In urma controversatei pareri exprimate de Aida, am facut intrebare (“Cum sta treaba cu Romania?”) catorva prieteni si cunoscuti, unii din tara, altii din diaspora, si-am obtinut urmatoarele raspunsuri: “Din ce in ce mai prost” (diasporenii), “Din ce in ce mai bine” (cei ramasi in tara). Pentru mine acest rezultat este uimitor, din toate motivele din lume! Cum pot oameni inteligenti si bine-intentionati sa aiba pareri complet opuse, cu privire la acelasi subiect?! Nu vorbim nici de politicieni, nici de idioti, nici de pensionari frustrate: vorbim de prietenii mei! Cum naiba pot sa gandeasca atat de diferit, unii hais, altii cea, si mai ales: cum de s-au separat atat de net?!Am stat cu capu-ntre urechi cateva saptamani, pe urma am inceput sa-mi ofer raspunsuri. Nu stiu daca am cazut peste vreun adevar, dar de incercat, am incercat!
1. Termenul de comparatie. Un diasporean din (sa zicem) Atlanta foloseste ca termen de comparatie orasul Atlanta (pe langa care Bucurestiul apare jalnic), un bucurestean se gandeste la Bucurestiul anului 1990, pe langa care orasul de acum apare mirific. Chiar daca amandoi se uita la acelasi lucru (Bucurestiul in 2009), unul vede hais, altul cea!
2. Traditia. Inca din interbelic (vezi Cioran), romanul plecat din tara devenea extra-critic (pe buna dreptate); fenomenul s-a amplificat pana la dementa in comunism, cand cei care veneau in vizita la rude ramaneau tablou, nu le venea sa creada: “Dar cum puteti trai in halul asta?!”. Respectand (si uneori fiind orbit de) aceasta traditie, un diasporean se simte cumva obligat sa ia o atitudine criticastra (mergand de multe ori pana la jignire).
3. Memoria. E o vorba pe care mai toti “vesticii” care ajung in Rasarit o spun, unii cu admiratie, altii fara: “Estul are memorie!”. Inteleg, deci, ca lumea bogata (cea pe care romanii o denumesc “Afara” – Europa de Vest, Statele Unite si Canada, Australia si Noua Zeelanda), nu prea are memorie! Iar romanii emigrati in aceste tari preiau modelul locului, si uita tot ce nu-i priveste direct si personal. Adica aleg sa ignore orice fel de trecut. Si n-au habar de unde a plecat Romania in 1989.
4. Geografia. Foarte putini diasporeni sunt dispusi sa se uite pe o harta, ca sa observe ca societatile vecine Romaniei (Ucraina, Moldova, Bulgaria, Serbia) nu stau mai bine decat noi, cu o singura exceptie (Ungaria). Nu mai zic de “vecinii istorici” (Turcia, Rusia, Grecia, Polonia), unde situatiile nu sunt prea asemanatoare cu a Romaniei, dar mentalitatile sunt.
5. Sentimentul de alteritate. Se pare ca romanii si rusii sufera de un profund sentiment de alteritate, gen “noi suntem altfel!”. La rusi, poate ca asta se explica prin complexul imperial, cu care ei traiesc de 300 de ani; la romani, poate ca explicatia este complexul de inferioritate (istoria noastra documentata e cam cu 300 – 400 de ani mai “scurta” decat a vecinilor nostri si a altor europeni). Si cum cel mai simplu mod de exprimare al alteritatii e vaicareala (“noi suntem cei mai prosti!”), asta e calea aleasa de diasporeni pentru a-si exprima “romanitatea”: personajul Titi al lui Constatin Toiu exprima fantastic acest sentiment, in fata colegilor sai americani (era acolo la o bursa): “Our time is different!”.
6. Ignoranta. Se pare ca nu toti intelegem faptul (evident pentru francezi si spanioli), ca in orice tara exista de fapt “doua tari”, aflate intr-un etern razboi civil rece: progresistii si conservatorii (sau mai simplu spus, “desteptii si prostii”). Unii citesc carti, altii se uita la televizor. Unii se informeaza, ceilalti se lasa informati. Unii il detesta pe Gigi Becali, ceilalti il admira. Unii merg la teatru, ceilalti la pupat de moaste. Unii asculta muzica lumii, ceilalti manele. Ma rog, ati prins ideea (n-am dat decat exemple romanesti, ca nu cunosc alte societati). Ei bine, diasporenii “stau cu ochii” pe acesti “ceilalti” si considera ca ei sunt tara (cum zice Aida, “rromanul”), in timp ce ramasii in tara ii considera niste nimenendrum, cu care nu merita sa-ti bati capul (decat la alegeri, cand sunt buni ca masa de manevra).
Recitesc ce-am scris si simt nevoia sa inchei cu o concluzie franca: de fapt si de drept, admit ca totusi, de fapt NU STIU cu adevarat de ce exista acest clivaj psihologic intre diasporeni si cei ramasi in tara! Sorry!
