Pariul lui Pascal

Zice Oterul, strangand cu barbatie halba intre degete (unul era chiar cel cu verigheta): “Ba, tu ai auzit de Pariul* lui Pascal?”. M-am uitat la el cu mila: “Nu, ma, n-am auzit, ca sunt prost”. S-a rasucit: “Nu fa pe sensibilul cu mine; dac-ai auzit, de ce nu crezi ca Pascal are dreptate?”. “In primul rand, nu cred ca un Blaise Pascal putea fi atat de tampit incat sa spuna o asemenea gogomanie ca Pariul ala; in al doilea, rand, daca totusi a spus-o, la betie sau cu seringa-n vena, atunci mi-e sila de el. Orice copil de gradinita poate demonta Pariul din douazeci de cuvinte”.

Nu, ca se enervase si Oterul: “Poftim, demonteaza-l” (era destul de ciupit, de obicei Oterul e mai ager la minte. Ma rog, mai ager de-atat, in orice caz). “Pai, Pariul pleaca de la premiza ca Dumnezeu e un dobitoc. Un nataflet usor de prostit de catre orice gainar. Daca eu nu cred in El si doar ma fac cum c-as crede, Pariul imi spune c-o sa castig viata vesnica. Prostindu-l pe Dumnezeu in fata. Nu, mersi, I don’t buy it: daca Dumnezeu exista, categoric nu poate fi fraierit in asemenea hal”.

Oterul se incurcase si-a dat-o la-ntors, dar deja nu-l mai ascultam, ma gandeam la ceva mult mai interesant: cum de el si cu mine am apucat-o pe drumuri atat de diferite? In fond, amandoi am primit educatii relativ asemanatoare (a lui fiind, totusi, mult mai ingrijita decat a mea, cel putin in privinta limbilor straine si a sporturilor). Mai mult, deschiderea lui spre lume este si a fost mult mai mare decat a mea: un globe-trotter vede altfel lumea decat un “crairist”! Totusi, iata-ne pe amandoi la varste post-hristice, el in gasca ortodoxa, eu in gasca atee, fiecare din noi la fel de convins ca se afla in gasca “corecta” (cea care nu se afla in eroare), fiecare dintre noi simtind compasiune si perplexitate fata de alegerea celuilalt.

Deci asta e intrebarea. Dar care e raspunsul? Sper ca l-am gasit: eu cred ca raspunsul e “momentul intalnirii cu biserica”. Din acest motiv Oterul si cu mine am ales cai diferite (opuse!) in problema religiei: pentru ca fiecare dintre noi a intalnit religia in alta perioada a vietii. De aici, drama.

Pentru mine, care am radacini taranesti mult mai puternice decat Oterul, religia (in forma ei de ortodoxie) a fost o prezenta constanta si plictisitoare de cand ma stiu. Eu n-am avut nimic de aflat, nimic de descoperit, niciun “regat al cerului” de cucerit: mi s-a dat totul moca. De fapt, mi s-a bagat pe gat. A asista la slujbele duminicale, la sarbatorile religioase de peste an si la serviciile religioase personalizate (botezuri, cununii, inmormantari, parastase) a fost pentru mine ceva cu totul banal, pentru care nu trebuia sa fac vreun efort: nu un privilegiu, ci o obligatie. Plus o dubioasa alaturare spatiala: intre gradina noastra si gradina bisericii nu era nici macar gard!

Cazul Oterului a fost cu totul opus: ca orasean “nascut”, biserica (in sens de “serviciu religios”) nu era o prezenta cotidiana, ci un eveniment rar. Pe de alta parte, datorita comunismului, biserica avea si atractia fructului oprit, pentru ca, din punct de vedere al carierei, nu “dadea bine” sa pari prea asociat cu religia in general si cu biserica in special (ca sa nu mai spun de bisericile neoprotestante! Alea erau trambuline spre puscarie, direct). Ergo, pentru Oterul, religia a fost o descoperire a adolescentei tarzii, o “emancipare” fata de evolutionismul mecanicist invatat la scoala si o regasire a dimensiunii spirituale a eului propriu. Inteleg asta.

Dar il rog pe Oter sa ma inteleaga si el pe mine: ce “dimensiune spirituala” sa gasesc in religie, cand eu mi-am inceput educatia sexuala cu fata popii?!


*Pascal's Wager (am luat definitia din wiki si o copiez aici pentru cei carora nu le-a placut cartea):

The Wager uses the following logic (excerpts from Penseés, part III, §233):

"God is, or He is not".
A Game is being played... where heads or tails will turn up.
According to reason, you can defend neither of the propositions.
You must wager. (It's not optional.)
Let us weigh the gain and the loss in wagering that God is. Let us estimate these two chances. If you gain, you gain all; if you lose, you lose nothing.
Wager, then, without hesitation that He is. (...) There is here an infinity of an infinitely happy life to gain, a chance of gain against a finite number of chances of loss, and what you stake is finite. And so our proposition is of infinite force, when there is the finite to stake in a game where there are equal risks of gain and of loss, and the infinite to gain.

Preotii sunt si ei oameni

Si d-aia nu sunt suparat pe ei. Deloc. Aud ca mai nou, unii preoti ajung pe net, pe Youtube si in alte locuri, filmati in timp ce fac sex. Extra-conjugal, evident. Si…?!

N-am nimic cu ei, chiar nimic. Imi sunt mult mai apropiati decat preotii care-i storc de bani pe amaratii din mahalale, sau decat inaltii ierarhi care invart afaceri de miliarde, cu paduri, terenuri, retrocedari, etc. Si care-l declara pe Gigi Becali „epitrop” si „binefacator”. De fapt, la asemenea pastori, asemenea cioban.

Problema pe care mi-o pun e cea a „harului”. Nimeni pe lume nu stie ce e harul (in mod serios, ca vorbe goale stiu sa insire teologii la greu), dar toti zic ca e ceva care se transmite numai si numai prin biserica. Buninteles, fiind vreo suta de biserici crestine, sunt deci circa o suta de „haruri”, dar asta nu pare sa-i deranjeze pe teologi.

Sa zicem deci ca „harul” e un fel de fluid misterios (cam ca „fluidul magnetic” al lui Mesmer, de pe vremuri) care e transmis de Divinitate unei biserici, biserica il transmite preotilor ei, iar preotii il transmit congregatiei proprii, cu diferite ocazii: la slujba de duminica, de sarbatori, la nunti, botezuri, taieri de mot, lansari de carte, parastase, masluri etc. Harul asta, ajuns astfel (adica astfel transmis) la un credincios, il face pe acest credincios, mai bun, mai uman, mai bland, iertator (bref: „mai crestin”), cel putin pentru o vreme.

Problema: de voie sau de nevoie, am asistat la cateva zeci (poate o suta) de ceremonii ortodoxe (slujbe), din toate categoriile enumerate. N-am vazut (de simtit nu zic) nici un fel de urma, oricat de vaga, de „imbunare” a fiarei din om in urma atingerii (transmiterii) harului. Parca dimpotriva. Parca tot ce are societatea mai rau, mai josnic, mai lipsit de educatie, de bunatate, de cinste, pe scurt de umanitate – se aduna in biserici. Si ies de la slujbe mai rai decat au intrat. Cu exceptia traficului la ore de varf, e greu de gasit atata ura ulcerata stransa la un loc, ca-ntr-o biserica ortodoxa.

Poate ca vina e e preotilor „pacatosi” care impiedica harul sa fie transmis corect pana la enoriasi? Poate daca preotii ar fi niste modele de viata crestina, harul s-ar revarsa din plin peste crestini si i-ar face mai buni?

Ma indoiesc, si iata de ce: sa comparam preotul cu un cap de furtun de gradina (pentru cine nu stie, „capul de furtun” e chestia aia de plastic, ca o sita sau strecuratoare, pe care o montezi in capatul furtunului si iti uzi gazonul mai cu spor, cu stropi imprastiati, nu cu jet care sa-ti disloce pamantul din loc). Preotul nu stie de ce si cum trece harul prin el, la fel cum nu stie capul de furtun de unde vine apa, de instalatia de aductiune, de pompe, etc. Tot ce are de facut e sa primesca un jet de apa si sa-l imparta in stropi cat mai mici, sa ajunga pentru cat mai multe fire de iarba. Acum, daca se infunda una sau mai multe gaurele in capul de furtun, nu e nici o paguba, ca raman destule prin care sa treaca apa si sa ude gazonul, iar gazonul sa ramana verde.

Eu vad credinciosii ortodocsi ca pe un gazon care se usuca. Poate ca problema e la preotii care, asemeni unor capete de furtun infundate, nu lasa apa harului sa treaca si sa-i hraneasca spiritual pe credinciosi. Poate.

Dar daca problema e la apa? La apa care nu mai vine pe furtun?