de obicei, iar anul ăsta i-au mai picat în cârcă şi nişte (foşti?) colegi de-ai ei (Oana şi Gabi), de-a trebuit să-i „organizeze” şi p-ăştia, de parcă n-avea destulă bătaie de cap cu noi, exact ca anul trecut („Vixy, io unde-mi schimb chiloţii?”, „Vixy, da' mie cine-mi ţine telefonul?”, „Vixy, io unde merg la toaletă, că fac pişu de emoţie?”, etc). Cred că i s-a luat definitiv de „organizări”, unde mai pui că după aia fiecare e nemulţumit şi are de comentat: „Da' mie de ce mi-ai făcut decât atâtea poze, şi lu' ăştia le-ai făcut mai multe?!”.

Startul. Pleacă Grecku, ne foim un pic, îl aşteptăm la Relay Change Area, vine, îi dă cipul lui Alio, ăsta o zbugheşte ca din puşcă, Grecku se schimbă şi pleacă acasă. Stau cu Dănel să-l aşteptăm pe Alio, dar nu chiar în zona de change, ci un pic mai încolo: calculasem eu, aşa în mintea mea, că Alio o să mai întârzie, nu aleargă el aşa repede, că prea e gras. Când colo, apare Alio, cu gura plină de înjurături: bă, facu-vă şi dregu-vă, că de 5 minute am ajuns şi vă caut disperat prin mulţime, hahalerele dracului! Nenorocire, i-am legat repede cipul lui Dănel şi i-am făcut vânt pe tura lui, că intuiam catastrofa: iar o să scoată echipa un timp slab, şi de data asta numai din cauza mea!

De ce ţi-e frică, nu scapi: oricât a tras Dănel ca un dement să recupereze alea 5 minute, oricât am băgat şi eu pistoane pe tura mea, ultima, n-a mai fost nimic de făcut: cei din echipa „Pensionarii” ne-au luat faţa (cu câteva zeci de secunde!) şi locul pe tabloul principal (primele 25 de echipe). Îi mâncam copţi dacă nu pierdeam aiurea minutele alea, din pură prostie, dar aşa, ne-am mâncat ei pe noi: domnia şi prostia se plătesc întotdeauna!

Epilog: ni s-a luat de ştafetă, la anul alergăm fiecare pe cont propriu, la semi-maraton. Gata cu comunismul, gata cu neasumarea răspunderii, gata cu miloaga! Vrei să alergi, amice, rupi din portofel: maratonul Bucureştilor nu e cantina săracilor!

Nu încheiem înainte de aminti de supărarea domnului Adina, care ne-a acuzat de rasism sexual („sexism”?!), pe motiv că n-am băgat-o şi pe ea în echipă; de bravura domnişoarei Lăuriciu, care şi-a făcut anul ăsta echipă de ştafetă, după ce anul trecut alergase la cursa populară; de ticăloşia lui Gil, care a zis că vine şi el acolo, măcar să vadă (Gil e cam leneş), dar n-a venit; de ciocoismul lui Octi, ştie el de ce; de gentileţea Oanei Năstase, de la organizatori, care ne-a sprijinit tot timpul, informaţional şi moral; de K-isă, ubicuul K-isă, care şi-a exprimat sprijinul ceva mai pragmatic, în mod pecuniar; de aplauzele Dianei Pavlenco, care a rezistat în ploaia rece doar pentru a-i încuraja pe alergători; de extraordinara cvasi-întâlnire cu Ciprian Teodorescu, care a fost voluntar la organizarea evenimentului şi care a refuzat să mă servească şi pe mine c-o ţuiculiţă; de urările tuturor celor care ne-au urat de bine; de perfidia dacică a lui Samo, care din buze ne-a urat de bine, iar în gând a zis să ne rupem picioarele; de snobismul lui Alex Dumbravă, care mi-a explicat că „runningul e boring, baby!”; de participanţii la uriaşa bere de după, pe care mă mulţumesc să-i enumăr pentru a-i nemuri pe veci: Ana, Mika, Oana, Dimuş, Creţu, Jan, Oter, Berilă, Julius şi toţi oamenii de seamă care au băut, beau şi vor mai bea cu noi în sănătatea domnului Phidippides, chiar dacă el, săracul, e mort.

vineri, 1 iulie 2011

Din nou despre Practical Magic, de Alice Hoffman


Da, recunosc că sunt impardonabil de mincinos, că până acum n-am zis nimic de cartea asta. Da' ştiţi de ce? De ruşine! Să nu râdă băieţii de mine că am ajuns să citesc romane „de femei”, de-aia. Mai ales un astfel de roman de succes, ecranizat imediat într-un film de semi-succes (cu Sandra Bullock şi Nicole Kidman).

Totuşi, motivele mele sunt foarte clare: am o teorie. Şi anume, teoria asta zice că, dacă vrei să scrii ceva de succes, e bine să ştii cum scriu femeile; adică, să ai în vedere modul specific de adresare pentru publicul feminin. Evident, eu n-o să am niciodată abilitatea de a scrie ceva gen „Legături bolnăvicioase”, sau măcar de-a mă abţine de la grobienisme în scris. Dar, ca să pot avea şi eu personaje feminine credibile (şi care să nu fie animale!), e necesar să văd cum se construieşte un astfel de personaj. Iar cele două simpatice vrăjitorese (Sally şi Gillian) din carte sunt foarte bune pentru ce am eu nevoie, în Nea Nae: tot două femele cu proprietăţi magice o să am şi eu, tot „echipă” o să fie şi tot într-o stare permanentă de cvasi-rivalitate (starea naturală a femeilor, de altfel).

Şi be mic: îmi prinde bine să nu las engleza să-mi ruginească (ceea ce se întâmplă în ritm galopant, din păcate). De exemplu, de când n-am mai dat peste verbul „to seep”...?!

marți, 15 iunie 2010

Fereastra de sensibilitate


Dupa concert, domnul Septimiu mi-a expus urmatoarea idee, la care ader in toalitate, dandu-mi in acelasi timp cu tesla-n Doamne iarta-ma, pentru ca nu mi-a venit mie ideea asta. Deci:
fiecare dintre noi suntem, copii fiind, extrem de deschisi catre impresii venite din afara noastra, catre influente, suntem deci impresionabili; dar aceste impresii sunt fugare, pasagere, ele nu ajung sa se fixeze si sa devina gusturi, convingeri, afinitati si fidelitati. Dimpotriva, ca adulti suntem extrem de “inchisi” la impresii, de opaci la influente exterioare, de inerti la stimuli. Intre aceste doua perioade ale vietii, in adolescenta ni se deschide o “fereastra de sensibilitate”, timp in care ne formam anumite afinitati pe care le vom pastra intreaga viata.

Exemple: gusturile muzicale se formeaza candva intre 13 si 17 ani (cel putin la mine atunci s-au format, atat cat s-au format, ca nu s-au prea format!); la fel, gusturile culinare, cele sportive, cele literare, cele “de petrecere”, etc. E perfect corect faptul ca aceasta fereastra de sensibilitate nu se deschide la toti oamenii la aceeasi varsta, si nici nu sta la fel de mult “deschisa”. Mai mult, eu cred ca exista foarte multi la care nu se deschide deloc, niciodata, si care preiau necritic gusturile si idiosincraziile parintilor, si cu asta basta. Pacat de vietisoarele lor goale si netraite.

Domnul Septimiu asta... mare smecher. Ia sa-l ascult eu mai atent cand le zice la un pahar, poate ii mai fur niste idei pentru Nea Nae. Ca daca as sta numai in ideile mele, o sa iasa Nea Nae aschilambic rau, saracul de el! Asa, pe furaciune, tot mai am sperante ca nu-l fac de ras. Iar daca mi s-o cere socoteala pentru ciordeala... prinde orbul, scoate-i ochii!

marți, 16 februarie 2010

Despre cecitate


Revin la Jurnalul lui Jeni Acterian, acum că am terminat de citit (deci pe principiul ”câteva concluzii”).

În primul rând, e o lectură fascinantă, dar dacă şi numai dacă te interesează interbelicul bucureştean, în termeni de peisaj uman, desigur. Altfel, te plictiseşti şi te enervezi, că nu-nţelegi nimic (adică nu-nţelegi cine-s ăia de care tot vorbeşte autoarea). Pe mine m-a interesat foarte mult, dat fiind ca Nea Nae-al meu se mişcă permanent între postcomunism, interbelic şi atemporalul românesc (asta, aşa, solemn fie spus, că de fapt acţiunea e foarte vioaie: înjurături, agaţamente şi băutură la tot pasul!). Jurnalul ar mai putea fi o lectură fascinantă şi pentru cei preocupaţi de psihologia feminină (pe mine unul m-a ferit Dumnezeu).

Are, însă, ceva fascinant pentru oricine: incredibila cecitate politică a autoarei. (Nu fac nici o paranteză, că doar ştiţi cu toţii că cecitate înseamnă orbire, în româna lui Patapievici). Gândiţi-vă ce evenimente a prins fata asta, în mai puţin de 15 ani: ultimele lupte ale democraţiei parlamentare, dictatura regală, dictatura legionară, dictatura militară, dictatura comunistă, pogromuri, rebeliuni legionare, represiune guvernamentală, cesiuni teritoriale, război, cucerire străină. Din toate astea, în Jurnal apar foarte mici ecouri: n-a putut să coboare să-şi ia ţigări (din cauza rebeliunii legionare); o notiţă despre ultimatumul sovietic (de cedare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord); o alta (şi mai mică!) despre ultimatumul maghiar (dar nimic despre al doilea dictat de la Viena); absolut nimic despre cedarea Cadrilaterului (deşi Jeni Acterian iubea Balcicul mai mult decât orice!); o singură dată apare numele lui Hitler, dar niciodată cel al lui Stalin sau al lui Antonescu.

Ceea ce părea s-o impresioneze era moartea celor din jur: fratele ei, Haig Acterian; profesorul ei, Nae Ionescu; prietenul de familie, Mihail Polihroniade; ”asemănătorul” ei, Mihail Sebastian. Şi a multor altora, toţi dispăruţi (prin moarte, unii, prin plecare, alţii: Mircea Eliade, Emil Cioran) din aceeaşi cauză care pe ea ”n-o interesa”: politica, desfăşurarea evenimentelor, istoria trăită.

În schimb, sunt zeci de pagini (foarte frumoase, dealtfel), despre marea ei iubire cu filozoful Alexandru Dragomir (”Sănducu”, cel din poză). Despre ăsta, ca şi despre Constantin Noica (”Dinu”), celălalt profesor al lui Gabriel Liiceanu, Jeni a noastră a găsit destule resurse să scrie.

Oare a prevăzut că memoriile ei vor fi publicate la editura aceluiaşi – fatalitate! – Gabriel Liiceanu…?!

vineri, 12 februarie 2010

Aud voci!

Domnule, este groasă: nu că aud voci (asta e bine), dar aud vocile care nu trebuie – sau mai exact spus, vocile pe care le aud mai nou nu mai spun ce trebuie, spun numai tâmpenii! Păi treabă-i asta?!

Mă rog, despre vocile astea vorbăreţe am să zic pe larg într-un alt post, legat de Nea Nae (i se apropie şi ăstuia sorocul!). Acum, însă, despre altă voce pe care-o aud rar: a mea.

Răsfoiam alaltăieri cartea (capodopera) lui Ken Kesey, ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” (eu o am în română, da’ am auzit că-n original este be-lea!). Şi am dat peste momentul când ”principalul erou secundar” – Chief Bromden – vorbeşte, prima dată după 20 de ani de tăcere. Şi nu-şi recunoaşte propria voce, i se pare ca vorbeşte altcineva.

Ei bine, pot adevări acest lucru: când nu vorbeşti o vreme, uiţi cum sună vocea ta. Aşa păţesc eu când stau câteodată în casă o zi sau două, fără să vorbesc nici măcar la telefon; când în sfârşit mă urnesc până la complex, după pâine să zicem, rămân extrem de mirat de felul cum sună ”O pâine Graham, vă rog!” – mirat, jenat şi cumva uimit că vocea aia ruginită este a mea! Incredibil.

Concluzie: nu-ţi lăsa nici un organ nefolosit prea multă vreme, că pe urmă, când o să ai nevoie de el, nu-i mai ştii programul de utilizare! Nu vreau să zic prin asta că am fost sunat de prietenele unor prieteni, cu reclamaţii de genul ”nu se mai întâmplă nimic între noi!”, şi rugat să discut eu cu respectivii; nu, domnule, nici vorbă de aşa ceva! Pur şi simplu, povesteam ceea ce se petrece cu vocea mea (nu prea melodioasă nici în mod normal…), şi trăgeam o concluzie plină de bun-simţ.

Voi ce-aţi înţeles…?!

marți, 9 februarie 2010

Jean Claude Van Damme


Dacă vă zic c-am văzut un film pe care-l recomand cu toată inima, ba chiar mai mult, voi o să mă credeţi. Dacă însă vă zic că filmul acesta e cu Jean Claude Van Damme, o să mă luaţi pe ţigăneşte (ceea ce e foarte urât pentru nişte oameni de cultură, v-am mai zis). Totuşi, eu, Mihai Buzea aka ”Gika” (care e atât poreclă, cât şi nom de plume, plus nume de personaj al Berilor de Aur, da?), vin şi vă recomand un film cu Jean Claude Van Damme. Un film extraordinar: nu garantez c-o să vă placă (eu unul nici acum n-aş putea spune dacă mi-a plăcut sau nu), dar în mod sigur vi se va părea ”ciudat”. Genul de film despre care poţi discuta în contradictoriu. Pe care-l ţii minte, chiar şi ca pe o ”porcărie” – dar de uitat nu-l uiţi!

Pentru că dacă-l vezi şi-l uiţi… atunci eşti un bou şi-ţi pierzi degeaba timpul pe blogul meu. Mai bine du-te şi împerechează-ţi ciorapii, că ieşi mai câştigat.

p.s. a, da, uitam: filmul se numeşte JCVD. Scenariul: Mabrouk el Mechri. Regia: Mabrouk el Mechri. Nu ca alea ale noastre, cu Sergiu Nicolaescu!

Experiment cimpanzeu


De zeci de ani (literalmente: 30 şi ceva de ani pot fi numiţi ”zeci de ani” fără nici o exagerare, corect?) m-a uimit urmatoarea treabă: de ce părerea mea este sistematic ignorată, deşi am în mod clar dreptate? Lucru care este evident fie chiar atunci, fie se arată mai târziu?

Păi în ceaţă eram şi acum, dacă nu vedem pe Animal Planet experimentul ăla cu cimpanzeii. Din păcate, nărod fiind, am uitat numele (orice experiment poartă un nume, de obicei al celui care l-a imaginat şi l-a pus prima dată în practică). Un cimpanzeu mic în grad (adică pe o treaptă ierarhică inferioară, în cadrul grupului), e luat deoparte şi învăţat să extragă banane dintr-un dispozitiv, apăsând într-o anumită succesiune câteva butoane colorate. După învăţare, cimpanzeul mic e reintrodus, cu tot cu dispozitiv, înapoi in perimetrul grupului său.

Evident, micul cimpanzeu nu aşteaptă ca prostul orele fixe de masă, ci se îmbuibă după pofta inimii cu bananele din maşinărie, pe care numai el ştie să le scoată. Ceilalţi cimpanzei nici gând să se uite cum face, ca să scoată şi ei banane! Nu, domnule, mai bine rabdă de foame, decât să înveţe de la ăla micu’! Păi, cum?! Încearcă cel mult să-l fugărească şi să-i ia bananele, dar nicidecum să observe cum face!

Când experimentul a fost repetat, folosindu-se de data asta un cimpanzeu alfa (cu statut social superior), rezultatele au fost exact contrarii: toţi s-au adunat în jurul lui să vadă cum face să scoată banane, şi în mai puţin de jumatate de oră tot grupul învăţase algoritmul şi a golit dispozitivul.

În concluzie, mi-am zis, băgându-mi de ruşine capu-ntre urechi: nu contează ce spui, contează cine eşti, când spui ceva. Degeaba ai dreptate, dacă n-ai statut social superior, în cadrul grupului respectiv!

Exemplificare (tristă): de Revelion m-am luat la harţă cu mai vechiul nostru prieten Grecku (aka ”Stele”, după numele de personaj din Berile de Aur şi din Nea Nae). Care o fi, ne întrebam noi, titlul original al nuvelei lui Steinbeck, ”Oameni şi şoareci”?! Of Mice and Men, am spus eu, cu autoritatea filologului (dar cu statut social inferior în grup); Of Men and Mice, a spus Stele, cu autoritatea ignorantului (dar cu statut social superior). Evident, pariurile erau 100 la 1 în favoarea lui (numai gagică-mea credea în mine, da’ ce era să facă ea singură împotriva atâtor beţivi?!).

Vedeţi? Ăsta e necazul, şi fac pariu că v-aţi lovit de el de mii şi zeci de mii de ori până acum: funcţia bate gradul (în formularea domnului plutonier Potârniche, UM 02525 Breaza). Degeaba ştii, dacă nu eşti (formularea mea). Iar când, în sfârşit, ajungi să fii… atunci nu mai ştii nimic (formularea lui Laurence J. Peter).

miercuri, 9 decembrie 2009

Unde ne sunt homosexualii? (În contra d-lui Samo)



O scriitoare australiană, de origine română, a avut curajul să spună în sfârşit ce ştia toată lumea: cărţile de beletristică (mai simplu: romanele) nu se mai vând, deoarece publicul lor s-a evaporat teribil. Cei care încă mai citesc romane sunt homosexualii şi femeile singure. Restul cumpărătorilor de carte s-au îndreptat fie spre ”literatura de specialitate” (mai ales informatică şi marketing), fie spre ”literatura de autoeducaţie” (titluri de genul ”Află cum să fii fericită în relaţie”, ”Să ne coafăm singure”, sau ”Tăiem porcul, cum îl preparăm?”). Astea încă se mai vând. Dacă, însă, ieşi pe piaţă cu titluri gen ”Jurnalul unei copile bolnave”, ”Proorocii Ierusalimului” sau ”Berile de Aur”, nu vei interesa pe nimeni… afară de homosexuali şi de disperate.

Păcat.

Ce concluzie pragmatică se poate desprinde de aici? Oricât de rău ar suna, pentru a încuraja literatura, statul trebuie să încurajeze homosexualitatea şi divorţurile! Trist, dar asta e: vreţi literatură performantă în limba română? Puneţi mâna, domnilor, şi iubiţi-vă între voi! Puneţi mâna, doamnelor, şi divorţaţi la prima neînţelegere! Puneţi mâna, domnişoarelor, şi… sincer, nu ştiu ce-ar trebui voi să faceţi! Poate să ieşiţi la produs cu mai multă determinare, ca să sporiţi numărul de divorţuri…?!

Desigur, afară de scrupulele de ordin demografic (”Şi aşa avem spor natural negativ!”), mai există şi interdicţiile religioase, în speţă moftangelile bisericii ortodoxe, care, chiar dacă nimeni n-o întreabă nimic, îşi bagă nasul în orice. Această poziţie este asumată cu îndârjire de prietenul nostru colegul nostru, d-l Samo, şi ar putea fi sintetizată astfel: etica ortodoxă ar trebui să devină politica oficială a statului. Adică înapoi în Evul Mediu (de unde nici n-am ieşit bine, ca popor luat în ansamblu!).

Ei bine, Samo scumpete, te anunţ şi pe această cale că n-am de gând să te las de capul tău. Îmi propusesem ca, în ”Nea Nae”, să mă concentrez îndeosebi pe atacuri la adresa ortodoxiei, înţeleasă ca ”dogmă rigidă, depaşită, nereformabilă”. Dar dacă aşa stau lucrurile (în toată lumea, nu numai aici), dacă e nevoie ca homosexualii să rupă din portofel pentru un răhăţiş de bani (cât costă o carte în librării? 5 dolari, 10, 15? Păi ăştia-s bani la care să te caliceşti?!), atunci îi bag şi pe ei în schemă. Braţ la braţ cu ortodocşii, n-ai tu frică!

Şi cu ştoarfele, evident. Acum că mă gândesc, n-ar strica nici nişte drogaţi. Hai c-o să fie mişto, heya?

joi, 21 mai 2009

Noaptea Muzeelor, versiunea mea


Ca tot omul insetat de cultura (asta e un alt fel de a spune ca iar n-am avut bani de bere), am fost si eu la Noaptea Muzeelor. Am fost uimit de cat de multa lume a luat parte la eveniment, dar asta-i alta chestie; mai interesant este cu ce anume m-am ales io unul din afacerea asta!
M-am ales cu Maruca. Nu mai e nevoie sa spun ca Maruca a fost nevasta lui George Enescu, ca stiu ca stiti; dar ceea ce s-ar putea sa nu stiti, e faptul ca inainte de asta, ca tanara vaduvioara, a fost amanta lui Nea Nae. Pe care l-a distrus.
Ceea ce voiam eu, neaparat, era s-o vad. De stiut stiam cate ceva despre ea, dar aveam in fata ochilor doar o fantoma fara chip. Ma tot intrebam: cum o fi aratat, bre, femeia care l-a terminat pe Nea Nae-al meu?! Frumoasa, urata, interesanta, cum?
Ma, ce sa va zic, judecati si voi. Mie mi se pare frumoasa, da’ pe mine toata lumea ma stie de daltonist, asa ca nu mai zic nimic. Uitati-va insa la privirea aia a ei: o asemenea femeie ia din viata exact ce vrea si cand vrea, fara sa-i pese. Sunt convins ca atunci cand n-a mai avut nevoie de el, i-a intors spatele si a plecat fara sa se uite inapoi. Apoi l-a luat de barbat pe alde Georgica, care era el urat si tiganos si cocosat, dar era maestrul Enescu. Asa da!
O sa-mi ziceti: da, ma, da’ Nea Nae asta al tau a ratat in toate, cum sa nu-l lase?! Asa e: el a ratat ca profesor, ca filozof, ca scriitor, ca ziarist, ca politician, ca scriitor, ca tata si ca om religios. A reusit doar sa se imbogateasca: mare realizare, ce sa zic, atunci cand ai un destin de Nea Nae!
Da, copii, nimic de zis, asa e, dar nu uitati ca el a ratat DUPA ce a fost parasit de Maruca, nu inainte! Pricepeti unde bat? Daca dupa acea "discutie" din 5 iulie 1933, mai discutau odata, sa zicem pe 7, sau pe 10, apoi se impacau si ramanea cu ea, cu iubirea vietii lui, poate ca…
Cine stie…?!

marți, 27 ianuarie 2009

Despre alti demoni

Inteleg din feed-back-urile voastre (care pe mess, care pe SMS, care direct in tiganeste) ca parerea mea vi se pare complet idioata. Parerea, adica: frustrarea duce la blogareala si la alti demoni (alcoolism, filatelie, etc).
Pare rau! Pare rau ca nu v-am convins, dar, vorba lui Nea Nae, “asta e!”. Eu unul sunt convins, asa ca am sa dau o ultima batalie de onoare inainte de a trece la subiecte mai interesante (orice subiecte, doar de daci sa nu mai aud!).
Dupa capul meu, frustrarea e asa, un fel de contradictie intre ce crezi tu ca meriti si ce crede societatea ca meriti. O lipsa de recunoastere. O ne-rasplata sociala. La limita, e o lipsa pur si simplu: prea multa foame, prea mult frig, prea multa bataie, prea multi scuipati in cap (vorbesc acum de propria mea copilarie).
Totusi, punctul in care “lipsa pur si simplu” se intalneste cu “lipsa de recunoastere sociala” este sexul. Exemplu: imaginati-va 100 de oameni, 50 de barbati si 50 de femei. Rational ar fi ca toata lumea sa aiba parte de sex, nu? Din pacate, sexul nu e rational: cele 50 de muieri vor fi interesate de cel mult 5 masculi, iar cei 50 de purtatori de ismene isi vor concentra eforturile pe cel mult 15 pasarici. Ergo: obtinem 45 de frustrati si 35 de frustrate? Uite ca obtinem!
Nu comentez de ce anume asa stau lucrurile, ca stiti si voi: selectia naturala, Darwin, neste chestii (“Mario, tu sa taci, ca nu stii neste chestii!”). Mult mai interesant e insa cum se impaca frustratii cu statutul lor. Se impaca greu, sa stiti, foarte greu!
De multe ori innebunesc. La propriu. Stiu ce vorbesc, c-am fost odata c-o gagica care trecuse prin asa ceva, si nu e de joaca. Daca nu ma credeti, faceti o vizita la spitalul de nebuni, la aia care si-au pierdut identitatea: ce, credeti ca nebunii se cred oameni banali?! Nu, taticu'! Gasesti acolo o gramada de Ceausescu, de Isus, de Eminescu, de Arhanghelul Mihail, numai piese grele. Daca te duci intr-un azil din Rusia, pe pariu ca e plin de Stalini; unul din America geme de Kennedy, etc. Esential e ca atunci cand innebunesti, cumva incerci sa scapi de identitatea ta de loser si sa “devii” un alfa, depinde de orizontul tau cultural (apropos, daca pana la urma demonul nebuniei o sa ma inhate de tot, sa stiti ca io unul o sa ma cred Richard Dawkins – nu care cumva sa ma contraziceti, cand oti veni la vizita, cu portocale in sacosa!). Nu ca un alfa e mai dotat sexual decat un “inferior ierarhic”, dar un alfa are acces la orice – implicit si la sex, dac-asa vrea el (uneori nu prea vrea, vezi cazul lui Hitler, saracul!).
Alte strategii de supravietuire in caz de frustrare, mai putin drastice decat nebunia: socializarea febrila, de exemplu. Daca nu primesc de la prietenii mei “rasplata de statut” pe care o astept, atunci socializez frenetic in toate partile (“ma bag in seama”), doar-doar s-o gasi cineva care sa ma ia de smecher (si se gaseste, conform proverbului “Un prost cauta alt prost, pe care sa-l admire”…!). De cand s-a inventat netul, strategia asta a prins aripi ca niciodata, iar blogareala mi se pare un fel de rafinare a ei: nu ma bag in seama asa, aiurea, ci ma bag in seama “la momeala”!
D-aia-mi place mie sa traiesc in secolul 21. In evul mediu ce ma faceam?! R^neam grajdurile vreunui alfa!
Asa, cand am nevoie de bani, mai spal masina cate unui amic bogat. Altceva!