A fost sau n-a fost? (Chişinău, aprilie 2009)

Acum vreo treizeci şi ceva de mii de zile, Sfatul Ţării din Chişinău hotăra unirea Basarabiei cu România (aflată pe-atunci c-un picior în groapă, că fusese bătută de nemţi, tâlhărită de ruşi, violată de austrieci şi voyeurizată de bulgari). Frumos din partea lor, a basarabenilor, să vină alături de fraţii lor într-un ceas de grea cumpănă. Recunoscători, fraţii i-au oferit apoi pe tavă NKVD-ului, după ce timp de 22 de ani îi abuzaseră sistematic, pe toate părţile (sunt pomenite şi acum faptele de vitejie făptuite de jandarmii români asupra ţăranilor de peste Prut). Cu toate aceste amintiri nu tocmai gingaşe, o parte a opiniei publice din Republica Moldova înclină spre românofilie, şi cu această „parte” m-am întâlnit sâmbătă la ICR (Institutul Cultural Român, ăla păstorit de Patapievici). Cu cealaltă „parte”, aia românofobă, nu m-am întâlnit, cred că nu fusese invitată. De ce, domnu’ Pata, de ce?! Unde-i dreptatea lu’ matale? Păi se poate, nea Romică?

Sergiu Răcilă, omul care-a dus greul organizării expoziţiei (că de-o expoziţie e vorba) ne lasă vreun sfert de oră să ne uităm la fotografiile expuse, apoi îşi drege glasul şi începe să vorbească. Să ne desluşească scopul evenimentului, adică. După câte am înţeles eu, LSBR (Liga Studenţilor Basarabeni din România, îi găsiţi pe www.basarabeni.ro, dacă-i căutaţi) a profitat de aniversarea a 93 de ani de la unirea cu România pentru a atrage atenţia (printre altele) asupra a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în aprilie 2009, atunci când Voronin a pierdut în alegeri puterea pe care o câştigase în alegeri. Sunteţi încurcaţi, nu înţelegeţi fraza de mai sus? Şi eu sunt încurcat. Nici eu nu înţeleg ce s-a întâmplat, cu adevărat sau nu, în aprilie 2009, şi cât de important este acest aprilie pentru ei. Nu înţeleg, pentru că, la fel ca majoritatea bucureştenilor, şi eu sunt de-o nesimţire cruntă în privinţa Basarabiei şi-a basarabenilor. Ei nu sunt cool, mă-nţelegi!

Regizorul Sergiu Zănoagă, care la vremea respectivă se afla în Chişinău, ne-a povestit pe scurt experienţa lui personală, frica şi nesiguranţa acelor zile, speranţa nebună că de data asta, măcar de data asta, nu vor fi lăsaţi singuri, ajutorul esenţial dat de studenţii de la IT pentru accesarea serverelor de proximitate (de-aia s-a şi numit „Revoluţia Twitter”!), momentul când au văzut manifestările de solidaritate de la Paris, de la Londra, chiar şi de la Bucureşti, incredibil! Sincer, povestea lui Sergiu m-a emoţionat. Am încercat să-mi amintesc ce făceam eu pe 7 și 8 aprilie 2009. Mi-am amintit şi m-am înroşit ca racul fiert.

Profesorul Ion Varta, care a luat parte la întreaga tărăşenie, a vorbit mult mai pe larg. Ne-a spus cum s-au întâmplat toate, pas cu pas, cum s-a ajuns de la proteste paşnice la violenţe stradale, cum a fost infiltrată mulţimea cu oamenii lui Voronin şi ademenită în interiorul Parlamentului, unde era aşteptată de trupele speciale („mascaţi” le zice în România, „cărăbuşi” în Basarabia). Cum au încercat cu disperare, el şi încă vreo câţiva politicieni (profesorul Varta era deputat, la vremea respectivă) să-i oprească pe manifestanţi să sară la bătaie cu poliţia şi cât de brutală a fost intervenţia acestora. După ce-a terminat de vorbit, lumea l-a aplaudat – se vede că profesorul ştie să vorbească, chiar că-i bun de o nouă deputăţie!

Vlad Durnea şi Denis Cenuşă, de la Ligă (Asociaţia Bucureşti), au vorbit şi ei: Vlad, scurt şi exact (e bun de militar), Denis, lung şi cam pompieristic (e bun de parlamentar român). Au fost aplaudaţi şi ei, mai ales după ce-au anunţat publicul că e invitat la petrecerea din „Jukebox”.

Nu se terminase, însă: s-au sumeţit să ia cuvântul şi doi foşti profesori universitari bucureşteni, actualmente pensionari. Patetic. Nu păreau să-şi dea seama că din 1812 încoace (practic, de când au ieşit din neolitic), România şi Basarabia au avut destine istorice diferite, care-au format societăţi diferite, chiar dacă e vorba de acelaşi popor (vorbitorii anteriori erau perfect conştienţi de asta). Tot băteau câmpii cu Neamul, Crucea şi Glia; mai lipsea „Căpitanul”! 

Surpriza a venit însă de la Tudor Chirilă, care în aprilie 2009, dăduse o mână de ajutor basarabenilor, folosindu-se de imaginea lui pentru a le difuza mesajul. El a spus: „Acum 22 de ani, noi am scăpat de comunism. Şi uite unde suntem. Tot ce pot sa vă urez este ca, după două decenii fără comunişti, voi să fiţi mult, mult mai avansaţi decât suntem noi acum”. Pesimist, starul nostru!

Am pus şi eu o întrebare, că plesneam dacă tăceam: „În Aprilie aţi avut şi voi, pe specific local, revoluţia pe care-am avut-o şi noi în Decembrie. Vorba e: aţi învins sau n-aţi învins?”. Profesorul Varta a dat s-o scalde, că timpul va răspunde la această întrebare, că nu ştiu ce, dar Sergiu Zănoagă a tranşat: „Suntem aici. Am învins”.

text publicat în revista Academia Cațavencu, 2011

Catedrala Mântuirii Neamului

Întrebare: e corect să plătească toți pentru un proiect folositor doar unora? Prin ”toți” mă refer la cetățenii unui stat, iar prin ”unora” mă refer la acei cetățeni care vor avea un beneficiu de pe urma proiectului. Aparent, mă refer doar la interesanta aventură arhitectonică numită ”Catedrala Mântuirii Neamului” (CMN), ce se clădește în București, pe dealul Spirii (mă, rog, pe ce-a mai rămas din el). În fapt, mă refer la chestiunea mult mai amplă a proiectelor așa-zis ”naționale”.

A nu se confunda termenul de ”proiect național” cu cel de ”megaproiect”; spre exemplu, canalul Dunăre – Marea Neagră este atât proiect național, cât și megaproiect, în schimb, Burj Khalifa din Dubai este doar megaproiect, nu și proiect național. Diferența e că un proiect național se face din banii unui stat și aparține statului, pe când un megaproiect se face din banii oricui și aparține cui plătește.

Bun; acum, ce statut are viitoarea catedrală? Va fi ea proprietatea statului român? Nu, va fi proprietatea unei instituții particulare (BOR), care o va administra după bunul ei plac și nu va da socoteală nimănui. Pe de altă parte, însă, această ”persoană privată” (BOR) va permite oricui accesul în proprietatea sa (CMN), fără a-l restricționa în vreun fel și fără a percepe taxă de intrare.

Deci mingea e undeva la mijloc. BOR ia banii statului pentru a-și face propriul gheșeft (catedrala), dar la fel face și un muzeu (Brukenthalul din Sibiu, să zicem). Muzeul îmi ia taxa de intrare, iar catedrala, nu (avantaj catedrală); muzeul e proprietate de stat, iar catedrala, nu (avantaj muzeu).

Și mai interesantă este problema utilității. Pentru mine, ca ateu, muzeele sunt utile, dar plătesc de două ori pentru existența lor (o dată indirect, prin partea de impozit care merge la Ministerul Cultelor și Culturii, și o dată direct, prin taxa de intrare), iar lăcașele de cult nu sunt utile, dar plătesc pentru ele o singură dată (prin impozit). Pentru mătușă-mea situația este exact pe dos: ei nu-i trebuie muzee, îi trebuie biserici. Deci, dacă nu e corect ca eu să plătesc pentru CMN, nici nu e corect ca ea să plătească pentru MȚR sau Brukenthal. Corect?

Mai e și problema națională. Să zicem că un astfel de proiect este un fel de șpagă dată de BOR lui Dumnezeu; în schimbul ”atenției”, bunul Dumnezeu va ”mântui” poporul român, și așa BOR își justifică jobul, ca intermediar între români și divinitate. Bun, dar pentru CMN plătesc (indirect) toți cetățenii României, dintre care o parte nu sunt români, o altă parte nu sunt credincioși, iar o altă parte nu sunt ortodocși. Dacă scopul catedralei este ”mântuirea neamului”, este oare corect ca pentru acest scop să plătească ungurii, ateii și penticostalii?!

Această întrebare, deși validă (ca problematică), poate fi demontată cu o alta: CMN nu este singurul ”simbol național”, că doar mai sunt naționala de fotbal, armata, ICR-ul... mă rog, multe. Și nici una dintre aceste instituții ”simbolice” nu-i reprezintă pe toți cetățenii țării, nici măcar pe toți membrii ”națiunii”. Amicul Cristake, de exemplu, este român fanatic din Reghin (deci antimaghiar cât cuprinde), dar total nemicrobist, pe el îl doare-n cot de naționala de fotbal a României (și a oricui, de altfel). Un vecin de-al meu de la scara 1 e și ăla foarte român, dar martor al lui Iehova, așa că prin natura credinței lui refuză ideea de ”armată”, fie ea română sau groelandeză. Mătușă-mea e și ea româncă fioroasă, maghiarofobă, germanofobă, antisemită și tot ce vreți, dar face spume la gură când aude de promovarea culturii românești contemporane. Cu toate astea, acești oameni plătesc, indirect, pentru simboluri care nu-i reprezintă absolut deloc, întocmai cum și eu plătesc, la fel de indirect, pentru catedrala care nu mă va reprezenta.

Dacă toate acestea vi se par prea îmbârligate, iată o întrebare simplă: sunteți de acord ca o parte din impozitele voastre să intre în buzunarele Federației Române de Yachting?

Pentru că asta se întâmplă.  

Tear down this wall

În pofida imaginii și a titlului, acest post nu este despre căderea Zidului Berlinului, ci despre un alt zid, care-i încă în picioare: cel al ignoranței nostre reciproce. Prin ”noi” înțeleg, desigur, ”noi, est-europenii” (cine m-a mai citit știe deja chestia asta, dar explic pentru neinițiați).

Ideea: ca să citesc un autor bulgar, polonez sau eston, acel autor trebuie să fie mai întâi tradus în franceză. Ați prins poanta? Noi, esticii, stăm cu ochii ațintiți pe cele trei mari culturi occidentale (franceză, britanică, germană), și abia după ce un produs cultural estic este exportat în Occident devine interesant pentru piețele Estului. Comparație: e ca și cum eu, pentru a cumpăra țigări ucrainiene sau bere slovacă, ar trebui să mă duc la Londra! Comparația vă poate părea deplasată, dar este perfect solidă: exact așa se întâmplă lucrurile în cultură. Habar n-avem ce ”produc” vecinii, iar ei, la rândul lor, ne ignoră cu aceeași superbie: ”România? A, da, știu, e țara aia care produce cerșetoare!”.

Cum mi-a venit gândul ăsta? Păi, am citit și eu, ca omul, ”Armata de cavalerie”, capodopera lui Isaac Babel, și-am rămas tablou. Bun, hai s-o luăm pe rând, că intuiesc reacțiile voastre, le pot chiar împărți în două categorii: 1 – ”WTF is Isaac Babel?!”; 2 – ”Abia acum l-ai descoperit și tu pe Babel, dășteptule... ne lași?”. Ambele abordări sunt corecte, în mare parte, și iată de ce:

Cu excepția Republicii Moldova, Babel a rămas obscur pentru cititorii români, din mai multe motive (nu le înșir aici), de aceea, a-l ”descoperi” în anno domini 2012 nu e complet rușinos (dar nici ceva cu care să mă laud!). Be mic, e într-adevăr inadmisibil pentru cineva care umblă la literatură (cum umblu eu, deocamdată în vârful picioarelor) să nu știe nimic despre scriitura babeliană, care a înnoit limba rusă literară (el a făcut pentru proză cam ce-a făcut Arghezi pentru poezie, la noi, cu diferențele de rigoare). Dar, pentru mine, mai e un motiv, unul personal. Iată-l:

n-am fost niciodată în stare să mă împac cu uriașa ignoranță istorică a poporului meu, iar cartea lui Babel este cea mai bună ”dare de seamă” literară asupra unuia din cele mai importante războaie ale Europei de Est, în secolul XX. E vorba de invazia sovietică a Poloniei și de războiul care a urmat. Și de ce acest război (de fapt, rezultatul lui) a fost esențial pentru România.

Să ne amintim: după primul Război Mondial, în estul Europei au izbucnit mai multe războaie ”locale”, unele civile (în Rusia sau în Finlanda), altele ”interțări” (războiul greco-turc, terminat în 1922, sau cel româno-maghiar, început și terminat în 1919). Dar dintre toate, cel mai mare a fost cel sovieto-polon, atât în sens militar, cât și ca implicații geopolitice ulterioare. De asta vin și vă întreb: câți dintre voi, în România, știți despre ce-a fost vorba?

Mda... bănuiam. Pe scurt: după Războiul Civil (1918 – 1922), liderii sovietici au decis să trimită Armata Roșie în inima Europei, pentru a ”elibera” Germania (în anii ăia, nemții aveau propria lor revoluție comunistă pe cap, dar au reușit s-o strivească la timp). Așa că Politburo (organul suprem de decizie în URSS, condus atunci de Lenin) a hotărât să ”reaprindă flacăra” comunismului german. Dar în drum le stătea Polonia. Deci, au invadat-o (citat dintr-un general sovietic: ”Drumul spre pârjolul Europei trece peste cadavrul Poloniei!”). Numai că polonii, deși trădați ca de obicei de francezi și englezi, au rezistat și au dat peste cap, în final, Armata Roșie, astfel încât Polonia și Europa au fost salvate... pentru moment. De remarcat: și România a fost salvată atunci de deznodământul acelui război, că doar sovieticii nu erau nebuni să lase o țară neocupată, fix în coasta dispozitivului lor de luptă! Dar de unde să știm noi asta, ce, ni s-a spus vreodată?!

Ei bine, cartea lui Babel este despre acest război. Să știți că e greu de citit, pe de-o parte din motive literare (deși Victor Kernbach, traducătorul, a făcut și el ce-a putut), pe de altă parte din motive politice (polonezii sunt tot timpul numiți ”șleahta”, în derâdere, așa cum basarabenii erau numiți ”boierii români” în jargonul stalinist). Cu alte cuvinte, Babel nu pare niciun moment conștient că face parte dintr-o armată invadatoare și că polonii, șleahtici sau nu, sunt oameni care-și apără patria. Dar probabil că a trebuit să scrie așa pentru a-și vedea publicat romanul; cu mult mai interesant este însă raportul triunghiular dintre poloni, ucrainieni și evrei, în descrierea lui Babel (el însuși evreu din Odessa). Polonii sunt destul de sumar prezentați, ca fiind ”catolici fanatici” și ”proprietari” (pe atunci, asta era o crimă); ucrainienii sunt la fel de schematici, un popor de țărani needucați, curajoși ce-i drept, dar complet tâmpiți; evreii sunt ”poporul care suferă”, dar nici imaginea lor nu e măgulitoare: foarte murdari, lași, preocupați numai de siguranța lor personală și de religia mozaică, un fel de ”visători în zdrențe” de care toată lumea își face râs. Esențial este că, între aceste trei laturi ale ”triunghiului” (poloni, ucrainieni, evrei) nu există altceva decât ură. Și, da, aici îi recunosc talentul lui Babel: dacă știe să descrie ceva în cuvinte puține și bine alese, acel ceva este ura. Impresionant.

Uitam: și cruzimea. Pentru că, dacă e să-i găsesc autorului un strop de obiectivitate, acel strop se referă la soldații ruși din cavalerie, pe care el îi numește mereu ”cazaci”, niciodată ”ruși”. Acești cavaleriști, cazacii, sunt descriși efectiv ca niște câini ai războiului, fără nimic omenesc în ei când e vorba de inamici sau de civili nevinovați. Singura lor însușire pozitivă pare să fie un fel de camaraderie de arme, care se aplică numai între ei, nu și altora, chiar ”aliați” (autorului, de exemplu, nu i se aplică! Cazacii îl alungă dintre ei pentru că este evreu, deși el, teoretic, ar fi trebuit să-i comande!).

Și un ultim punct despre carte: personajele lui Babel sunt vii. Buni sau răi (mai mult răi, de fapt), oamenii din carte trăiesc, îi simți, chiar dacă nu ți-s deloc simpatici. Ca unul care am încercat și eu, pot să vă spun cât e de greu să nu-ți iasă ”morți” din fuga condeiului.

Revenind la zidul ignoranței noastre reciproce în Est, că doar cu asta am început; ce se poate face? Cred că trei lucruri:

-         traduceri directe, adică din finlandeză în română, din bulgară în letonă, din slovacă în turcă, din albaneză în ucrainiană, pentru că dacă stăm la mâna occidentalilor, o să cumpărăm mereu numai marfa culturală pe care ne-o selectează ei. Și mai rău decât atât, un scriitor estic nu se va putea bucura de notorietate decât se milește de el un editor parizian, exact cum e acum. Asta ar fi treaba ICR-ului. Dar mi-e teamă că Andrei Marga nu e bun de așa ceva, și în general, nu e bun de nimic.

-         Neagu Djuvara propunea, pe bună dreptate, ca istoria românilor să nu mai fie predată separat, ci în legătură cu istoria popoarelor vecine, că altfel nu se înțelege nimic și rezultatul e apariția generațiilor de semidocți ridiculi, de genul ”dacologilor” actuali. Dar cred că trebuie mai mult de-atât. Cred că e necesar un manual comun de Istorie a Estului, astfel încât, din Finlanda până în Grecia, s-avem habar unii de alții. La ce ne folosește că putem recita lista cu toți regii Angliei, dacă nu știm nimic despre ăștia de lângă noi, care-au trecut prin ”istorii” mult mai similare cu a noastră decât istoria Angliei?!

-         vizite directe, turism, turism la greu. Orice român își face un punct de onoare în a vizita Parisul, dar la Varșovia sau la Tallin nu mergem nici morți. Dau un exemplu (român mediu, venituri medii, cultură medie): eu am fost anul ăsta la Paris și la Londra, dar la Tallin n-am ajuns (deși îmi propusesem!). Turismul, deși nu pare, e o soluție foarte la îndemână pentru probleme de genul ignoranței, că dacă te duci și vezi cu ochii tăi, vrei să și înțelegi ce-ai văzut, așa că ajungi acasă și te pui la punct cu informația, ca să nu mori prost.

Ca mine, dacă nu-mi cădea în mână ”Armata de cavalerie” a lui Isaac Babel.