Valea Adanca, 1 Mai 2015

Am sa fiu scurt, deoarece nu am chef sa mai consum inspiratie pe niste ingrati ca voi: de Ziua Muncii ne-am adunat pe strada Odobesti, unde Amalia ne-a fotografiat de la balcon (nu stiu de ce!), ne-am urcat intr-un Volkswagen Jetta care nu apartinea niciunuia dintre noi, apoi am plecat spre autostrada. ”Spre”, nu ”pe”, fiindca ne-am oprit la Auchan, la cumparaturi tipice de romani nehaliti: mici, somon, nisetru, vita, oaie, dovlecei. Asezonament pentru gratar, evident. Am dat pe ele o gramada de bani, evident – si asta in conditiile in care n-am agonisit niciun strop de bere! Am plecat spre Cernavoda, am trecut acolo Dunarea, apoi podul peste Canal si-am oprit fix in parcarea de la Billa. Pentru bere, evident. 

N-am luat multe, doar vreo 50 de bucati, de toate felurile (Danel a tinut mortis sa si le plateasca separat. Amanunt deocamdata nesemnificativ). Din Cernavoda am luat-o spre nord, de-a lungul Dunarii, prin sate: Seimeni, Dunarea, Capidava... stop. 

La sugestia lui Jenica, am oprit si ne-am bagat la turism, adica sa vizitam cetatea antica, ma rog, ce-a mai ramas din ea, ca n-a mai ramas aproape nimic. Oter avea si el o problema: daca toata Dobrogea e plina de piatra, de ce s-au scremut constructorii cetatii sa faca anumite parti din caramida?! 

I-am raspuns sincer ca nu stiu. Pacat ca n-am adaugat, pe urmele nemuritorului Jenica, ”dar nici nu ma intereseaza!”, pentru ca adevarul e ca ma interesa. Dar, fara informatii, am ramas la ”nu stiu”. Ce era sa fac?

Ne-am intors la masina, numai bine ca sa se lipeasca de noi o fetita. Ne-a spus, ne-ntrebata, ca pe ea o cheama Ana-Maria Sarbu, si pe chestia asta a primit o ”eugenia” si o banana. 

De la mine, evident, ca scartarii astia nu i-au dat nimic. Mai mult, dupa ce-am plecat din Capidava, Danel a oracait plin de incantare: ”Taceti, ba, c-a agatat Michihausen!”. Nu va grabiti sa-l judecati pe Danel. Asta a fost doar prima din vorbele sale de seama din acest 1 Mai.

Drumul pana la Greci 

e foarte misto, il recomand (oricui nu e-n criza de timp, evident, c-atunci e mai bine pe la Braila): Topalu, Tichilesti, Horia, Closca, intersectia cu  drumul 22 A, Garliciu, Daieni, Ostrov, Peceneaga, 

Traian, Cerna, hanul turistic de la marginea drumului, apoi dreapta pe drumul spre Greci.

Intram la Nea Ion in curte, punem berea la racit, baietii accepta oferta doamnei Dana (ciorba!), eu nu, c-aveam treaba. Dupa ce leorbaie trei farfurii (si zicea ca nu i-e foame...) Oterul se culca, Danel trece pe tuica, eu aprind gratarul, iar Jenica a iesit ”la plimbare”, ca tot plouase cu galeata si era strada plina de noroi. Dar il stim cu totii pe Jenica. E de neoprit!

Cat timp Danel se tot contra cu Nea Ion daca ce bea el acolo este ”tuica” sau ”caisata”, eu am pus nisetrul pe gratar (tura I), apoi somonul (tura II), iar carnea si micii i-am lasat pe a doua zi. Stiam eu cum o sa venim de pe traseu... si am avut dreptate. Dar nu in felul in care credeam!

Pentru ca, de ce. Dupa o cantitate nedeterminata de caisata (3 paharute?) Danel a trecut pe bere. Si a-nceput haosul. Intocmai cum ne tot ameninta: ”Michihausen, facem haos!”. Nu a fost nevoie si de mine, Danel a fost destul, poate chiar prea mult: cu  Nea Ion s-a-nteles el cum s-a-nteles, dar pe urma a-nceput sa sune cunostinte din Bucuresti: urlete, racnete, amenintari cu moartea etc. 

Pana cand doamna Dana nu l-a dat afara din curte, nu s-a potolit; e drept ca nici dup-aia, dar fiind pe ulita, nu-l mai auzeam noi si ne puteam concentra fiecare la ce facea in clipa aia: Jenica si Oter la mancat, eu la baut. Ce beam? Pai berile lui Danel, aia beam. Pentru ca el era deja scos din circuit – l-am mai vazut. Iar berile mele le pastram pentru sambata seara, ceea ce a fost o decizie foarte inteleapta.

Intr-adevar: Danel s-a-ntors frant de osteneala dupa dialogurile lui telefonice si s-a culcat direct. Oter l-a urmat dupa putina vreme, asa ca la beri am ramas numai Jenica si cu mine. Dar la 11 noaptea am dat stingerea, c-a doua zi aveam traseu.

Care, in teorie, este ridicol de simplu: 

urci pe traseu marcat pana in varful Tutuiatu 

(467 de metri deasupra nivelului marii, ne-am amintit de avertismentele sarmanului Julius, zis si Vaduva comunismului: ”Luati-va mastile de oxigen! Si-aveti mare grija sa nu va-ntalniti cu Yeti!”), apoi drum forestier prin padure, pe directia generala sud-sud-vest, pana la varful Negoiu (403 metri), de unde incepe traseul de coborare de pe Valea Negoiu. 

Marcat si asta, si inca foarte bine. 

Coborarea te scoate in drumul agricol zis ”Drumul Grecilor”, de unde te intorci frumusel in sat. Simplu ca vaca!

Ei bine, nu. Gre-sit! Pentru ca tot ce vrea omul care face traseul asta e sa coboare pe la celebrul ”canion” de la Valea Adanca, pe care, din pacate, nu-l nimereste nimeni. Pentru ca nu se vede! Il poti vedea de jos, din Drumul Grecilor, dar sus pe masiv esti in plina padure, nu vezi nimic. 

Smecheria care e: Valea Negoiu se coboara fie pe traseul Chediu (mai la nord), fie pe traseul Cozluc (la sud). Din pacate, nici unul din ele nu e ”canionul”: intre Cozluc si canion mai este un pinten de munte, zis Secarul. Daca nu treci de Secarul asta, nu ai nici sansa de-a nimeri canionul Valea Adanca. Iar noi, evident, nu l-am nimerit!

Mai e o chestie, si cu asta inchei partea de traseu: intre Valea Adanca si drumul principal (22 D, Macin – Cerna), mai este un masiv, numit Priopcea. Deci, pentru cei care calculeaza ca fac traseul si pe urma ies la autostop: don’t! Mai sunt trei ore bune de la Drumul Grecilor (punctul ”Pietrele Mariei”, sa zicem) si locul de autostop de la Pasul Priopcea. Daca ai un prieten ce te poate astepta cu masina, atunci e altceva. Dar daca n-ai...

Noi n-aveam. Am revenit in sat pe Drumul Grecilor, ne-a plouat binisor (am pus pelerinele, ne-a durut la basca), ne-am intors la Nea Ion in curte si-am dat drumul la gratar. Mici, oaie, vita, bere si un sut in cur, altceva nu le-am dat baietilor, ca nu meritau, c-au carait tot drumul, in frunte cu Danel (”Michihausen, nu mai beau in viata mea! Oare ne mai da ciorba doamna Dana?!”). De precizat ca de data asta am ramas pana la unu noaptea. Si tot Jenica si cu mine, ca sa vezi dracie!

Duminica am plecat cu noaptea-n cap, pe la 12 (Oterul a facut urat, ca era sculat de la 7. Ce-am mai ras!), si-am luat-o spre Dobrogea interioara, de era sa rupem masina; intre Ramnicu de Jos si Gradina am zis ca aia e, chemam un tractor sa ne ia la shtanga. Cum, necum, am ajuns pana la urma si la Cheile Dobrogei, 

unde am facut pauza de traseu, 

apoi am continuat pana la manastirea Ioan Casian, 

si in final am dat de drumul al bun, care ne-a scos in autostrada A 4. Din momentul ala, nimic de povestit. Doar c-am platit peajul la Cernavoda prin sms. Ceea ce, dealtfel, facea toata lumea. Nici macar aici n-am fost originali!

Sa nu uit: am cautat canionul de la Valea Adanca si acum 6 ani, in 2009. Cu acelasi rezultat. Io zic ca suntem chiar prosti. Parerea mea!

Raport de activitate: azi, Pricopanu

Deci, ne-am întors. Că dacă era după Oterul şi stilul lui de organizare, eram şi-acum tot pe-acolo, nici vorbă să ajungem luni la muncă!

Am plecat vineri, c-o maşină de serviciu, chitiţi să parcurgem culmea Pricopanului, din masivul Măcin. E vorba de una din cele două culmi secundare, bunînţeles, cealaltă fiind Priopcea. Secundară, secundară, dar tot n-am reuşit s-o facem! Desigur, este exclusiv vina Oterului.

Prima etapă, Bucureşti – Brăila, a decurs fără incidente, dacă nu punem la socoteală faptul că brăilenii nu cunosc numele bulevardelor din oraşul lor, aşa că le e tare greu să dea indicaţii de drum. Am ajuns în cele din urmă la hotel (Campus Bella Italia), am lăsat bagajele şi ne-am bulucit jos, la bere. Din păcate, aveau şi pizza, aşa că Speranţa a mâncat pilaf cu linte, o mâncare extrem de neaspectuoasă. Din fericire, nu ne-a obligat şi pe noi să gustăm. Din nefericire, terasa hotelului închidea la 11, spre disperarea mea. Din fericire, tot am apucat să balotez patru bericioase, spre disperarea Amaliei. Nu chiar aşa bune ca Berile de Aur, dar totuşi uşor băubile (hidos adjectiv!).

Sâmbătă ne-am trezit cu noaptea-n cap, adică pe la 10, am mâncat tacticos, am împachetat cu foarte mare atenţie bagajele, trăgând de timp, doar-doar o-ncepe ploaia şi vom fi scutiţi de traseu. N-a ţinut figura, aşa că am plecat spre maşină, târşâindu-ne picioarele, cu ochii tot la nori. Nori nu erau, deci n-am avut ce face: am ieşit din Brăila, am trecut Dunărea cu bacul şi-am debarcat în marele oraş Măcin, care cică tocmai îşi renovase singurul hotel, pe nume „Turist” (câtă fantezie!!!).

Am vrut să ne rezervăm acolo două camere, dar grasa de la bar, privindu-ne dubios şi făcându-şi semne din ochi cu beţivanii care-şi duc veacul în „restaurantul” hotelului, ne-a zis că n-are nimic liber, totul e ocupat. Cred şi eu. În Măcin fojgăie turiştii, ceva de numa-numa, Monte Carlo e mici copii.

Am plecat spre mânăstirea Măcin, greşind drumul şi aproape rupând maşina pe un pietroi submers în poteca (noi, ca oamenii, n-am băgat maşina pe drum, ci pe “potecă”. Adevărăcioşi, mânca-v-aş leafa!); din nou, Oterul a fost de vină. Am ajuns la mânăstire, am vrut să vorbim cu popa de cazare, ăla, un sălbatic: “Plecaţi de-aici, nu puteţi sta aici!”. Ho, bă, speriatule. Ne-am echipat şi-am pornit pe traseu, lăsând deschisă chestiunea cazării din noaptea aia.

Traseul e foarte mişto şi excepţional marcat, dar bunînţeles că, urcuş fiind pe prima parte, Amalia ne-a informat solemn că ea “nu mai poate”. Am ameninţat-o că prind vreo trei guşteri şi i-i bag sub tricou, iar din momentul ăla s-a iuţit, a descoperit brusc că “mai poate”. Oricum, eu nu mersesem la cacealma, că erau guşteri acolo în cantităţi industriale, ziceai că mergi prin crescătorie, prin guşterie. Toate bune şi frumoase, dar Amalia (tot ea!) a descoperit o ditamai ţestoasa, specie ocrotită, ţestoasă d-aia de uscat, ceva enorm. Am vrut s-o bag în sacoşă şi apoi în rucsac, pentru supă, dar Speranţa s-a opus: “Ce, eşti prost? Nu ştii că suntem în rezervaţie?”. Păi tocmai de-aia trebuie profitat de ocazii de-astea: dacă Pricopanu nu era declarat rezervaţie naturală, mai găseam noi ţestoase barosane? Nu le-ar fi halit demult meltenii?

Apropo de melteni, ne-am prins de ce a ieşit aşa repede decizia asta de înfiinţare a rezervaţiei (Ţuţuiatu era demult, dar Pricopanu e foarte proaspăt în clubul ăsta, al zonelor protejate): din cauza investitorilor în eoliene. Sunt sute, atât în Dobrogea de Nord, cât şi în cea de Sud. Vă daţi seama, pentru eolienarii ăştia, orice formă de relief din Dobrogea e mană cerească, se reped asupra ei ca muştele la hoit, îţi trântesc instantaneu bartai parcul de eoliene, n-apuci să zici nici măcar “acid dezoxiribonucleic”. Nu zic că eolienele nu-s bune, da' nu chiar peste tot locul!

Mai mergem, mai scuipăm în jos, ca oamenii, mai una-alta, hop, un iepure! Mare şi ăsta, era cât o juma' de capră; bunînţeles că Amalia s-a speriat de el şi-a-nceput să chirăie, de frică să nu fie mâncată de iepure, că dé, astă iarnă a gătit maică-sa iepure în sos vânătoresc, şi acum se gândea că vine iepurilă să-şi răzbune ruda, probabil. Am făcut-o să tacă, speriind-o cu o lăcustă (uriaşe lăcustele de aici! Şi zburătoare pe d-asupra: Oterul zicea că vrea să le mănânce, uscate, ca să semene şi el cu Sfântul Ilie. Mă rog, mici curiozităţi), dar pe urmă iar s-a panicat de la iepure, în tura a doua (se pitise după o stâncă, chiar în traseul nostru).

După incidentul ăsta am coborât în spintecătura Pricopanului, care se numeşte “Fântâna de Leac”, probabil pentru că acolo nu e nici picior de fântână, sau de apă în general. În momentul ăla furtuna era pe noi, iar pentru că traseul continuă cu un alt urcuş, încă şi mai naşpa decât ăla de la început, s-a votat să coborâm către maşină, lăsând restul traseului pentru altă dată (am eu principiul ăsta, să laşi mereu ceva de făcut şi pe mai încolo, să nu consumi totul deodată şi pe urmă să nu te mai intereseze muntele respectiv şi să nu te mai întorci ever). Au fost cinci voturi pentru coborâre, nici unul contra şi nici o abţinere. E adevărat că eram doar patru oameni, dar Amalia a votat cu două mâini, când a văzut panta urcuşului.

Deci, dintre vârfuri nu am atins decât Caramalău şi Vraju, ratând (de data asta!), Piatra Râioasă, Şulucu Mic şi Şulucu Mare. Nici o pagubă, c-am avut şi compensaţii: Speranţa a găsit o călugăriţă, căreia i-a şi scos maţele (accidental, susţine ea), Oterul a făcut pe marele macho, torturând o ţestoasă mică-mică, întâlnită în drum (de aia mare nu avusese curajul să se atingă...), iar Amalia s-a îndopat cu dude negre, mânjindu-se la gură ca un pui de bogdaproste. În ceea ce mă priveşte, m-am scos: am văzut, în premieră absolută pentru mine, o scărmăneală aeriană între un şoim şi un uliu, adică, mai exact, între o pereche de şoimi şi una de ulii. N-aş putea să vă spun cine încălcase teritoriul cui, dar vă zic că şoimii, deşi mai mici, i-au izgonit pe ulii până la urmă. Zburau mult mai bine, erau foarte tehnici! De unde se vede că nu mărimea contează, ceea ce ar fi bine să înţeleagă şi cei care se dau mari cu aşa ceva. Mai mult nu spun.

Am ajuns la câmpie, am trecut pe lângă o stână de capre (câinii stânii s-au distrat copios, fugărind-o pe Amalia; nu din răutate, doar aşa ca să facă haz, auzind-o cum chirăie), am ajuns la maşină şi ne-am apucat să mâncăm, ascunşi în boscheţi (a fost alegerea fetelor). După masă ne-am îmbarcat şi am plecat, deşi ne luase somnul pe toţi, dar nu am cedat: eu, personal, am stat treaz aproape juma' de kilometru! E?!

Ne-am întors în Măcin şi am luat-o spre nord, până în Luncaviţa, apoi spre est, până am dat în drumul care duce la Niculiţel. Acolo am mai făcut o dată la dreapta şi-am ajuns la mânăstirea Cocoş, unde avea Oterul nişte şuste (adică umbla să se dea cocoş). N-am stat mult, dar a fost destul de interesant, având în vedere că mânăstirea e destul de veche (întemeiată în 1833, de nişte făgărăşeni, rude cu Amalia). Am luat numărul de telefon de la părintele chelar, care te cazează, dacă e la o adică, dar nu recomand: mânăstirea-i de taici, şi ăştia excelează prin sfinţenie, nu prin curăţenie. Nu c-aş fi acum io ăla curatu', da' orişicât.

De la Cocoş ne-am dus la altă mânăstire, Celic Dere, care e de maici. Altă ceva! Ordine şi disciplină, curăţenie şi organizare! Diferenţa îţi sare-n ochi. Evident, am presupus că măicuţele au pile la Patriarhie, iar tăicuţii n-au: sunt de capul lor, săracii.

Incidente deosebite n-au fost la nici una din mânăstiri, în sensul că eu m-am abţinut să sar la jugulara Oterului, iar el şi-a ţinut gura bine închisă, astfel încât nici o tentativă de dispută teologică să nu iasă p-acolo. Inspirat, Oterilă! Ştia el cu cine are de-a face, că prost nu e.

După-amiaza târziu am ajuns în Tulcea, la pensiunea Ramona, într-un cartier periferic al oraşului, unde ne găsise cazare Claudia (o fată, n-o ştiţi). Nu vreţi să aflaţi cum arată cartierul. Tulcea în sine e-o periferie, vă daţi seama cum e periferia periferiei! Rar am văzut oraş aşa urât, şantaliu, jegos şi prost construit, că Oterul încă zicea: “Păi, la ce te aştepţi, dacă tipii ăia care l-au proiectat aveau patru clase primare, dacă le-aveau şi p-alea! Cum voiai să iasă?!”. Are şi el dreptatea lui, da' parcă tot nu se justifică atâta prăpădiţenie. Cred că doar o dată am văzut ceva comparabil, în fabulosul oraş Bârlad (!). Nu bag în discuţie zona Zăbrăuţi din Ferentariul Bucureştiului, că aia-i altă ciorbă: teritoriu monoetnic, nu te joci.

Am mâncat în centru, dar degeaba: mâncarea tot a fost proastă, iar serviciul adormit. Bine că m-am obişnuit să cer câte două beri deodată, că altfel aş muri de sete.

Duminică dimineaţa am ţâşnit din pat cu viteza fulgerului, adică pe la 12. Eu am mâncat croissant de Tulcea (nu seamănă cu nimic de pe lumea asta), Amalia – plăcintă, iar Speranţa şi Oter – shaorma. După care ne-am dus la masă. Oterul s-a împrietenit cu ţiganii din parcare, cărora le-a dat 1 leu: “Aoleo, pai numa' un leu, şefu'? Alţi oameni ne dă doi!”. “Ce vrei şi tu”, a răspuns Oterul, “pentru o juma' de oră?!”. Adevărul e c-am stat chiar mai puţin, de se uita Oter în toate părţile, după ţiganii lui: voia să le ceară restul.

Pentru că prima schemă nu ne-a ieşit (am vrut să mergem la Mila 23, să îngurgităm peşte ca pelicanii, dar n-am găsit şalupă convenabilă), ne-am repezit în Deltă cu maşina, adică la Murighiol. Satul ăla o fi el turistic, dar e-o ruşine: toată lumea încearcă să te facă la bani. Adică să te ducă cu barca pe canale, dume d-astea. Pentru nişte oameni care veniseră să mănânce, nici nu se punea problema, măcar că pe Oter îl pălise romantismul şi voia la Uzlina, în rezervaţie, mort-copt. A trebuit să-l luăm de acolo cu forţa, că nebunu' o ţinea pe-a lui, gaia-maţu': nu, că el vrea să se dea cu barca. Ăsta e cu barca cum sunt eu cu berea: nu se mai dă dus, când simte miros de barcă.

Am găsit în cele din urmă singurul restaurant public din sat şi am mâncat peşte pe săturate, adică ciorbă şi saramură. Ghiciţi, că nu e greu: cine a fost ciudatul care n-a vrut saramură şi nici ciorbă, dar care a sfârşit atârnând la ciorba Speranţei şi trimiţând peştele înapoi la bucătărie, pe motiv că nu ştiu ce? Da, evident. Mai mult decât atât, tot el a şi opărit-o cu ceaiul pe biata Speranţa, care nu-i făcuse nimic. Sau poate că tocmai de-aia, mai ştii păcatele?!

Despre drumul de întoarcere nu am prea multe de zis, doar că e foarte frumos, şi că ar fi fost şi mai frumos dacă Amalia nu-l greşea de vreo două-trei ori, până am luat eu problema în mână. Nici aşa nu se poate! A, da, a mai fost un singur incident, şi anume “scurtătura” de la Babadag la Slava Rusă (ăsta e un sat, nu o eglogă pentru Vladimir Putin!). Ceva de mare senzaţie, drum de pădure, pe cea mai proastă şosea pe care am văzut-o de mulţi ani încoace. Ca de obicei, de mila maşinii, pe Amalia a bufnit-o plânsul. Speranţa a consolat-o: “Lasă, că nu-i maşina ta! Nici a mea, de altfel...”.