Fuse, fuse şi se duse. A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi. Bunînţeles, soare a fost când ne antrenam şi n-aveam nevoie de el, că era vară şi curgeau apele de pe noi ca euroii de pe fruntea lui Adi Copilul Minune, iar ploaie a fost în ziua alergării oficiale, când ne-a-ngheţat măduva-n oase. Da' hai să povestesc de la început, să nu ziceţi că-s Nea Nae.
Vine Ursu la mine: „Bă, vezi că îmi fac echipă de maraton ştafetă, pentru octombrie! Te bagi la mine?”. M-ar fi tras aţa, pe de-o parte, că scăpam de corvoada organizării, da' mi-a fost târşă de băieţi, că-n mine îşi puseseră baza. „Nu mă bag, Ursule, că am deja echipă! Baftă multă, ne vedem acolo!”. Până la urmă nu ne-am văzut deloc, că echipa lui i-a dat leapşa, dar asta nu e vina lui şi de-aici Ursu iese din poveste.
Sună Grecku (veteran, a fost în echipă şi anul trecut): „Facem, micule?”. Eu, cu credinţă-n cele sfinte: „Facem, micule, se poate?!”. Nu ştiam cum o să facem, că n-aveam oameni, nici bani şi nici sponsor, dar am zis că dacă ne mobilizăm, nu se poate să nu găsim. Şi „ne”-am mobilizat, adică am început eu să dau telefoane şi mailuri disperate în toate părţile, în timp ce pe „micul” îl durea la bască, stătea numai pe ciocane. Aşa-i pe lumea asta, unii muşticul şi alţii luleaua. Oare-aşa o fi şi pe lumea cealaltă?
Dănel a promis că vine dacă n-o să fie răcit (până la urmă tot răcit a fost, dar a alergat aşa; tinereţea!), Alio a promis că vine dacă slăbeşte (n-a slăbit mai mult de juma' de kil, dar alergat aşa, grăsache: tinereţea!), Grecku a promis solemn că nu vine dacă nu găsesc sponsor („Doar n-o să rup din buzunar ca să alerg, că nu mă duc la curve!”), deci singura mea şansă era să-l conving pe K-isă să devină sponsor. Spre norocul nostru, a acceptat cu plăcere (K-isă, K-isă, ce-ţi mai place mecenatul!), aşa că le-aveam pe toate, mai puţin nume pentru echipă.
Aici am dat o dublă lovitură: l-am convins pe Grecku să fie căpitan (adică să alerge primul, cea mai ingrată tură, că te calci pe picioare cu toţi neica-nimeni) şi am ales numele propus de el, anume echipa „4 Koltzuri”: după ce că sună bine, colţos, numele ăsta ne-a asigurat şi tricourile cu numărul 1 de concurs, ceea ce e ceva, trebuie să recunoaşteţi! Una e să fii o echipă cu număr anonim, să zicem nr. 155 („Berbecii lui Dumnezeu”), nr. 79 („Melcii Veseli”), nr. 99 („Pensionarii”) sau nr. 184 („I sparg you”), şi alta e să fii echipa nr. 1! Altă făină se macină la moară!
Vixy a fost organizatoarea noastră personală, ca de obicei, iar anul ăsta i-au mai picat în cârcă şi nişte (foşti?) colegi de-ai ei (Oana şi Gabi), de-a trebuit să-i „organizeze” şi p-ăştia, de parcă n-avea destulă bătaie de cap cu noi, exact ca anul trecut („Vixy, io unde-mi schimb chiloţii?”, „Vixy, da' mie cine-mi ţine telefonul?”, „Vixy, io unde merg la toaletă, că fac pişu de emoţie?”, etc). Cred că i s-a luat definitiv de „organizări”, unde mai pui că după aia fiecare e nemulţumit şi are de comentat: „Da' mie de ce mi-ai făcut decât atâtea poze, şi lu' ăştia le-ai făcut mai multe?!”.
Startul. Pleacă Grecku, ne foim un pic, îl aşteptăm la Relay Change Area, vine, îi dă cipul lui Alio, ăsta o zbugheşte ca din puşcă, Grecku se schimbă şi pleacă acasă. Stau cu Dănel să-l aşteptăm pe Alio, dar nu chiar în zona de change, ci un pic mai încolo: calculasem eu, aşa în mintea mea, că Alio o să mai întârzie, nu aleargă el aşa repede, că prea e gras. Când colo, apare Alio, cu gura plină de înjurături: bă, facu-vă şi dregu-vă, că de 5 minute am ajuns şi vă caut disperat prin mulţime, hahalerele dracului! Nenorocire, i-am legat repede cipul lui Dănel şi i-am făcut vânt pe tura lui, că intuiam catastrofa: iar o să scoată echipa un timp slab, şi de data asta numai din cauza mea!
De ce ţi-e frică, nu scapi: oricât a tras Dănel ca un dement să recupereze alea 5 minute, oricât am băgat şi eu pistoane pe tura mea, ultima, n-a mai fost nimic de făcut: cei din echipa „Pensionarii” ne-au luat faţa (cu câteva zeci de secunde!) şi locul pe tabloul principal (primele 25 de echipe). Îi mâncam copţi dacă nu pierdeam aiurea minutele alea, din pură prostie, dar aşa, ne-am mâncat ei pe noi: domnia şi prostia se plătesc întotdeauna!
Epilog: ni s-a luat de ştafetă, la anul alergăm fiecare pe cont propriu, la semi-maraton. Gata cu comunismul, gata cu neasumarea răspunderii, gata cu miloaga! Vrei să alergi, amice, rupi din portofel: maratonul Bucureştilor nu e cantina săracilor!
Nu încheiem înainte de aminti de supărarea domnului Adina, care ne-a acuzat de rasism sexual („sexism”?!), pe motiv că n-am băgat-o şi pe ea în echipă; de bravura domnişoarei Lăuriciu, care şi-a făcut anul ăsta echipă de ştafetă, după ce anul trecut alergase la cursa populară; de ticăloşia lui Gil, care a zis că vine şi el acolo, măcar să vadă (Gil e cam leneş), dar n-a venit; de ciocoismul lui Octi, ştie el de ce; de gentileţea Oanei Năstase, de la organizatori, care ne-a sprijinit tot timpul, informaţional şi moral; de K-isă, ubicuul K-isă, care şi-a exprimat sprijinul ceva mai pragmatic, în mod pecuniar; de aplauzele Dianei Pavlenco, care a rezistat în ploaia rece doar pentru a-i încuraja pe alergători; de extraordinara cvasi-întâlnire cu Ciprian Teodorescu, care a fost voluntar la organizarea evenimentului şi care a refuzat să mă servească şi pe mine c-o ţuiculiţă; de urările tuturor celor care ne-au urat de bine; de perfidia dacică a lui Samo, care din buze ne-a urat de bine, iar în gând a zis să ne rupem picioarele; de snobismul lui Alex Dumbravă, care mi-a explicat că „runningul e boring, baby!”; de participanţii la uriaşa bere de după, pe care mă mulţumesc să-i enumăr pentru a-i nemuri pe veci: Ana, Mika, Oana, Dimuş, Creţu, Jan, Oter, Berilă, Julius şi toţi oamenii de seamă care au băut, beau şi vor mai bea cu noi în sănătatea domnului Phidippides, chiar dacă el, săracul, e mort.
