70 de mii o paine?!?!

Ba, a-nnebunit lumea! Cum sa coste, ma, saptezeci de mii o paine?!

Fir-ati ai dracu' cu Megaimage-ul vostru! Si fie-al dracu' care-o mai cumpara ceva de la voi!

Revelatie de sfintii Mihail si Gavriil

N-am sa va pierd timpul cu prostii, asa ca trec direct direct la revelatie: Sa Se Exprime ACUM cei carora le datorez bani!

Story: dupa o zi onomastica foarte reusita (au lipsit cateva telefoane importante, dintre care il mentionez doar pe al lui Gabriel Ferugean, coleg de filologeala, de militarie si de blogareala, om cu care am impartit deci, pe multe planuri, ridichea si covrigul), am ajuns in cele din urma in cotetul de burlac al lui Danel, chititi amandoi pe ceva bere si fotbal. Berea am luat-o eu de la M*gaimage (ca doar nu ma platesc astia pentru reclama!), fotbalul l-a dat el, pe televizorul personal (daca n-o fi al gazdei). Pana aici, nimic deosebit (daca omitem fapul ca echipa lui de suflet – am numit-o pe Manchester United – a luat bataie de la Chelsea, ceea ce l-a trimis pe varul Danel direct in depresie), numai ca atunci cand i-am cerut banii pe berea lui, am primit raspunsul: “Du-te-n p. mea de bulangiu, ce, ejdi tigan?! N-ai ramas dator cu doua sute de mii de la Busteni?!”.

Poate ca multora dintre voi vi se intampla des. Poate ca si mie mi s-ar intampla des, daca n-as avea o grija deosebita sa nu dau ochi cu oamenii carora le datorez bani. Dar acum eram complet nepregatit, asa ca m-a lovit direct in basca.

Dupa oarecari parlamentari, misterul s-a lamurit: in ziua in care am dus o echipa de baieti pe Braul lui Raducu (parte din Braul de Mijloc al Bucegilor, dupa cum prea bine se stie, desigur), i-am cerut lui Danel niste bani sa-mi iau cola, eu fiind usor (mai mult) mahmur dupa o seara in B 52, unde servisem cu incredere, inclusiv whiskey – ceea ce nu-mi sta in caracter, sau in buget, luati-o cum vreti. El mi-a dat cu imprumut 200.000 lei vechi, sau 20 lei noi. Bun. Eu am uitat complet, el nu. Acum mi-a adus aminte, si mi-am amintit si eu.

Acum, care este scopul acestui post: e perfect posibil sa existe si altii. Adica altii carora sa le datorez bani, de la dooj’de lei daneliscieni in sus. Sau in jos. Pe unii ii stiu (Maestrul, Ana, Julius, Ovidiu). Pe altii s-ar putea sa nu ii stiu.

Sa nu VA stiu! De aceea, va rog sa veniti binisor sa ma solicitati. Nu toti deodata, nu! Pe rand, frumos si ordonat. Pe cat posibil, unul pe saptamana. In ordine alfabetica. Berberiti, spalati, arenjati, proaspat tunsi, dati cu deodorant, ca la mine nu-i santan!
Si sa va stergeti apasat pe picioare pe presul de la intrare, ca am vazut eu multe.

Paniemaiesh?

Criza

Mi-au fost sugerate (de catre oameni de seama) cateva subiecte, ca sa-mi mai treaca melancolia istericoasa a comunismului: despre unguri (sugestie a unui coleg de la scoala), despre islam (fostul meu sef de creatie), despre “de ce-si fac oamenii bloguri” (o frumoasa doamna ce si-a vopsit parul in rosu – exotica alegere!), despre pupincurism (toata lumea; se vede ca-s considerat un expert in chestiune…), despre alcoolism (idem), despre publicitate (asta cred ca mi s-a sugerat la capcana, ca sa-mi afisez ignoranta profesionala!), despre “the making of Berile de Aur” (un fost patron de-al meu, care s-a apucat de literatura), despre ce vreau sa spun in cartea asta de acum (“Nea Nae”), si daca n-ar fi mai bine sa ma las de literatura si sa m-apuc de ceva serios (sa ma insor, eventual).
O sa zic si despre toate astea cate ceva, la timpul lor. Azi, insa, avem subiect gras: criza!
Dat fiind ca nu stiu nimic despre criza si nu pricep o iota din ce discuta oameni mai destepti ca mine (despre criza, buninteles), mi-am zis ca e groasa si ca trebuie sa fac si eu ceva, ca cica toata lumea face. Asa ca am decis sa adopt un “buget de austeritate”. Usor de zis, greu de facut: singurele mele cheltuieli sunt facturile, berea si ciorba (painea nu se pune). La ce sa renunt? Rate n-am, chirie n-am. Atunci? Berea este, evident, intangibila (fara ea imi pierd identitatea), facturile sunt alea dintotdeauna, asa ca singura cheltuiala la care puteam fi auster era ciorba. Voila!
Am abordat problema in mod stiintific: am investit pentru inceput 600.000 (sau 60 de ron, cum se zice acum) in cartea de bucate scrisa de Radu Anton Roman (fie-i tarana usoara, ca mare om a fost). Am citit-o si am aflat ca cea mai ieftina ciorba din lume este ciorba pescareasca “ca pe grind”. Eu nu stiam ce-i ala “grind” (nu stiu nici acum), dar suna bine: peste mic, apa, sare, otet, o ceapa. Ieftin si bun!
M-am sculat deci duminica dimineata cu noaptea-n cap, m-am dus in piata si am targuit “peste mic”. Mi s-a parut mie cam mult prea mic, dar asa scria la carte! L-am curatat (nu mi-a luat decat 3 ore), si l-am pus la fiert. Totusi, zeama rezultata era imens de subtire, asa ca m-am dus la Megaimage si am luat si peste congelat. Am vrut sa iau rechin romanesc, dar cum n-avea eticheta, m-am ales cu peste-spada spaniol. Ca sa fie, am adaugat si doua pungi de midii.
Pestele-spada a fost doar 800.000 (80 ron, da?), iar scoicile 10 ron punga. Pana am decongelat toate astea, pana am asteptat sa fiarba iar zeama, imbunatatita cu noile achizitii Megaimage, pana am potrivit-o de sare, duminica deja trecuse. Am baut un polonic de ciorba si m-am dus la culcare, ca luni era macel la birou.
Bref: 80 lei pestele-spada, 20 lei scoicile, 20 lei pestele mic, 60 lei cartea de bucate. Total 180 lei noi.
Inainte sa aud de criza, faceam ciorba cu 15 lei, dupa reteta mostenita de la mamai-mea. Si iesea buna, sau cel putin comestibila. Asta “ca pe grind” avea un gust foarte ciudat, asa c-am tinut-o o saptamana in frigider si pe urma am aruncat-o la veceu. Am slabit doua kile in saptamana aia, c-am mancat numai merdenele.
Pai, daca e criza…?!