In contra domnului Martin S. Martin

Dupa cum se stie din multiple surse, chiar si din acest blog (http://berile-de-aur.blogspot.ro/2012/11/antiamericanism.html), domnul Martin S. Martin a scris o carte. Un volum. Un op. In care analiza si demonta prejudecatile planetare despre poporul american. Dupa parerea mea, este o foarte buna “introducere in anti-Americanism”, asezonata cu exemple de viata din experienta autorului (plecat din Romania in 1985). Cred, insa, ca se mai pot spune doua-trei vorbe despre aceste pre-judecati, chiar si de catre unul ca mine, care nu cunoaste America decat ca turist sarantoc (deci nu cunoaste realitatile muncii). Iata-le:

Unu. America nu este pentru oricine. Domnul Martin S. Martin nu spune nicaieri acest lucru, dar mie mi se pare clar: ca sa ai parte de o viata buna in America, e nevoie sa fii un om harnic, cinstit, cu un anume simt al riscului (nu prea mare, dar nici prea mic), lipsit de vicii si dotat cu o anume modestie innascuta. Dar daca nu esti asa? Cum ar putea sa fie America “o tara buna” pentru oamenii care sunt croiti altfel? Cum ar putea sa fie America o patrie pentru mine, de pilda? Si ca mine sunt miliarde pe acest pamant: lenesi, mincinosi, lasi (nu vor sa-si asume riscuri), betivi sau drogati (tot aia, in fond), si plini de pretentii. Nu sunt mai bune, pentru mine si cei ca mine, celelalte doua “lumi posibile” pe care le identifica (in mod corect) domnul Martin S. Martin ca alternative la “lumea Americana”: socialismul si islamul?

Doi. Anti-americanismul s-a nascut in America. Cand scriu “s-a nascut”, nu exagerez: ce erau zecile de mii de “loialisti” din timpul Razboiului de Independenta, daca nu primii anti-americani din lume? Ei au stiut (cum stiu si eu) ca tanara republica pe care o construiau Parintii Fondatori nu era si pentru ei, nu li se potrivea. Si atunci, ca anti-americani (primii din lume, repet), au luptat impotriva ei, cu arma si cu pana. Loialistii au pierdut, i-a inghitit uitarea, dar anti-americanismul a ramas si-a cucerit planeta; acum, e randul islamului sa lupte cu arma impotriva Americii si e randul socialismului sa lupte “cu pana”.

Trei. Pe masculul Alfa il maraie toti din haita si e natural sa fie asa. El nu are prieteni decat in partea de jos a ierarhiei, pe cand in partea de sus are numai rivali (deocamdata subordonati, dar nu se stie…), care ii sunt aliati (temporar) numai cand haita e atacata de alta haita; in restul timpului, ei nu se tin decat de comploturi si de sicane indreptate impotriva liderului. E clar ce spun daca ne gandim strict la NATO, sa zicem: masculul Alfa (America) are prieteni sinceri numai la baza ierarhiei (pecking order) – Polonia, Romania, Estonia etc – si prieteni “de nevoie” la nivelurile superioare – Germania, Franta etc. Si inca un exemplu, de data asta din literatura: in romanul lui distopic (Brave New World), Aldous Huxley are un personaj, pe Mustafa Mond, iar Mustafa asta povesteste ca, la un moment dat, in Cipru s-a incercat un experiment social; anume, construirea unei comunitati numai din personalitati Alfa. Experimentul a fost un esec complet. Personalitatile Alfa, barbati si femei, s-au angajat imediat intr-un razboi total pentru suprematie. Guvernul mondial a trebuit sa intervina de urgenta si sa-i opreasca, pana nu se omorau ca chiorii. In concluzie, a nu fi anti-american, la nivel geopolitic, este la fel de nenatural cu a nu vrea sa fii sef (de stat, de partid, de birou, de orchestra, de restaurant, de santier, de celula-n puscarie etc).

Patru. Domnul Martin S. Martin sustine ca una dintre cele mai extraordinare caracteristici ale anti-americanismului este nerecunostinta. Adica, din toate marile state cunoscute in cei (maxim) zece mii de ani de istorie, America este statul care a facut cel mai mult bine omenirii ca intreg (afirmatie corecta) si cel mai putin rau (afirmatie deasemenea corecta). Domnul Martin S. Martin probabil glumeste. Proverbul romanesc “Facerea de bine, futere de mama” descrie mult mai exact natura umana decat filozofia domnului Liiceanu (“Facerea de bine este rentabila”). Cu alte cuvinte, un anti-american onest nu uraste America in pofida faptului ca ea a facut bine omenirii (deci si lui, personal), ci pentru ca a facut bine. Aproape la fel cum zicea prostanul de Tertullian in De Carne Christi (“Credibile quia ineptum”, parca).

Parerea mea, desigur neceruta: anti-americanismul, fie de sorginte socialista, fie islamista, nu poate fi dezbatut rational. Maniacii nu pot fi convinsi de argumente. Niciodata. Doar ce-ti pierzi timpul cu ei si te enervezi. Cand sunt prietenii tai, sigur, e trist, dar daca-ti sunt prieteni, precis ai ceva in comun cu ei. Altceva decat acest subiect; e tabu, si ca orice tabu, nici de asta nu te poti atinge fara sa platesti cu viata!

Nea Cata si mamaia Dida

Mamaia Dida era bunica Laurei, vecina de scara a lui Nea Cata (el statea la etajul 4, ea la 1). Pana aici, nimic dramatic. Drama a inceput in clipa-n care mamaia Dida a fost rugata de parintii lui Nea Cata sa „aiba grija de el”.

Acuma, ca sa intelegeti niste chestii, trebuie sa dau amanunte, pentru ca altfel va puteti intreba: de ce n-avea mamaia Dida „grija” de nepoata-sa, de Laura, in loc sa aiba de Nea Cata? Si de unde pana unde aceasta moda, de-a lasa copiii in grija unor mamai, in loc sa-i lasi singuri acasa, sa-si faca lectiile, sa se joace, sa faca ce-or sti?! Nu cunosc raspusurile, dar pot propune niste ipoteze. Iata-le:

(2) imensa majoritate a bucurestenilor din nou-construitul cartier Berceni erau oameni tineri, intre 25 si 35 de ani, cu extrem de proaspete radacini rurale. Or, se stie ca, la tara, copiii nu sunt lasati singuri, ci sub supravegherea cuiva (frate/sora mai mare, ruda in varsta care nu mai iese la munca campului etc). Acest obicei, justificat prin explicatia „Nu-l las singur ca sa nu dea foc la casa!”, avea sens la tara, unde casele erau fie de lemn, fie acoperite cu paie sau stuf, fie cladite in apropierea sopronului cu fan („surii”, cum se zice in Ardeal). La oras, intr-un cartier nou-nout de blocuri comuniste („hrusciovki”, dupa model sovietic), teama de incendii era deplasata, desi admit ca un copil neastamparat putea comite destule faradelegi si intr-un apartament de beton, daca chiar isi punea mintea (eu reuseam fara probleme!). Necazul este ca generatia parintilor mei era atat de ocupata sa construiasca socialismul (si sa faca rost de mancare, in acelasi timp – cele doua preocupari se excludeau reciproc), incat n-a avut niciodata timp de introspectie („De ce sa fac asa si nu altfel?”). Timp de introspectie are acum, dar din pacate nu mai are chef, si nici la ce folosi eventualele rezultate ale „introspectiei”. Dar asta-i alta discutie.

(1) Laura era cu un an mai mare decat Nea Cata si decat mine, deci avea alt program scolar: cand ea era la scoala dimineata, noi eram dupa-amiaza, si invers. Mamaia Dida isi dedica jumatate din zi Laurei, dar cu cealalta jumatate nu avea ce face, deci, la rugamintea lui Nea Puiu, ii teroriza progenitura, pe Nea Cata. Si, indirect, pe mine.

Gata, am ajuns la poveste. Din anumite motive, era mai greu sa ne jucam la mine acasa, asa ca-n timpul in care ar fi trebuit sa ne facem lectiile, ne jucam acasa la Nea Cata. „Ne jucam”, adica jucam fotbal, evident. In sufragerie. Cu o minge de tenis de camp. Galagie, ca la balamuc; mamaia Dida atat asteapta! Urca, lipa-lipa, trei etaje, apoi ding-dong, suna la usa. Noi avem planul gata facut: Nea Cata ma indeasa sub chiuveta din bucatarie, camuflat langa cosul de gunoi, inchide usita respectiva, apoi ii descuie usa mamaiei Dida. Urmeaza dialog:

- Unde e?

- Ce sa fie?

- Nu fa pe prostul cu mine, Cataline! Unde e Mihaita? I-am auzit vocea, sa nu zici ca nu-i asa!

(Nea Cata se jura cu cerul si pamantul ca Mihaita nu-i acolo, ca el se juca singur, pe doua voci, si ca de-aia „s-a pacalit” mamaia Dida).

- Cataline, nu fi obraznic cu mine, ca te spun lui Puiu si iti iei bataie mare! Nu m-am pacalit deloc, l-am auzit foarte bine: spune unde e, sa nu m-apuc sa-l caut eu!

(Nea Cata reia juramintele, cu lacrimi, cu joc scenic, cu tremolo in voce, face suferinta, se pune in genunchi etc). Mamaia Dida incepe sa caute.

Acum, va dati seama, era un apartament de bloc, cu patru camere, fara mobila care sa-l supraincarce si care sa ofere locuri de ascunzis. Unui om normal ii lua 40 de secunde sa-l caute pe Mihaita. Mamaiei Dida i-a luat 40 de minute, timp in care n-a gasit nimic (nu sustin ca mamaia Dida era o persoana inteligenta; de fapt, sustin exact contrariul, dupa cum se va vedea la final).

- Cataline, nu l-am gasit, dar sunt sigura ca era aici si faceati galagie amandoi; inseamna ca tu i-ai dat drumul pe usa afara, cand il cautam eu pe sub paturi si in debara! O sa te spun diseara lui Puiu, ca sa te bata!

Mamaia Dida pleaca, furioasa. Nu apuca sa ajunga la etajul 1, ca de sus se aude iar acelasi vacarm infiorator, parca sporit, de data asta: Nea Cata ma scosese de langa gunoi, meciul de fotbal se reluase, oaspetii (Corvinul Hunedoara) o egalasera pe Craiova Maxima, Ilie Dobre comenta meciul zbierand, tribunele urlau din rasputeri (Nea Cata era Craiova si Ilie Dobre, eu eram Corvinul si tribunele), toti cei 22 de jucatori, inclusiv portarii, alergau tropaind dupa „balon” etc. Ding-dong, la usa.
- Cataline, unde e?

- Cine, Mihaita? Nu-i aici, nu v-am mai spus o data?!

(Nea Cata avea un talent nativ, uluitor, de a minti fara sa clipeasca si fara sa se intimideze. In adolescenta si l-a exersat, cu deplin succes, pe gagici. Pe gagicile mele, c-ale lui erau deja bifate).

Mamaia Dida reincepe sa caute, turbata de furie. Nea Cata aplica lectia proaspat invatata, ma scoate iar de sub chiuveta si-mi dau drumul pe usa. Eu ma car binisor, iar mamaia Dida mai petrece aproape o ora rasturnand apartamentul cu susu-n jos, doar-doar l-o dibui pe Mihaita. Pleaca iar, in final, amenintandu-l pe Nea Cata cu cerul si pamantul.

Pacat, mare pacat ca inca nu-nvatasem sa nu plusez. Ma intorc, deci, in apartamentul parintilor lui Nea Cata, ca sa terminam meciul, dar (fatalitate!) reusim sa spargem si un geam, de data asta. Mamaia Dida urca scarile in viteza si ne prinde in flagrant, in timp ce maturam cioburile. Ma inhata de tricou (maieut, ce-oi fi avut eu atunci), ma scoate personal afara din scara blocului, dupa care urca iar pana la etajul 4 sa-l mai balacareasca o data pe Nea Cata si sa-i explice cum o sa-l „zica” ea la Nea Puiu si ce bataie sora cu moartea il asteapta. Toata vanzoleala pe scari o epuizase pe mamaia Dida, care avea problema cu inima, ca orice baba grasa, proasta si rea (bine, o inraise si ginere-sau, tatal Laurei, care-o futea pe mama Laurei dar futea si vreo cateva colege de serviciu, c-avea destule. La unele mai si ramanea peste noapte. Mama Laurei plangea, mamaia Dida plangea impreuna cu fiica-sa, Laura smiorcaia si ea… pana venea tac-su acasa si le caftea pe toate trei, ca de ce ii „mancau viata”. Inchid paranteza). Nea Cata nu era speriat, ca-si facuse deja alt plan.

Vine Nea Puiu de la munca, obosit si scarbit, cum erau toti oamenii pe vremea aia, si nici n-apuca sa-si puna un sprit din frigider, ca ding-dong! Mamaia Dida, la usa, sa-i dea raportul. Nea Cata e trimis in camera lui, mamaia Dida isi varsa sacul, apoi pleaca fericita. Nea Cata e chemat la judecata.

Final: Nea Cata il convinge pe tac-su, cu dovezi, ca mamaia Dida minte, ca Mihaita nu fusese acolo, ca nu jucasera fotbal si ca mamaia Dida e dementa. Nea Puiu, de buna credinta, ii interzice mamaiei Dida sa se mai apropie de copilul lui, fiind mefient cu privire la discernamantul ei. Mamaia Dida a suferit foarte mult pe chestia asta. Intamplarea face ca, imbatranind, mamaia Dida s-a senilizat si, intr-adevar, a murit aproape nebuna. Dar Nea Cata n-avea de unde sa cunoasca viitorul.

Explicatia performantei: cand si-a construit cazul in fata lui taica-su, Nea Cata n-a mers la bâză, cum se zice, ci s-a bazat pe niste fapte. Unu: stia ca nu fusese nimeni acasa, in cele 10 apartamente ale scarii E, in dupa-amiaza aia, deci nu era niciun posibil martor care sa confirme depozitia mamaiei Dida. Doi: a reusit sa inlocuiasca pe loc geamul spart (un geam mic, de la o vitrina), astfel incat i-a „demonstrat” lui taica-su ca nimeni n-a jucat acolo niciun fel de fotbal. Trei: mamaia Dida se exprima foarte prost si confuz, iar relatarea ei fusese extraordinar de incalcita, lasand intr-adevar impresia de improvizatie, daca nu de inventie. Nea Cata stia ca taica-su era adeptul expozeului „scurt si cuprinzator” si ca genul ala de naratiune dezlanata, á la mamaia Dida, era exact ceea ce nu dorea sa auda. Patru: stia ca eu plecam la tara a doua zi si ca Nea Puiu nu ma putea interoga si pe mine (s-ar fi prins imediat ca mint, oricat ma instruia Nea Cata. Daca n-aveam talent, ce era sa fac!). Cinci: s-a bazat pe propriul sau talent, de care parintii lui habar n-aveau (una dintre cele mai mari reusite ale lui Nea Cata, ca fiu, a fost sa le ascunda acest talent). Nici pana in ziua de azi nu e clar daca au aflat!

Incheiere: nu stiu prin ce rationament, in mintea mamaiei Dida, eu am devenit vinovatul principal, „micul mare vinovat”, pentru reputatia ei de nebuna, care reputatie a luat fiinta in urma incidentului si care, in urmatorii ani, s-a tot consolidat, ajungand adevar, in cele din urma. E nasol, admit, sa fii o biata pensionara in comunism si sa fii manipulata in halul asta de un baietel de 7 ani; dar baietelul a fost Nea Cata, nu eu! Contributia mea la erodarea reputatiei mamaiei Dida a existat, dar a fost infima: cateva luni mai tarziu, mamaia Dida reuseste sa ma prinda, probabil pe strada (nu mai tin minte), si se-apuca sa ma ameninte cu tembelism, tinandu-ma de haine (era obiceiul ei): 

- O sa-ți tai puța!

Ghinion, au auzit-o vecinele de bloc si au povestit mai departe, barbatilor si copiilor, iar in curand reputatia mamaiei Dida se prabusise iremediabil: dintr-o „doamna in varsta, pensionara” devenise o „babaciune perversa”.

Concluzie (destinata celor care au copii): nu fiti asa siguri ca sunteti mai destepti decat copiii vostri!

Doamna Geta de la bazin

Eram licean, îndrăgostit și profund nefericit: Barbarela nu mă băga în seamă. Cu toate că eram din același an (adică nu era mai mare, ca să aibă ascendentul vârstei), respectiva domnișoară se distra cu mine ca pisica cu șoarecele, din bunul și veșnicul motiv că își găsise prostul. Nu vreau să intru în detalii, că-mi crapă și-acum obrazul de rușine, esențial e că mă ducea cu zăhărelul de vreo juma’ de an, tot amânându-mă cu promisiunea că da, o să mă cheme la ea acasă și-o să se-ntâmple chestia (mă-sa era divorțată și înnopta de multe ori pe unde se nimerea, dar avea grijă să-și informeze telefonic fiica. Îi spunea să fie cuminte, că știe că poate să aibă încredere în ea). Iar Barbarela, culmea, chiar era cuminte: ținea în lesă o grămadă de inși, să tot fi fost douăzeci-treizeci, cu aceeași vrăjeală pe care o servea la toți – trebuie doar să mă hotărăsc, că la mine nu-i problemă cu locul, ca la proastele astea (restul fetelor din an, care n-aveau noroc de mame divorțate și umblărețe). Simplu ca vaca, sau ca în basmele cu zâne: prințesa se păstrează fată, cu toate că zmeii-s grămadă pe ea.

Evident, noi ăștia, papagalii ei, nu stăteam degeaba în timpul ăsta. Nu ne ducea capul să ne ținem după altele, ci ne gândeam doar la Ziua Z, și-n perspectiva asta minunată ne agitam spamodic, fiecare antrenându-se în legea lui, ca să aibă mușchi, să nu râdă de el când l-o dezbraca EA, hulpavă, abia stăpânindu-și pofta animalică de a face sex (așa ne imaginam noi momentul). Așa că unul ridica greutăți, altul făcea karate (lucru ilegal pe vremea aia), Piticu se omora cu tracțiunile la bara fixă (îl păcălise careva c-așa o să și „ia” în înălțime), Grasu alerga prin parc (ăsta era cu slăbitul), iar eu mă duceam la bazin. Taică-miu mă îndoctrinase cu legenda aia urbană, că înotul e singurul sport care pune toți mușchii în mișcare, iar eu băgam bazine cu zecile (să fi știut bietul tata la ce folosesc eu învățăturile lui!). Îmi făcuse și abonament lunar, nu din zgârcenie, ci să mă mobilizeze să nu sar vreun antrenament... ce să sar, că la cum tropăiau hormonii-n mine, eram în stare să mă fi dus și de două ori pe zi. Avea grijă Barbarela să mă țină-n priză, cu minciunile ei.

Habar n-aveam cine mai vine la bazin, eram orb la orice, ba o dată era să iau și bătaie de la profesorul de înot, că intrasem pe fâșia lui de piscină, unde-și ținea cursurile pentru copii. Parcă mai vedeam eu copii, profesori și alte mărgele d-astea! Vedeam numai curul Barbarelei, zi și noapte, mă și mir că n-am căzut în vreun canal, de atent ce eram. Dacă nu vedeam eu pe alții, în schimb alții mă vedeau pe mine: bunăoară, doamna Geta, paznica de la bazin. La drept vorbind, ea nu era chiar „paznică”, că avea calificare de asistentă medicală, dar știuse să se învârtă; decât să primească repartiție undeva la mama dracului, la cine știe ce dispensar dintr-o comună, se aranjase cu slujba asta la bazin, de fapt, la „Casa de sănătate”, că așa se numeau pe vremea aia complexele astea, presărate pe ici pe colo prin București. Aveau bazin de înot, saună, dușuri, masaj, sală de gimnastică medicală... dar lumea le folosea mai mult ca baie publică, din cauza lipsei de apă caldă din apartamente. E, și doamna Geta avea, printre alte responsabilități (culcatul cu ștabii de partid și de la minister, bașca ce mai pica pe de lături, de exemplu profesorul ăla de înot), misiunea de a supraveghea bazinul, să nu facă golanii pipi-n el sau să se bage-n apă vreunul cu boli de piele. Pe scurt, freca menta. 

S-a nimerit o dimineață fără nimeni – eram singur în piscină. Doamna Geta stătea pe una din bănci, citind o carte. Eu lopătam vârtos, din răsputeri, doar-doar oi pune pe mine mușchii ăia visați. Dracu’ știe de ce, poate de unde eram singur în apă, m-a apucat așa o siguranță că ziua cea mare s-apropie, ceva de nemaipomenit, simțeam că optimismul meu umple tot bazinul, de nu mai am loc în el. Am ieșit, m-am șters și m-am întins pe-o bancă, pe burtă, în dreptul unei ferestre, să mă bată soarele călduț prin geam (era aprilie). Stăteam așa, obosit de efort, mi-era bine, și deodată m-a bușit un gând: „Sunt fericit”. N-am știut de unde și până unde, dar pe urmă mi-am  zis că sunt în formă, sunt pregătit, Barbarela m-a amânat destul, acum i s-a-nfundat. Încă puțin și scap de virginitate, mai mult ca sigur!

Nici nu știam cât de puțin, de fapt. Doamna Geta a lăsat cartea, i-a pus semn, a venit spre mine. Îi auzeam tocurile pe gresia sălii, era clar că se apropie, dar ziceam că se duce-n treaba ei, spre vestiare. S-a oprit lângă bancă. Am întors capul dinpre fereastră și-am văzut-o întreagă, de jos în sus. Înaltă, pieptoasă, brunetă, cu halatul alb strâns tare în cordon, fără sutien, cu gambe strunjite și coapse mari, de armăsăroaică. Atunci n-am înregistrat nimic din toate astea, am înregistrat doar o erecție instantanee, dureroasă, de 16 ani. „Ce-i cu tine, ți-e rău?”, m-a întrebat. „De ce stai aici? Îmi plăcea cum înoți”. Vocea i-o auzeam pentru prima oară, dar timbrul ei n-a făcut decât să înrăutățească lucrurile: erecția era acum insuportabilă. M-am bâlbâit că n-am nimic, doar mă odihnesc după craul, că eu, de fapt... adică, vreau să exersez pentru ca să fiu... știți, colega mea de liceu... bâl-bâl-bâl, până m-a umflat plânsul. Stăteam pe banca aia de lemn, lungit ca o omidă, cu scula ca țeava de tanc, și plângeam ca mucea, de săreau chiloții de pe mine. I-am spus tot, ca la poliție. Niciodată nu mă simțisem atât de nefericit ca-n clipa aia, trădând-o pe Barbarela, smiorcăindu-mă în fața unei femei necunoscute, care avea de două ori vârsta mea. Eram ultimul om, ce mai.

Doamna Geta m-a ascultat în tăcere, apoi a spus: „Vino cu mine”. Am mers după ea în vestiarul de serviciu al asistentelor. S-a așezat pe patul ca de spital, a zâmbit privindu-mă, a zis „Ești mic, băiatule, ești micuț”, iar pe urmă mi-a făcut un instructaj amănunțit. Printre altele, și despre marea mea iubire și procedura de urmat în continuare.

Am plecat de-acolo spre liceu într-o stare foarte ciudată, nici fericit, nici nefericit, fericit și nefericit în același timp, bramburit de-a binelea. Pe Barbarela n-am căutat-o, cum făceam în fiecare zi. După ore m-a așteptat ea la poartă, cu textul „Azi te las să-mi duci ghiozdanul”. Am băgat-o-n pizda mă-sii.

text publicat in Almanahul Fericirii din 2011, pagina 29

Buna intrebare!

Limitele ateismului

Eu as vedea cel putin trei limite, dar sunt sigur ca-s mult mai multe. Deci:

      Limita nationala. La romani, “ateismul” e mai mult o atitudine de respingere a ortodoxiei nationale, nu o respingere a sentimentului religios, in general. Urmarea logica este ca, daca ortodocsii romani ar scapa de cele trei metehne inradacinate (intoleranta, ignoranta, lacomia), ateii din Romania ar lasa-o mai moale… adica n-ar mai fi deloc atei. Cu alte cuvinte, ateismul romanilor e la fel de superficial ca si “crestinismul” lor. 
 
      Limita panortodoxa. Eu zic ca BOR e un model de tampenie doar in comparatie cu alte organizatii (statul elvetian, corporatiile internationale, ministerul invatamantului din Finlanda, armata suedeza etc), dar in comparatii cu alte biserici ortodoxe, BOR este aproape un model. Serios. Puteti verifica aceasta afirmatie discutand cu cetateni din Serbia, Republica Moldova, Bulgaria, Ucraina, Grecia sau Rusia, despre bisericile lor nationale. Ramai tablou. Culmea ortodoxiei de stat e de gasit in Cipru. Deci, cand ne racorim injurand BOR, e bine totusi s-o vedem in context.

      Limita civica. Cand ne revoltam din cauza tentativei de spalare pe creier pe care o-ncearca BOR in scolile publice, ar trebui sa ne amintim ca si noi (generatia ’65 – ’75) am fost supusi unui experiment similar: comunistii au incercat sa ne faca sa credem in socialismul stiintific. Rezultatul a fost Revolutia din ’89. Indoctrinarea comunista era la fel de idioata ca si indoctrinarea ortodoxa, iar calitatea umana a “indoctrinatorilor” era similara cu a actualilor profesori de religie. Deci toata agitatia civica a organizatiilor secular-umaniste e inutila, dupa parerea mea; trebuie doar sa treaca timpul.

Ce alte limite ale ateismului din Romania ar mai fi? Pareri?