A cincea Unire

Veste bună: a fost şi ultima. Veste proastă: a fost rău făcută. Veste şi mai proastă: 72 de ani după ce s-a făcut (cum s-a făcut) a fost aleasă „zi naţională”. Vestea cea mai proastă: Iliescu a ales-o.

Să aducem şi ceva argumente acestor judecăţi (personale) de valoare. Pentru început, un mic excurs istoric:

1883: România aderă la Tripla Alianţă, angajându-se să meargă la război dacă Austro-Ungaria va fi atacată de Rusia.

1914: Austro-Ungaria e atacată de Rusia. România nu merge la război. Regele Carol al României moare de ruşine.

1916: România merge la război, dar nu alături de Austro-Ungaria şi împotriva Rusiei, ci alături de Rusia, împotriva Austro-Ungariei. Tânărul rege Ferdinand al României nu moare de ruşine. La castelul Hohenzollern din Suabia, stegurile sunt arborate în bernă.

August 1916: Armata Română trece munţii.

1918 (primăvara): Austro-Ungaria şi România semnează tratatul de pace. România cedează Austro-Ungariei tot lanţul carpatic, Germaniei tot petrolul de pe Valea Prahovei, Bulgariei toată Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) şi jumătate din Dobrogea de Nord, iar Turciei nimic. În schimbul acestor cedări, României i se recunoaşte unirea cu Basarabia („a treia unire”, 9 Aprilie 1918).

1918 (toamna): România se răzgândeşte iar, denunţă tratatul de pace şi anunţă unilateral că se află iarăşi în stare de război cu Austro-Ungaria.

1 Decembrie 1918: Partidul Naţional Român (organizaţie politică) şi Gărzile Naţionale Româneşti (organizaţie paramilitară alcătuită din soldaţii români demobilizaţi din armata Austro-Ungariei) adună 100.000 de oameni la Alba-Iulia, în cadrul Adunării Naţionale a Românilor din Transilvania şi România. Adunarea decide unirea condiţionată a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

7 decembrie: Armata Română trece iar munţii.

15 decembrie: Adunarea Naţională a Germanilor din Transilvania şi Banat are loc la Mediaş şi decide unirea cu România.

22 decembrie: Adunarea Generală a Maghiarilor din Transilvania are loc la Cluj şi decide unirea cu Ungaria.

22 ianuarie 1919: Armata Română ocupă teritoriul Transilvaniei şi cel al Maramureşului. Teritoriul Banatului e ocupat de Armata Sârbă, iar cel al Crişanei de tânăra armată a Primei Republici Maghiare.

28 februarie 1919: Consiliul Aliat trasează o linie de demarcaţie între teritoriile care urmau să revină României şi cele care urmau să revină Ungariei. Primirea notei (cunoscută ca „nota colonelului Vyx”) şochează guvernul de la Budapesta.

21 martie 1919: Prima Republică Maghiară se autodizolvă, iar puterea politică este preluată de comunişti, care proclamă Republica Sovietică Maghiară şi ordonă mobilizarea generală.

15 aprilie 1919: izbucnesc ostilităţile propriu-zise. Armata Roşie Maghiară lansează un atac-surpriză, încercând să ocupe Clujul. Românii contra-atacă, încercând să ocupe Oradea. Românii ocupă Oradea. Atacul românesc continuă dincolo de linia de demarcaţie.

1 mai 1919: Armata Română ajunge la Tisa.

20 iulie 1919: Armata Roşie Maghiară lansează un atac general asupra trupelor române de pe Tisa.

30 iulie 1919: atacul este respins, românii traversează Tisa.

3 august 1919: românii ocupă Budapesta.

august 1919: românii ocupă aproape toată Ungaria.

28 martie 1920: românii se retrag din Ungaria.

4 iunie 1920: la Trianon, Ungaria semnează sub protest tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate (dintre care doar 18 au luptat efectiv).

Astea sunt faptele. De ce a fost această unire „rău făcută”? Din două motive: pentru că n-a fost niciodată validată printr-un referendum, chiar mai târziu, după ce lucrurile se liniştiseră şi tăcuseră armele (cum s-a petrecut în cazul unirii cu Dobrogea); iar al doilea motiv este că a fost o unire condiţionată, iar condiţiile nu au fost respectate niciodată de guvernele de la Bucureşti (ci încălcate sistematic, cu un fel de rea-voinţă batjocoritoare).

De ce a fost o greşeală alegerea acestei zi ca sărbătoare naţională? Pentru că reprezintă o ofensă la adresa românilor din Dobrogea, Basarabia şi Bucovina („Băieţi, nu dăm nici doi bani pe unirile cu voi, numai asta cu ardelenii contează!”), şi deasemeni o ofensă la adresa maghiarilor din România, care la 22 decembrie 1918 şi-au exprimat explicit voinţa de a nu face parte din România.

De ce este rău că Iliescu a ales-o? În primul rând, pentru că Iliescu, la momentul alegerii, era deja depăşit istoric: nu era deloc conştient de dimensiunile schimbării prin care trecea lumea în anno domini 1989. În al doilea rând, pentru că alegerea lui reprezintă „piatra de temelie” a democraţiei originale pe care şi-o dorea el, adică un socialism cu faţă umană (a lui, eventual). În al treilea rând, pentru că perpetuează, în imaginarul românilor, statutul de mare putere al Ungariei (ceea ce, evident, Ungaria nu este): ia uite ce uniţi suntem noi, bă, ungurilor! Să nu veniţi cu săru'mâna să vă dăm Ardealul înapoi, că nu vi-l dăm!

În al patrulea şi ultimul rând, Iliescu a comis o ilegalitate: România democratică avea deja o sărbătoare naţională, nu trebuia inventată una nouă, care să-ţi dea ţie legitimitate. Sărbătoarea tuturor românilor este pe 10 Mai, Ziua Independenţei. Această zi nu lasă pe niciun român „pe dinafară”, indiferent de provincia în care locuieşte (independenţa-i numai una, unirile sunt cinci!), iar în imaginarul maghiarilor din România e o dată anonimă, poate, dar în nici un caz ostilă, cum e 1 Decembrie. De ce, atunci, Iliescu a refuzat 10 Mai-ul? Simplu: „10 Mai” face trimitere la o tradiţie democratică de 150 de ani, tradiţie în care Iliescu şi cei ca el nu au nici un loc. Ei sunt creaţia lui Stalin şi a lui Brejnev. Ce treabă să aibă ei cu românismul şi cu 10 Mai?!

Tradiţia critică şi recursul la autoritate

Cele două tipuri de argumentaţie apar în orice discuţie purtată de oameni, la orice nivel: ciorovăială de beţivi, ceartă pasională de îndrăgostiţi, sictiruri reciproce pe bloguri, dezbatere parlamentară sau controversă ştiinţifică. Ca să vezi! Suntem diferiţi, da’ la fel ne luăm la harţă.

Bref: „recursul la autoritate” e vorba aia de seamă, de tipul „aşa a zis cutare!” (Aristotel, Isus, oamenii de ştiinţă britanici, domnul Iliescu, mama lu’ Mădă, etc). O variantă a acestui argument este: „cutare a zis că X. Tu cine eşti, ca să zici că non-X?!”; sau, simplificat: „cine pula mea eşti tu?”.

Tradiţia critică (întâlnită de obicei la copiii foarte mici şi la savanţi) e de tipul „da’ de unde ştii?”, cu varianta (savantă) „lasă-mă să verific”. Acest argument cunoaşte mai nou o adevărată renaştere, prin apariţia dispozitivelor blackberry, care permit „verificarea” în timp real, la cârciumă („stai să mă uit pe wikipedia”). Naşpa e că, în felul ăsta, o discuţie îşi cam pierde din spontaneitate şi farmec; dar, pe de altă parte, câştigă în calitate şi e mai puţin probabil să degenereze în insulte reciproce – ceea ce se întâmplă cam prea des la români.

Mai există, desigur, şi un al treilea tip de argument: îmi place / nu-mi place. Dat fiind că argumentul ăsta nu este discutabil, îl lăsăm deoparte.

Unde vreau s-ajung? Păi vreau să mă explic în privinţa faptului că vorbesc tot mai puţin (şi mai evaziv) la ieşirile cu amicii. Deşi schimbarea mea de paradigmă e pusă pe seama faptului că m-aş fi lăsat de bere (Doamne apără şi păzeşte!), adevărul e că nu-mi mai vine să cârâi la nesfârşit, cu doar două abordări posibile: fie omor discuţia cu blackberry-ul cuiva, fie îndur iar şi iar interogaţii penibile în privinţa identităţii mele („Cine pula mea eşti tu?”).

Mai bine îmi iau bere şi-o beau singur acasă. Măcar mă conversez cu cineva inteligent. Dar mai nou nici asta nu mai ţine, că mă suspectează lumea de alcoolism.

Cum o dai, nu e bine!

Curajul lui Sancho Panza

Nici unul, ma?! Nici macar UNUL?!?! Incredibil!

Dereftore? Alio? Poate tu, Gyocel? Dynamo? Setefeule, Danele? Unde sunteti, ma, manca-v-ar tata pe voi de atleti? Sportivi, treburi, sala, antrenamente, sedinte de cardio, sprinturi, bicicleta, tatami, chestii, socoteli... si pana la urma tot pe tusa sa ramaneti!

Ca la dat din gura nu va-ntrece nimeni: unul, ca el "face" toata creasta Fagarasului singur, daca s-enerveaza... altul ca imi da lectii de sprint la orice ora... altuia i se spune Feitosa pentru ca chiar e Feitosa... al patrulea explica ce antrenamente de sase ore face el la sala... altul joaca fotbal in aparare, dar fiecare degajare a lui e de fapt o "pasa extrem de precisa pentru atacanti"! Toti cocosi nevoie mare, nici nu mai pot rasufla de viteji!

Asta pana se apropie luna octombrie a fiecarui an, cand Bucurestiul gazduieste unul dintre cele patru maratoane din Romania (Timisoara, Poiana Brasov si Zarnesti - Piatra Craiului sunt celelalte trei). Din momentul ala, ia-i de unde nu-s! Se ascund ca p^rsii prin cine stie ce cotlon, pe sub pat, pe sub presul de sters ghetele, cine mai stie pe unde, doar-doar sa nu-i intreb io de ce nu vin sa alerge si sa arate cinstit ca nu-i doar gura de ei. Dar ti-ai gasit!

Si ce-mi aud urechile? "Ce, ba, sa alerg ca tine, sa ies ca luzarul pe ultimul loc?". Uau, ce argument! Nu particip decat daca castig garantat! FNI, nu altceva! Ma baieti, bagati-va mintile in cap, ma! D-aia ramaneti voi pe tusa, la spart seminte, de frica sa nu semanati cu Don Quijote? Ce daca lua mereu bataie, dar el macar incerca, era in sosul actiunii, nu bleojdea ochii de pe margine, ca Sancho Panza!

O amintire: eram in ultima clasa de liceu, cand hop, Revolutia! Normal, m-am dus si eu sa vad. Cata, cel mai vechi prieten al meu (eram prieteni de la grupa mijlocie de gradinita, asa ca va dati seama!), a stat acasa. Dupa Revolutie, el a devenit cel mai feroce pro-fesenist (asta inseamna "fan al lui Iliescu", ca sa inteleaga si cei mai tineri), eu la fel de feroce anti-fesenist; de aici, discutii politice, desi pana atunci numai despre gagici vorbeam. Bun. Unul dintre argumentele mele (care il enervau groaznic pe Cata) era urmatorul: "Cum vorbesti, ma, de Iliescu ca de simbolul Revolutiei, ca doar tu ai stat acasa?!". Nestiind ce sa-mi raspunda la asta, zicea: "Ete pula! Si tu daca te-ai dus, ce-ai facut? L-ai impuscat tu pe Ceausescu? Ai prins vreun terorist? Sau macar sa fi incasat vreun glont, sa zici ca esti erou! Asa, ce-ai facut? Te-ai dus acolo sa casti gura! Un cacat ai facut!".

Dupa atatia ani, sunt mai sigur ca niciodata ca eu aveam dreptate si Cata n-avea. Nu conteaza sa prinzi vreun peste, conteaza sa te duci la pescuit, sa rupi rutina. Dintre toti cei care umbla la muzica, cati vor ajunge sa cante ca Maria Tanase? (exemplu ales la intamplare) Cati actori amatori ajung Al Pacino, cati scriitorei ajung Mircea Cartarescu sau Radu Aldulescu? Si ce-i cu asta? Cat respect merita o atitudine d-asta infantila, "copii, copii, ma joc si eu cu voi, dar numai daca ma lasati mereu sa castig!". Toata stima, domnilor!

Lasa, ma, c-o sa mearga Ovidiu si-o sa merg eu. Numai noi, doi slabanogi de d-abia ne tinem pe picioare, punem pietre-n buzunar sa nu ne sufle vantul. Voua ce sa va zic, solizilor, atletilor, fibrosilor? Ce sa-ti zic tie, prietene mare la vorba si mic la fapta?

Pitulate-ai sub fustele muierii sa te pitulezi!

Parascheva The New

Daca nu ma enervez, nu exist. Asa ca prefer sa ma enervez si sa exist, iar cui nu-i convine sa nu citeasca, ca blogul nu-i lectura obigatorie, ca “Ion” sau “Rascoala”. In meniul de azi, Sfanta Parascheva cea Noua.

In primul rand, de ce “cea Noua”?! Pai, pentru ca a mai fost una, aia originala, “cea Veche” cum ar veni, iar asta noua “nu-i decat o copie” cum ar fi zis Toparceanu. Aia veche a trait prin secolul 2, in Grecia, era crestina atunci cand crestinismul era prigonit de imparatii romani (printre care si de Traian al nostru, en passent fie spus), iar ea avea darul de a vindeca orbii. E denuntata ca-i crestina, o iau soldatii la cazarma, o bat de-o schilodesc, o trimit acasa, dupa care sergentul care executase ordinal (ala cu bataia) se imbolnaveste de ochi. Vine cu coada-ntre picioare tot la ea, la tusa Parascheva, asta il iarta si-l vindeca, redandu-i vederea. La aceasta ultima provocare, guvernatorul roman nu mai rezista: o salta pe Parascheva si-i taie capul. Si ei, si sergentului, care se convertise intre timp. Dupa moarte, poporul o declara sfanta, si pe buna dreptate, dupa parerea mea. Cu aceasta Parascheva n-am nimic, o vad foarte demna de respect.

In schimb, cu aia noua se schimba calimera. A trait in secolul 11, in plina putere teocratica bizantina, era deci ortodoxa atunci cand ortodoxia era religie de stat, deci obligatorie. De origine sarba, zice-se, din familie de oameni bogati, a refuzat sa se marite, alegand in schimb sa mearga din loc in loc (in cuprinsul imperiului), unde auzea ea ca sunt preoti cu har, si cand ajungea la cate unul se arunca pe jos, ii pupa picioarele si “isi marturisea credinta”, zic sursele (de pe siteurile ortodoxe m-am informat, le gasiti pe net). Dupa niste ani de bananaiala, s-a intors acasa, a murit si-a fost ingropata de familie. Cool.

Cum e devenit sfanta? Dupa moarte, ramasitele ei au inceput sa faca minuni. Prima minune a fost destul de penibila, anume ca niste oameni care dormeau in apropierea mormantului au vazut-o in vis, spunandu-le “Scoateti-ma de aici, ca-mi pute a hoit”. Oamenii aia s-au interesat si au aflat ca (dupa trecerea timpului), langa mormantul ei (uitat) fusesera ingropati niste banditi executati de guvern, fara slujba bisericeasca, fara nimic. Lumea o dezgroapa pe Parascheva, o gasesc mumificata dar neputrezita, o declara sfanta, apoi merg cu ea (cu ramasitele alea de mumie, “moastele”) prin cuprinsul imperiului, dandu-le la sarutat contra unei taxe. In cele din urma, domnitorul de atunci al Moldovei (timpul trecuse ca nebunul, Bizantul era demult Istanbul…) cumpara moastele si le re-sfinteste in Iasi. De-atunci au ramas acolo.

Sa recapitulam: o femeie extrem de “pe linie” in vremea ei (cum ar fi fost o activista de partid in Romania, acum juma’ de secol), moare virgina dupa ce n-a facut nimic toata viata ei, nimic, zero barat. Dupa o vreme apar cativa smecheri cu niste ramasite umane mumificate si cu o poveste de adormit copiii, dupa care se plimba de colo-colo adunand bani de la babele slabe de minte, pe motiv ca le lasa s-o pupe pe sfanta facatoare de minuni. In cele din urma, un lider politic, un fel de Iliescu al timpului, cumpara oasele respective si le da prostimii ca mita electorala.

Sa nu omit un ultim amanunt: dintre ortodocsi, numai romanii, bulgarii si sarbii o tin la cinste pe Sfanta Parascheva cea Noua. Grecii n-au treaba cu ea, ca o au pe-a lor, prima Parascheva, aia veche, iar rusii si-au facut o Parascheva proprie, inca mai penibila decat a noastra.

Cum s-ar zice, nu te rusina niciodata ca esti cel mai prost din lume. Totdeauna va fi unul inca mai prost ca tine. Un rus.