A fost sau n-a fost? (Chişinău, aprilie 2009)

Acum vreo treizeci şi ceva de mii de zile, Sfatul Ţării din Chişinău hotăra unirea Basarabiei cu România (aflată pe-atunci c-un picior în groapă, că fusese bătută de nemţi, tâlhărită de ruşi, violată de austrieci şi voyeurizată de bulgari). Frumos din partea lor, a basarabenilor, să vină alături de fraţii lor într-un ceas de grea cumpănă. Recunoscători, fraţii i-au oferit apoi pe tavă NKVD-ului, după ce timp de 22 de ani îi abuzaseră sistematic, pe toate părţile (sunt pomenite şi acum faptele de vitejie făptuite de jandarmii români asupra ţăranilor de peste Prut). Cu toate aceste amintiri nu tocmai gingaşe, o parte a opiniei publice din Republica Moldova înclină spre românofilie, şi cu această „parte” m-am întâlnit sâmbătă la ICR (Institutul Cultural Român, ăla păstorit de Patapievici). Cu cealaltă „parte”, aia românofobă, nu m-am întâlnit, cred că nu fusese invitată. De ce, domnu’ Pata, de ce?! Unde-i dreptatea lu’ matale? Păi se poate, nea Romică?

Sergiu Răcilă, omul care-a dus greul organizării expoziţiei (că de-o expoziţie e vorba) ne lasă vreun sfert de oră să ne uităm la fotografiile expuse, apoi îşi drege glasul şi începe să vorbească. Să ne desluşească scopul evenimentului, adică. După câte am înţeles eu, LSBR (Liga Studenţilor Basarabeni din România, îi găsiţi pe www.basarabeni.ro, dacă-i căutaţi) a profitat de aniversarea a 93 de ani de la unirea cu România pentru a atrage atenţia (printre altele) asupra a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în aprilie 2009, atunci când Voronin a pierdut în alegeri puterea pe care o câştigase în alegeri. Sunteţi încurcaţi, nu înţelegeţi fraza de mai sus? Şi eu sunt încurcat. Nici eu nu înţeleg ce s-a întâmplat, cu adevărat sau nu, în aprilie 2009, şi cât de important este acest aprilie pentru ei. Nu înţeleg, pentru că, la fel ca majoritatea bucureştenilor, şi eu sunt de-o nesimţire cruntă în privinţa Basarabiei şi-a basarabenilor. Ei nu sunt cool, mă-nţelegi!

Regizorul Sergiu Zănoagă, care la vremea respectivă se afla în Chişinău, ne-a povestit pe scurt experienţa lui personală, frica şi nesiguranţa acelor zile, speranţa nebună că de data asta, măcar de data asta, nu vor fi lăsaţi singuri, ajutorul esenţial dat de studenţii de la IT pentru accesarea serverelor de proximitate (de-aia s-a şi numit „Revoluţia Twitter”!), momentul când au văzut manifestările de solidaritate de la Paris, de la Londra, chiar şi de la Bucureşti, incredibil! Sincer, povestea lui Sergiu m-a emoţionat. Am încercat să-mi amintesc ce făceam eu pe 7 și 8 aprilie 2009. Mi-am amintit şi m-am înroşit ca racul fiert.

Profesorul Ion Varta, care a luat parte la întreaga tărăşenie, a vorbit mult mai pe larg. Ne-a spus cum s-au întâmplat toate, pas cu pas, cum s-a ajuns de la proteste paşnice la violenţe stradale, cum a fost infiltrată mulţimea cu oamenii lui Voronin şi ademenită în interiorul Parlamentului, unde era aşteptată de trupele speciale („mascaţi” le zice în România, „cărăbuşi” în Basarabia). Cum au încercat cu disperare, el şi încă vreo câţiva politicieni (profesorul Varta era deputat, la vremea respectivă) să-i oprească pe manifestanţi să sară la bătaie cu poliţia şi cât de brutală a fost intervenţia acestora. După ce-a terminat de vorbit, lumea l-a aplaudat – se vede că profesorul ştie să vorbească, chiar că-i bun de o nouă deputăţie!

Vlad Durnea şi Denis Cenuşă, de la Ligă (Asociaţia Bucureşti), au vorbit şi ei: Vlad, scurt şi exact (e bun de militar), Denis, lung şi cam pompieristic (e bun de parlamentar român). Au fost aplaudaţi şi ei, mai ales după ce-au anunţat publicul că e invitat la petrecerea din „Jukebox”.

Nu se terminase, însă: s-au sumeţit să ia cuvântul şi doi foşti profesori universitari bucureşteni, actualmente pensionari. Patetic. Nu păreau să-şi dea seama că din 1812 încoace (practic, de când au ieşit din neolitic), România şi Basarabia au avut destine istorice diferite, care-au format societăţi diferite, chiar dacă e vorba de acelaşi popor (vorbitorii anteriori erau perfect conştienţi de asta). Tot băteau câmpii cu Neamul, Crucea şi Glia; mai lipsea „Căpitanul”! 

Surpriza a venit însă de la Tudor Chirilă, care în aprilie 2009, dăduse o mână de ajutor basarabenilor, folosindu-se de imaginea lui pentru a le difuza mesajul. El a spus: „Acum 22 de ani, noi am scăpat de comunism. Şi uite unde suntem. Tot ce pot sa vă urez este ca, după două decenii fără comunişti, voi să fiţi mult, mult mai avansaţi decât suntem noi acum”. Pesimist, starul nostru!

Am pus şi eu o întrebare, că plesneam dacă tăceam: „În Aprilie aţi avut şi voi, pe specific local, revoluţia pe care-am avut-o şi noi în Decembrie. Vorba e: aţi învins sau n-aţi învins?”. Profesorul Varta a dat s-o scalde, că timpul va răspunde la această întrebare, că nu ştiu ce, dar Sergiu Zănoagă a tranşat: „Suntem aici. Am învins”.

text publicat în revista Academia Cațavencu, 2011

8 Martie

Păi nu mă opresc doi fraieri în parc? Ieri! Reporteri, cică. Vai de cozonacul lor, cred că erau studenți și lucrau pentru un proiect, să ciupească și ei o notă de trecere la examen, că altfel nu-mi explic. Auzi la ei: „Ce înseamnă pentru dumneavoastră ziua de 8 Martie?”. Alta: „Cum veți sărbători 8 Martie?”. Și cea mai tare: „Ce îi veți oferi iubitei dumneavoastră de 8 Martie?”. Individul repeta cu atâta nesaț „8 Martie” că îmi venea să-i înfig microfonul ăla pe beregată-n jos, să-l aud cum horcăie-n spasme. Mama lui de tocilar!

Pentru că, de ce? Pentru că uite ce-ar fi trebuit să-i spun (dar nu i-am spus): „8 Martie este o imensă gogoașă, scoasă din pălărie de Clara Zetkin, înainte de primul război mondial, și lansată cu adevărat pe piață de Lenin, prin 1920 sau 1921, ca să ia ochii lumii de la faptul că pornise teroarea împotriva propriului popor. Evident, asta includea și persecuții anticreștine, adică dinamitări de biserici și interzicerea sărbătorilor religioase, inclusiv Paștele. Atunci, în loc de Paște, ce s-a gândit Lenin? «Ia să scoatem de la naftalină Ziua Femeii, cu care mă tot bătea la cap nemțoaica aia!» Și uite așa ne-am potcovit cu încă o sărbătoare care să ne enerveze, de parcă n-aveam destule!”.

Morala: ori de câte ori primiți flori și cadouri de 8 Martie, domnișoarelor și doamnelor, amintiți-vă că milioane de morți vă blesteamă de pe lumea cealaltă, unde au ajuns trimiși de Lenin și de NKVD; care cu un glonț în ceafă, care înfometat până la moarte, care asasinat în beciurile de la Lublianka.

8 Martie nu e sărbătoarea primăverii. E praznicul victimelor comunismului.

Al patrulea amendament

Acum 234 de ani s-a născut textul declarației de independență a Statelor Unite, unde citim negru pe alb că noi toți avem niște drepturi ”inalienabile”, adică dreptul la viață, dreptul la libertate și dreptul la căutarea fericirii (We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness). 

Acum 145 de ani s-a născut Vasili Blokhin, un om cinstit, muncitor, care și-a căutat și el fericirea, ca oricine. Din păcate, a murit la balamuc.

Acum zero ani, adică azi pe la prânz, s-a născut în mintea mea rotundă ideea de a scrie acest text, care adică să dezbată chestia cu ”căutarea fericirii”. Nu-l scriam, dar prea m-am enervat auzind a enșpe mia oară una din replicile pe care le urăsc cel mai mult (e-n top five, categoric): ”N-are nici o legătură!”.

Să mă explic. Ca pe oricine altcineva, și pe mine mă calcă pe nervi multe lucruri pe care le aud, le văd, le pățesc, le simt sau le intuiesc (adică le știu dar fără dovezi). Întotdeauna o să fie ceva care nu-mi convine, ceea ce nu-i de mirare (ar fi culmea să fie invers!). Cu trecerea timpului, m-am dezvățat să dau vina pe țară (”Ca la noi, la nimeni”) sau pe concetățeni (”Suntem ultimii oameni, domnule!”). M-am obișnuit și cu gândul că și în alte țări și zări sunt oameni proști – sau cel puțin, oameni care au alte păreri decât mine. Am încetat deci să invoc Mitul Perfecțiunii Altora (”Nu vezi așa ceva în Germania”; ”Coca-Cola are alt gust în America”; ”La noi e jale, dar Afară e cu totul altfel”, etc) și m-am dezobișnuit, puțin câte puțin, să mai cad în cur de admirație (”Aveți dublă cetățenie, ce extraordinar!”). Dar pentru că româna e limba mea maternă și în limba asta gândesc, mi-e încă foarte greu să mă abțin în fața stupizeniilor de limbaj. Nici măcar nu-i vorba de greșeli sau de exprimări confuze, ci pur și simplu de tâmpenii în gândire, coafate în și mai mari tâmpenii în vorbire.

Acum că m-am pornit, hai să fac și Top 5, că cine știe când mai am ocazia. Pe locul unu, detașat, ”Nici nu știi câtă dreptate ai!” (păi da, nu știu, am spus-o din prostie, noroc cu tine că erai pe-aproape, să-mi atragi atenția ce a putut ieși din bezna minții mele). Pe doi ar fi asta cu ”N-are nici o legătură!”, la care o să revin. Trei și patru sunt foarte disputate între ”o serie întreagă” și ”miere de albine”, aceste două piscuri ale precizării (prostești și inutile, dar ce contează), iar cinciul cred că-l acord celebrului ”întru”, ierte-mă adepții păltinișanului, doar că tare nerod trebuie să fie omul, când își vopsește cioara și se convinge singur că-i papagal. Dar dacă numai un papagal îl face fericit și-ajunge să creadă singur în propria lui scamatorie, n-o să m-apuc eu acum să-i contest dreptul la căutarea fericirii.

Bun, înapoi la ”N-are nici o legătură!”. Aici povestea e mai amplă, mai veche și mă tem că mult mai personală. Dacă e să mă rezum la esențial, aș zice că eu am fost dintotdeauna genul care vede ”legături” peste tot, dar nu știu cum s-a nimerit că am avut mereu prieteni care nu vedeau ”legături” nicăieri. Exemple, ca să nu vă pierd: în facultate am avut odată o așa-zisă ”comunicare științifică” (altă tâmpenie) și am vorbit despre ”Obsesia etnogenezei în opera lui Mihail Sadoveanu” (rahat cu perje, că despre etnogeneza asta e vorba doar în ”Creanga de Aur”). Ca să fiu sigur de succes, i-am chemat în sală pe băieții din echipa de fotbal, să mă susțină energic, în caz c-or sări etnogeneticienii la bătaie (adică regretatul profesor Gheorghe Bulgăr, fie-i țărâna ușoară). Conferința a fost o reușită, că fotbalagiii au făcut o bună impresie asupra colegelor mele, filoloage ochelariste pline de coșuri, și publicul a mai ieșit puțin din amorțeală. Pe de altă parte, pe băieți i-am cinstit ulterior cu bere Gambrinus, și după ce s-au cherchelit mi-au mărturisit că n-au înțeles absolut nimic: ”Băi, labă, da’ ce legatură e între Sadoveanu și daci?!”. Am explicat până am făcut spume la gură, ca să nu primesc alte replici decât ”Bine-bine, coae, da ce legătură e între Sadoveanu și daci?!”, etc.

Alta: urma să plec la Budapesta și am întrebat-o pe-o fată care făcuse masterul acolo: ”Cum e orașul?”. Răspunsul a fost descumpănitor: ”N-are nici o legătură!”. De data asta eu am fost cel care n-a înțeles nimic, și-abia când am ajuns pe Rakpart am priceput unde bătea ea: voia să spună că, în materie de urbanism, Budapesta nu seamănă absolut deloc cu Bucureștiul. Mă rog, gusturi – două capitale europene, vecine, foste comuniste, ambele de influență franco-germană (la început) și sovietică (la sfârșit), e cam greu să nu semene ”absolut deloc”, dar astea-s nuanțe. Important e că interlocutoarea mea nu putea să vadă ”legătura” dintre două orașe, pe când eu văd legături între orice și orice, între cumâs și NORAD, între Herodot și Kinder cu surprize, între ciobaneștii caucazieni și scrierea mayașă, între părul meu pubian și focile din Baikal. Esențial e să vrei să vezi legături, că te concentrezi și le vezi. Pe de altă parte, dacă nu-ți convine să vezi o legătură, păi atunci n-o vezi nici când ți se înfășoară de gât, sub formă de ștreang.

Mătușă-mea, de exemplu, nici acum nu poate să vadă legătura dintre cerceii ei din urechi și piercing-urile din buzele, sprâncenele și nările altora (ce-i drept, cu mult mai tineri decât ea). Sau verișoară-mea, care se miră și-acum de scânteia de geniu ce-a făcut-o să-și boteze cățelul ”Țachis”, de parcă n-ar fi la mintea cocoșului (câine-cățel-cuțulache-cuțulachis-țachis). Dar poate că vina-i a mea, că nu posed ca ea, minte de cocoș.

Alt exemplu de incapacitate în a vedea legături: Vasili Blokhin al nostru n-ar fi priceput niciodată ce ”legătură” poate fi între modesta lui persoană (general-maior în NKVD) și Statele Unite ale Americii. Spre norocul lui, nici superiorii săi politici n-au făcut vreo legătură, că altfel era rău de Vasili, nu mai pupa el pensie. Și de ce să i se fi refuzat omului dreptul la pensie? Că doar a muncit pentru ea, nu i-o dădea statul degeaba, pleașcă! Șansa lui e că a găsit devreme în viață o muncă aducătoare de fericire, fiindcă în fond ăsta e secretul: să-ți placă ce faci. Tu, de fapt, ești felul în care-ți câștigi pâinea, ești truda ta de zi cu zi. Dacă truda asta nu-ți place, ești nefericit. Dacă îți place, ești fericit. Simplu ca vaca.

Munca lui Vasili era să omoare oameni. S-a achitat cu bine de asta, de-a lungul multor ani de serviciu meritoriu, și-a ajuns călăul cel mai prolific din toate timpurile, cel puțin din toate cele consemnate istoric: în jur de 20.000 de indivizi și-au încheiat problemele datorită lui. Dintre ăștia, vreo câteva mii de ofițeri polonezi, în pădurea de la Katyn; restul au fost cetățeni sovietici, așa că apartenența lor etnică nu contează, că-n patria muncitorilor și țăranilor toți erau egali. Carevasăzică, Blokhin a beneficiat din plin de drepturile fundamentale ale omului: de dreptul la viață (că doar nu l-a omorât nimeni), de dreptul la libertate (ce, i-a zis cineva ceva?!) și la căutarea fericirii (omorâtul oamenilor îl făcea pe el fericit, și uite c-a avut parte din plin!). Și-atunci, de ce se laudă americanii cu drepturile omului, și contestă rușilor întâietatea?

În concluzie, cum poți să-ți găsești fericirea, dacă nu luând-o de la altcineva?!

Ultimul discurs al lui Lech Kaczynzki

“Dragi reprezentanti ai familiilor celor ucisi la Katyn. Doamnelor si Domnilor. In aprilie 1940, peste 21.000 de prizonieri polonezi din lagarele si inchisorile NKVD au fost ucisi. Genocidul a fost comis la dorinta lui Stalin si la comanda celei mai inalte autoritati a Uniunii Sovietice.

Alianta dintre cel de-al Treilea Reich si Uniunea Sovietica, Pactul Ribbentrop-Molotov si atacul sovietic asupra Poloniei din 17 septembrie 1939 au atins un punct culminant terifiant prin masacrul de la Katyn. Nu numai in padurea Katyn, dar si in Tver, Harkov si alte locuri de executie necunoscute, cetateni ai celei de-a doua Republici Poloneze, oameni care au pus baza statalitatii noastre, care si-au servit patria cu tarie au fost ucisi.

In acelasi timp, familiile celor ucisi si mii de cetateni ai teritoriului rasaritean al Poloniei antebelice au fost trimisi in exil in locuri indepartate ale Uniunii Sovietice, unde suferinta lor indescriptibila a marcat drumul Golgotei Poloneze din Rasarit.

Cea mai tragica oprire pe acest drum a fost Katyn. Ofiteri, preoti, oficialitati, politisti, vamesi si gardieni polonezi au fost ucisi fara judecata si fara condamnare. Au fost victimele unui razboi cumplit. Uciderea lor a fost o incalcare a drepturilor si conventiilor din lumea civilizata. Demnitatea lor ca soldati, polonezi si oameni, a fost terfelita. Gropi ale mortii aveau drept scop sa ascunda pentru totdeauna trupurile celor ucisi si adevarul despre aceasta crima.

Lumea nu trebuia sa afle niciodata. Familiilor victimelor li s-a luat dreptul sa-i jeleasca in public pe cei ucisi, sa-i comemoreze cu mandrie. Pamantul a acoperit urmele crimei si minciuna trebuia sa o stearga din memoria oamenilor.

O tentativa de a ascunde adevarul despre Katyn – rezultatul unei decizii luate de cei care au pus la cale aceasta crima – a devenit una dintre temeliile politicii comuniste in Polonia postbelica: o temelie mincinoasa a Republicii Populare Polone.

A fost momentul in care oamenii au fost nevoiti sa plateasca un pret greu pentru ca stiau si-si aminteau adevarul despre Katyn. Totusi, rudele celor ucisi si poporul curajos au pastrat amintirea, au aparat-o si au transmis-o mai departe catre urmatoarele generatii de polonezi. Au reusit sa pastreze amintirea Katyn in perioada comunista si sa o raspandeasca in perioada Poloniei libere si independente. Drept urmare, le datoram tuturor respectul si multumirea noastra, indeosebi familiilor celor ucisi la Katyn. In numele statului polonez, va multumesc sincer ca, aparand amintirea rudelor voastre, ati reusit sa salvati o dimensiune extrem de importanta a constiintei si identitatii noastre poloneze.

Katyn a devenit o rana dureroasa a istoriei poloneze, ce a otravit timp de decenii relatiile dintre polonezi si rusi. Sa lasam rana Katyn sa se vindece si sa se cicatrizeze in sfarsit. Suntem deja pe cale sa realizam acest lucru. Noi, polonezii, apreciem ceea ce rusii au facut in ultimii ani. Ar trebui sa urmam calea apropierii dintre natiunile noastre, nu sa ne oprim sau sa ne intoarcem.

Toate circumstantele crimei de la Katyn trebuie investigate si dezvaluite. Este important ca nevinovatia victimelor sa fie confirmata oficial si ca toate dosarele legate de aceasta crima sa fie deschise, astfel incat minciuna Katyn sa poata disparea definitiv. Cerem acest lucru, inainte de toate, de dragul memoriei victimelor si al respectului pentru suferinta familiilor lor. Il cerem, de asemenea, in numele valorilor comune, care sunt necesare pentru a crea temelia increderii si parteneriatului intre natiunile vecine in intreaga Europa.

Sa omagiem memoria celor ucisi si sa ne rugam. Glorie Eroilor! Vie amintirea lor!".

Discursul nu a fost rostit niciodata. Textul lui a fost recuperat din epava aeronavei Tu-154.