Drinking abroad: Kiki (Budva)

Regret din suflet că tocmai acum, la sfârșit de vară, la spartul târgului, am și eu o recomandare deșteaptă! Așa s-a nimerit, să n-aud până acum de Budva, din Muntenegru, unul dintre ultimele locuri încă nestricate de români, sau cel puțin de bucureșteni. Eu, de exemplu, n-am fost niciodată pe riviera montenegrină (!), ca să-o spurc, s-o umplu de coji de semințe, de cutii goale de bere, de manele și de ciocălăi de porumb fiert. Dar a fost Dănel, amicul.

Din păcate, îmi este imposibil să reproduc discursul lui Dănel, cum fac de obicei la recomandările din auzite: când e foarte entuziasmat, Dănel nu e-n stare să emită decât onomatopee și amenințări teribile (care nu-s reale, e doar stilul său de exteriorizare). Pot încerca, doar ca să vă faceți o idee: ”Michihausen! Te omor cu bătăia, te decimez, te demantelez psihic! Nu se poate-așa ceva! Muntenegru, frate! Rupe tot, uă, uă, uă” (simulează că-mi trage pumni în burtă), ”ești un vierme, Michihausen! Ce, mă?! România, mă? Să ți-o bagi în c. și s-o scoți sub formă de veveriță! Muntenegru e ce-i trebuie omului, dacă mă-nțelegi pe undeva: gagici, femei, piese, am înnebunit, băiatule! Numai prințese, n-ai văzut așa ceva!”. De aici, sursa Dănel devine cu-adevărat ireproductibilă, așa că mă rezum la înșiruirea informațiilor concrete.

Se pare că din Timișoara până în Budva se fac cam 12 ore cu mașina, sunt de trecut doar două vămi (româno-sârbă și sârbo-muntenegreană), fără probleme deosebite, iar șoselele-s bune; în drum e și o bucată de autostradă, după ce treci Dunărea (Belgradul se ocolește). Budva asta e-un fel de oraș-stațiune-muzeu, adică are de toate: o grămadă de plaje, 

baruri, hoteluri, restaurante și cluburi cât cuprinde; o istorie milenară, 

dar despre asta Dănel n-a fost în stare să-mi dea vreun amănunt; clima e perfectă, la fel și apa, 

la fel și peisajul, cu mici nuanțe comunistoide,

dar aglomerația de mașini prin oraș te scoate din sărite (mă rog, cine a fost prin Costinești în ultimii ani are alt termen de comparație); prețurile sunt cam ca la noi, poate ceva mai mari în cluburile de noapte; care cluburi colcăie până-n zori de hormoni din toată Europa, dar și din Rusia; Dănel a stat la hotelul Oaza, undeva lângă plajă, aproape de marina din Budva, cu 60 de euro pe noapte (”Da’ camera era cam mică, Michihausen, în p. mea”); moneda locală este euro, ceea ce nu prea-nțeleg, că Muntenegru nu-i în UE, dar mă rog; dacă ești isteț, iei o barcă până la insula Sfântul Nicola, unde sunt plaje încă mai perfecte decât cele de pe rivieră, plus o priveliște fantastică a golfului; de băut serios, Dănel a comis-o doar o dată, la Kiki Bar, unde l-a dus o fată ce stătea cu cortul (campingul e-n afara orașului, dar are plajă proprie); barul e ”mișto” și fata era ”beton”, dar Dănel n-a ”concretizat-o”, că s-a trotilat de emoție și nu mai știe nimic, doar că pupa toți oamenii din bar și le spunea: Me, you, brothers!

text publicat in revista Catavencii, 2015

Valea Adanca, 1 Mai 2015

Am sa fiu scurt, deoarece nu am chef sa mai consum inspiratie pe niste ingrati ca voi: de Ziua Muncii ne-am adunat pe strada Odobesti, unde Amalia ne-a fotografiat de la balcon (nu stiu de ce!), ne-am urcat intr-un Volkswagen Jetta care nu apartinea niciunuia dintre noi, apoi am plecat spre autostrada. ”Spre”, nu ”pe”, fiindca ne-am oprit la Auchan, la cumparaturi tipice de romani nehaliti: mici, somon, nisetru, vita, oaie, dovlecei. Asezonament pentru gratar, evident. Am dat pe ele o gramada de bani, evident – si asta in conditiile in care n-am agonisit niciun strop de bere! Am plecat spre Cernavoda, am trecut acolo Dunarea, apoi podul peste Canal si-am oprit fix in parcarea de la Billa. Pentru bere, evident. 

N-am luat multe, doar vreo 50 de bucati, de toate felurile (Danel a tinut mortis sa si le plateasca separat. Amanunt deocamdata nesemnificativ). Din Cernavoda am luat-o spre nord, de-a lungul Dunarii, prin sate: Seimeni, Dunarea, Capidava... stop. 

La sugestia lui Jenica, am oprit si ne-am bagat la turism, adica sa vizitam cetatea antica, ma rog, ce-a mai ramas din ea, ca n-a mai ramas aproape nimic. Oter avea si el o problema: daca toata Dobrogea e plina de piatra, de ce s-au scremut constructorii cetatii sa faca anumite parti din caramida?! 

I-am raspuns sincer ca nu stiu. Pacat ca n-am adaugat, pe urmele nemuritorului Jenica, ”dar nici nu ma intereseaza!”, pentru ca adevarul e ca ma interesa. Dar, fara informatii, am ramas la ”nu stiu”. Ce era sa fac?

Ne-am intors la masina, numai bine ca sa se lipeasca de noi o fetita. Ne-a spus, ne-ntrebata, ca pe ea o cheama Ana-Maria Sarbu, si pe chestia asta a primit o ”eugenia” si o banana. 

De la mine, evident, ca scartarii astia nu i-au dat nimic. Mai mult, dupa ce-am plecat din Capidava, Danel a oracait plin de incantare: ”Taceti, ba, c-a agatat Michihausen!”. Nu va grabiti sa-l judecati pe Danel. Asta a fost doar prima din vorbele sale de seama din acest 1 Mai.

Drumul pana la Greci 

e foarte misto, il recomand (oricui nu e-n criza de timp, evident, c-atunci e mai bine pe la Braila): Topalu, Tichilesti, Horia, Closca, intersectia cu  drumul 22 A, Garliciu, Daieni, Ostrov, Peceneaga, 

Traian, Cerna, hanul turistic de la marginea drumului, apoi dreapta pe drumul spre Greci.

Intram la Nea Ion in curte, punem berea la racit, baietii accepta oferta doamnei Dana (ciorba!), eu nu, c-aveam treaba. Dupa ce leorbaie trei farfurii (si zicea ca nu i-e foame...) Oterul se culca, Danel trece pe tuica, eu aprind gratarul, iar Jenica a iesit ”la plimbare”, ca tot plouase cu galeata si era strada plina de noroi. Dar il stim cu totii pe Jenica. E de neoprit!

Cat timp Danel se tot contra cu Nea Ion daca ce bea el acolo este ”tuica” sau ”caisata”, eu am pus nisetrul pe gratar (tura I), apoi somonul (tura II), iar carnea si micii i-am lasat pe a doua zi. Stiam eu cum o sa venim de pe traseu... si am avut dreptate. Dar nu in felul in care credeam!

Pentru ca, de ce. Dupa o cantitate nedeterminata de caisata (3 paharute?) Danel a trecut pe bere. Si a-nceput haosul. Intocmai cum ne tot ameninta: ”Michihausen, facem haos!”. Nu a fost nevoie si de mine, Danel a fost destul, poate chiar prea mult: cu  Nea Ion s-a-nteles el cum s-a-nteles, dar pe urma a-nceput sa sune cunostinte din Bucuresti: urlete, racnete, amenintari cu moartea etc. 

Pana cand doamna Dana nu l-a dat afara din curte, nu s-a potolit; e drept ca nici dup-aia, dar fiind pe ulita, nu-l mai auzeam noi si ne puteam concentra fiecare la ce facea in clipa aia: Jenica si Oter la mancat, eu la baut. Ce beam? Pai berile lui Danel, aia beam. Pentru ca el era deja scos din circuit – l-am mai vazut. Iar berile mele le pastram pentru sambata seara, ceea ce a fost o decizie foarte inteleapta.

Intr-adevar: Danel s-a-ntors frant de osteneala dupa dialogurile lui telefonice si s-a culcat direct. Oter l-a urmat dupa putina vreme, asa ca la beri am ramas numai Jenica si cu mine. Dar la 11 noaptea am dat stingerea, c-a doua zi aveam traseu.

Care, in teorie, este ridicol de simplu: 

urci pe traseu marcat pana in varful Tutuiatu 

(467 de metri deasupra nivelului marii, ne-am amintit de avertismentele sarmanului Julius, zis si Vaduva comunismului: ”Luati-va mastile de oxigen! Si-aveti mare grija sa nu va-ntalniti cu Yeti!”), apoi drum forestier prin padure, pe directia generala sud-sud-vest, pana la varful Negoiu (403 metri), de unde incepe traseul de coborare de pe Valea Negoiu. 

Marcat si asta, si inca foarte bine. 

Coborarea te scoate in drumul agricol zis ”Drumul Grecilor”, de unde te intorci frumusel in sat. Simplu ca vaca!

Ei bine, nu. Gre-sit! Pentru ca tot ce vrea omul care face traseul asta e sa coboare pe la celebrul ”canion” de la Valea Adanca, pe care, din pacate, nu-l nimereste nimeni. Pentru ca nu se vede! Il poti vedea de jos, din Drumul Grecilor, dar sus pe masiv esti in plina padure, nu vezi nimic. 

Smecheria care e: Valea Negoiu se coboara fie pe traseul Chediu (mai la nord), fie pe traseul Cozluc (la sud). Din pacate, nici unul din ele nu e ”canionul”: intre Cozluc si canion mai este un pinten de munte, zis Secarul. Daca nu treci de Secarul asta, nu ai nici sansa de-a nimeri canionul Valea Adanca. Iar noi, evident, nu l-am nimerit!

Mai e o chestie, si cu asta inchei partea de traseu: intre Valea Adanca si drumul principal (22 D, Macin – Cerna), mai este un masiv, numit Priopcea. Deci, pentru cei care calculeaza ca fac traseul si pe urma ies la autostop: don’t! Mai sunt trei ore bune de la Drumul Grecilor (punctul ”Pietrele Mariei”, sa zicem) si locul de autostop de la Pasul Priopcea. Daca ai un prieten ce te poate astepta cu masina, atunci e altceva. Dar daca n-ai...

Noi n-aveam. Am revenit in sat pe Drumul Grecilor, ne-a plouat binisor (am pus pelerinele, ne-a durut la basca), ne-am intors la Nea Ion in curte si-am dat drumul la gratar. Mici, oaie, vita, bere si un sut in cur, altceva nu le-am dat baietilor, ca nu meritau, c-au carait tot drumul, in frunte cu Danel (”Michihausen, nu mai beau in viata mea! Oare ne mai da ciorba doamna Dana?!”). De precizat ca de data asta am ramas pana la unu noaptea. Si tot Jenica si cu mine, ca sa vezi dracie!

Duminica am plecat cu noaptea-n cap, pe la 12 (Oterul a facut urat, ca era sculat de la 7. Ce-am mai ras!), si-am luat-o spre Dobrogea interioara, de era sa rupem masina; intre Ramnicu de Jos si Gradina am zis ca aia e, chemam un tractor sa ne ia la shtanga. Cum, necum, am ajuns pana la urma si la Cheile Dobrogei, 

unde am facut pauza de traseu, 

apoi am continuat pana la manastirea Ioan Casian, 

si in final am dat de drumul al bun, care ne-a scos in autostrada A 4. Din momentul ala, nimic de povestit. Doar c-am platit peajul la Cernavoda prin sms. Ceea ce, dealtfel, facea toata lumea. Nici macar aici n-am fost originali!

Sa nu uit: am cautat canionul de la Valea Adanca si acum 6 ani, in 2009. Cu acelasi rezultat. Io zic ca suntem chiar prosti. Parerea mea!

Amicii modulari. Azi, glume de la munte

E cam mare distanta intre horicsonism, anti-Americanism si teoria “amicilor modulari”, dar din pacate nu am de ales: in ultimul timp am iesit pe munte, asa ca sunt nevoit sa mai aman “the making of” Berile de Aur. Revin la subiect imediat ce termin cu amicii modulari.

Bref, teoria asta zice ca nu poti avea “amici universali”, buni pentru toate distractiile; unii sunt buni la un tip de distractie, dar varza la altele. Spre exemplu, cei cu care joci biliard sunt total incapaci pe munte, cei de pe munte sunt inadaptabili in Vama Veche, etc. Fiecare dintre noi isi are propriile exemple, nu e nevoie sa insist.

Ei bine, amicii cu care am fost in Piatra Mare reprezinta o problema: eu merg cu ei pe munte, iar ei au cu mine glume de bere (nu ca amicii de bere ar merge pe munte, Doamne feri!). Glumele de bere sunt genul ala de poante de moment, foarte taioase, care sa ii faca pe toti sa rada de unul mai mic si mai amarat (de obicei, de mine), ce nu poate face altceva decat sa “duca” hazul tuturor fara sa se supere. Daca se supara este exclus. Multi nou-veniti intr-un grup patesc asa, din lipsa de experienta: se isterizeaza la glume si se mira apoi de ce nu mai sunt chemati si alta data.

Ei bine, aici voiam sa ajung: la sfortarea de a face glume cu orice pret. Eu unul am soriciul foarte gros, n-am probleme, dar ma uimeste lipsa totala de umor a unora dintre “poante”, care denota nu buna-dispozitie, ci disperare (dupa parerea mea): “Michihausen, vezi ca lu’ magarita aia ii place de tine! E paroasa, cum iti place tie – smechere, te-ai scos, te-alegi cu o felatie!”; “Ia uitati-va, ba, la Michihausen, ce s-a cocosat de cand scrie pe blog! Si i s-au lasat si tzatzele!”; "Ba, ce mica e-a lui Michihausen!” (era vorba de lanterna, nota mea), “pai ba Michihausen, p-aia poti s-o tii in gura, ma, daca ai mainile ocupate!”, s.a.m.d.

Ha, ha. Extrem de amuzant, intr-adevar.

Si astia sunt amicii de munte. In postul urmator vi-i prezint pe cei de bere, cu nimic mai breji, cel putin din punctul asta de vedere.