Tradiţia critică şi recursul la autoritate

Cele două tipuri de argumentaţie apar în orice discuţie purtată de oameni, la orice nivel: ciorovăială de beţivi, ceartă pasională de îndrăgostiţi, sictiruri reciproce pe bloguri, dezbatere parlamentară sau controversă ştiinţifică. Ca să vezi! Suntem diferiţi, da’ la fel ne luăm la harţă.

Bref: „recursul la autoritate” e vorba aia de seamă, de tipul „aşa a zis cutare!” (Aristotel, Isus, oamenii de ştiinţă britanici, domnul Iliescu, mama lu’ Mădă, etc). O variantă a acestui argument este: „cutare a zis că X. Tu cine eşti, ca să zici că non-X?!”; sau, simplificat: „cine pula mea eşti tu?”.

Tradiţia critică (întâlnită de obicei la copiii foarte mici şi la savanţi) e de tipul „da’ de unde ştii?”, cu varianta (savantă) „lasă-mă să verific”. Acest argument cunoaşte mai nou o adevărată renaştere, prin apariţia dispozitivelor blackberry, care permit „verificarea” în timp real, la cârciumă („stai să mă uit pe wikipedia”). Naşpa e că, în felul ăsta, o discuţie îşi cam pierde din spontaneitate şi farmec; dar, pe de altă parte, câştigă în calitate şi e mai puţin probabil să degenereze în insulte reciproce – ceea ce se întâmplă cam prea des la români.

Mai există, desigur, şi un al treilea tip de argument: îmi place / nu-mi place. Dat fiind că argumentul ăsta nu este discutabil, îl lăsăm deoparte.

Unde vreau s-ajung? Păi vreau să mă explic în privinţa faptului că vorbesc tot mai puţin (şi mai evaziv) la ieşirile cu amicii. Deşi schimbarea mea de paradigmă e pusă pe seama faptului că m-aş fi lăsat de bere (Doamne apără şi păzeşte!), adevărul e că nu-mi mai vine să cârâi la nesfârşit, cu doar două abordări posibile: fie omor discuţia cu blackberry-ul cuiva, fie îndur iar şi iar interogaţii penibile în privinţa identităţii mele („Cine pula mea eşti tu?”).

Mai bine îmi iau bere şi-o beau singur acasă. Măcar mă conversez cu cineva inteligent. Dar mai nou nici asta nu mai ţine, că mă suspectează lumea de alcoolism.

Cum o dai, nu e bine!