Siromașko Liato

Profit cu oportunism de expunerea publică a revistei noastre pentru a povesti următoarea întâmplare: este ianuarie 1990, iar noi, „copiii-eroi ai Revoluției”, suntem trimiși într-o tabără cumva recompensatorie în Bulgaria, undeva lângă Varna. Este inutil să spun că și asta a fost o afacere a Securității. Astfel de tabere au fost oferite României de unele țări europene, iar acolo au ajuns atât odraslele securiștilor (pe post de „copii-eroi” etc), cât mai ales securiștii înșiși, care pe post de „profesor”, care „coordonator”, care „reprezentant al elevilor” (nu glumesc!), care multe altele. Sigur, erau niște rupți în cur, vai de capul lor (ăștia de care știu sigur, care ne-au „coordonat” pe noi în Bulgaria, s-au întors cu patru televizoare, douăzeci de perechi de blugi și două mii de ciocolățele ascunse în bagajele copiilor. De căciulă! Nu mint, eu însumi am trecut Dunărea c-un televizor în brațe. Vameșii bulgari ce verificau trenul ne-au lăsat în pace, au dat din mână a lehamite, dar românii s-au țigănit cu „profesorii” ca la ușa cortului, până nu și-au primit dreptul n-au lăsat trenul să treacă. De aici părerea mea că în această afacere cu Revoluția au fost băgați și securiști mari, și securiști mici – „rupți în cur” – iar banii mari i-au făcut ăia mari. Ăștia mici... ciocolățele!). 

Noi eram în ultimul an de liceu: Bonți, Mangă, Grasu, Limbă, Van, Jegu și cu mine. Marea provocare era să „îmbârligăm” o localnică, chit că tabăra „copiilor-eroi” gemea de fete frumoase, doar că românce, din păcate (era prea ușor!). Jegu a agățat în troleibuz, eu la coadă la merdenele (ce?!), după care ne-am chinuit să obținem de la mândrele noastre (Rumiana, respectiv Stiliana) câte-o invitație la ele acasă, unde, chit că s-ar fi lăsat sau nu cu sex, băieților le-am fi putut spune ce doream, că n-aveau de unde să știe; din partea lor, fetele mureau să obțină o invitație la noi în tabără, unde-ar fi putut face poftele fără să afle părinții. N-a fost să fie. Jubila nemernicul de Limbă, jubila!

Acest text este un teaser. Despre această găinărie securistică și despre altele voi mai scrie, c-un curaj nebun, dat de siguranța că toți cei de-atunci sunt morți.

p.s. m-am întors la Varna în octombrie 1991 și ce era de întâmplat s-a întâmplat în „caravanul” (rulota-butic) părinților Stilianei, care era deja logodită c-un varnariot. „Siromașko Liato” înseamnă „vara săracului” și cade în octombrie.

***

Octombrie 1991: București – Ruse – Varna, cu trenul (multe ore, nu mai știu câte; multe!). Am ajuns frânt, că eram tânăr rău pe vremea aia, nu știam să dorm ca porcul, oriunde și oricând (asta se-nvață în armată). Stiliana mă aștepta în gară, că moa-moa, că bine-ai venit, că hai să ne iubim, că hai la un hotel, la care eu o-ntreb de ce să nu mergem la ea acasă, că hâr, că mâr, păi stai să vezi, Mihai, că eu de fapt m-am logodit. Am rămas tablou. M-am simțit ca ultimul tâmpit, cum să simt dealtfel și acum, i-am zis că ce caut eu acolo, ea nu și nu, hotel, hotel, hotel. Bine, hai la hotel; fiind stațiunile aproape, împrejurimile Varnei sunt pline de hoteluri, nu era problemă, mai ales că sezonul se terminase (v-am zis, „siromașko Liato” înseamnă „vara săracului”, dar nu e nicio vară, evident, i se zice așa la mișto). La hotel, fatalitate! Locuri erau, sigur, dar bulgarii mă primeau pe mine, nu și pe ea: am crezut că mor! Cică eu eram „primibil”, fiind turist, dar Stiliana, nu, c-avea buletin de Varna, că ce căuta acolo? Să se ducă să doarmă la ea acasă, nu la hotel! Până s-apuc să ofer sfânta șpagă, proasta s-a apucat să se ia în gură cu frustrata de la recepție, pe bulgărește, limbă care mie oricum îmi sună destul de răstit și la vreme de pace, darămite la vreme de război muieresc! Verbal, dar război. Am crezut că rămân cu buza umflată, m-am cazat singur, dar draga de Stiliana m-a așteptat afară și m-a dus pe plajă, în „caravanul” (rulota-butic) a părinților ei, care se lăsaseră de inginerie și se-apucaseră de comerț cu cartofi prăjiți, ca să nu moară de foame (tranziția post-comunistă i-a lovit pe bulgari la fel de rău ca pe noi, n-aveți nicio frică! Am multe de povestit din epoca marii bișnițe, ehehe...).

Dar altceva voiam să spun. Am stat o săptămână, m-a prezentat prietenilor ei (inclusiv logodnicului, da), am petrecut cu varnarioții la terase, a fost frumos. Pentru mine. Pentru ei a fost un șoc: fuseseră învățați la școală că românii-s un popor de semi-animale (lasă c-au furat Dobrogea, aia-i separat), ce se-mbracă în straie din piei de oaie, se încalță cu-ncălțări din piei de porc și se hrănesc exclusiv cu mămăligă („caciamac”). De atunci sunt mult mai relaxat când aud șovinisme românești, mi-am dat seama că peste tot în lumea comunistă a fost cam la fel: noi suntem lumina, ceilalți sunt cavernicoli, mai dă-i dracu’.

articole publicate în numerele 40 și 42 ale revistei Cațavencii

Cabana Omu, 1983

Ia să facem un mic inventar: 1983, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1994, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1995, ceața (în Parâng, pe creastă); 2000, ceața (în Călimani, spre stația meteo Rețițiș); 2007, căderea în gol (în Buila-Vânturarița, spre canion); 2009, beția (în Curmătura Oltețului); 2012, viscolul (în Bucegi, spre cabana Omu). Cam astea ar fi momentele foarte clare când m-am apropiat binișor de moarte, în drumețiile pe munte. Poate c-am exagerat în articolele precedente, când am scris că beția este principala cauză de deces în rândul excursioniștilor, iar din simpla enumerare de mai sus rezultă clar că nu e; doar că, de obicei, beția e urmată de pierderea traseului („s-a rătăcit”), de căderea nopții, de hipotermie... și gata. Te găsesc salvamontiștii a doua zi, sau a treia, sau a patra (depinde prin ce văgăuni te-ai băgat, depinde și de vreme), dar degeaba. Nu mai e nimic de făcut, în afară de colivă.

Îți amintești cum încercau toți să te răzgândească, atunci la început, când te-ai apucat de mers pe munte? „Nu te duce, c-o să te mănânce ursul” și „Nu te duce, c-o să cazi în prăpastie”. Atât. De ceață și de beție ți-a zis cineva ceva? Nu ți-a zis nimeni nimic. De ce? Pentru că habar n-avea. Pentru că cel ce dă sfaturi habar n-are de nimic, niciodată; e felul lui de a fi, de a exista. Influencer!

În 1983 s-a întâmplat așa: am plecat cu toții de la tabăra Padina, am urcat spre Omu pe cracul vestic, pe Guțanu și pe Doamnele, după care ne-a năpădit ceața. Profesorul de geografie care conducea copiii pe traseu a dispărut (din punctul meu de vedere) ca măgaru-n ceață, ceilalți colegi au dispărut și ei, rând pe rând, în aceeași ceață (insist doar pe punctul meu de vedere), până când am rămas doar Grasu și cu mine. Plângând de frică (aveam 11 ani). În memoria mea, Grasu plânge în hohote și eu îl îmbărbătez („Hai, c-acuși ajungem”); în a lui, exact invers. Am rătăcit vreo două ore, obosiți, disperați și cu mucii curgându-ne-n gură, până când m-am lovit de-un perete moale („Bă, Grasule, m-am dat cu capul de ceva!”), care s-a dovedit a fi zidul îmbrăcat în șindrilă al cabanei Omu. Ajunseserăm primii.

Profesorul ne-a găsit în cabană și ne-a scos afară-n șuturi, să-l ajutăm să-i caute pe ceilalți; incredibil, dar în cele din urmă i-a adunat pe toți (aș putea să mă laud c-am găsit și eu vreo doi-trei proști, dar n-ar fi adevărat, că ei m-am găsit pe mine: am tras chiulul, nu m-am depărtat de cabană, de frică ce-mi era să nu mă pierd iar în ceața aia). A fost prima dată când Sfânta Cabană Omu mi-a salvat viața. Au urmat, vai, și alte „dăți”; cândva am să recunosc tot, dar nu azi.

articol publicat în numărul 43/2016 al revistei Cațavencii

Doamna Geta de la bazin

Eram licean, îndrăgostit și profund nefericit: Barbarela nu mă băga în seamă. Cu toate că eram din același an (adică nu era mai mare, ca să aibă ascendentul vârstei), respectiva domnișoară se distra cu mine ca pisica cu șoarecele, din bunul și veșnicul motiv că își găsise prostul. Nu vreau să intru în detalii, că-mi crapă și-acum obrazul de rușine, esențial e că mă ducea cu zăhărelul de vreo juma’ de an, tot amânându-mă cu promisiunea că da, o să mă cheme la ea acasă și-o să se-ntâmple chestia (mă-sa era divorțată și înnopta de multe ori pe unde se nimerea, dar avea grijă să-și informeze telefonic fiica. Îi spunea să fie cuminte, că știe că poate să aibă încredere în ea). Iar Barbarela, culmea, chiar era cuminte: ținea în lesă o grămadă de inși, să tot fi fost douăzeci-treizeci, cu aceeași vrăjeală pe care o servea la toți – trebuie doar să mă hotărăsc, că la mine nu-i problemă cu locul, ca la proastele astea (restul fetelor din an, care n-aveau noroc de mame divorțate și umblărețe). Simplu ca vaca, sau ca în basmele cu zâne: prințesa se păstrează fată, cu toate că zmeii-s grămadă pe ea.

Evident, noi ăștia, papagalii ei, nu stăteam degeaba în timpul ăsta. Nu ne ducea capul să ne ținem după altele, ci ne gândeam doar la Ziua Z, și-n perspectiva asta minunată ne agitam spamodic, fiecare antrenându-se în legea lui, ca să aibă mușchi, să nu râdă de el când l-o dezbraca EA, hulpavă, abia stăpânindu-și pofta animalică de a face sex (așa ne imaginam noi momentul). Așa că unul ridica greutăți, altul făcea karate (lucru ilegal pe vremea aia), Piticu se omora cu tracțiunile la bara fixă (îl păcălise careva c-așa o să și „ia” în înălțime), Grasu alerga prin parc (ăsta era cu slăbitul), iar eu mă duceam la bazin. Taică-miu mă îndoctrinase cu legenda aia urbană, că înotul e singurul sport care pune toți mușchii în mișcare, iar eu băgam bazine cu zecile (să fi știut bietul tata la ce folosesc eu învățăturile lui!). Îmi făcuse și abonament lunar, nu din zgârcenie, ci să mă mobilizeze să nu sar vreun antrenament... ce să sar, că la cum tropăiau hormonii-n mine, eram în stare să mă fi dus și de două ori pe zi. Avea grijă Barbarela să mă țină-n priză, cu minciunile ei.

Habar n-aveam cine mai vine la bazin, eram orb la orice, ba o dată era să iau și bătaie de la profesorul de înot, că intrasem pe fâșia lui de piscină, unde-și ținea cursurile pentru copii. Parcă mai vedeam eu copii, profesori și alte mărgele d-astea! Vedeam numai curul Barbarelei, zi și noapte, mă și mir că n-am căzut în vreun canal, de atent ce eram. Dacă nu vedeam eu pe alții, în schimb alții mă vedeau pe mine: bunăoară, doamna Geta, paznica de la bazin. La drept vorbind, ea nu era chiar „paznică”, că avea calificare de asistentă medicală, dar știuse să se învârtă; decât să primească repartiție undeva la mama dracului, la cine știe ce dispensar dintr-o comună, se aranjase cu slujba asta la bazin, de fapt, la „Casa de sănătate”, că așa se numeau pe vremea aia complexele astea, presărate pe ici pe colo prin București. Aveau bazin de înot, saună, dușuri, masaj, sală de gimnastică medicală... dar lumea le folosea mai mult ca baie publică, din cauza lipsei de apă caldă din apartamente. E, și doamna Geta avea, printre alte responsabilități (culcatul cu ștabii de partid și de la minister, bașca ce mai pica pe de lături, de exemplu profesorul ăla de înot), misiunea de a supraveghea bazinul, să nu facă golanii pipi-n el sau să se bage-n apă vreunul cu boli de piele. Pe scurt, freca menta. 

S-a nimerit o dimineață fără nimeni – eram singur în piscină. Doamna Geta stătea pe una din bănci, citind o carte. Eu lopătam vârtos, din răsputeri, doar-doar oi pune pe mine mușchii ăia visați. Dracu’ știe de ce, poate de unde eram singur în apă, m-a apucat așa o siguranță că ziua cea mare s-apropie, ceva de nemaipomenit, simțeam că optimismul meu umple tot bazinul, de nu mai am loc în el. Am ieșit, m-am șters și m-am întins pe-o bancă, pe burtă, în dreptul unei ferestre, să mă bată soarele călduț prin geam (era aprilie). Stăteam așa, obosit de efort, mi-era bine, și deodată m-a bușit un gând: „Sunt fericit”. N-am știut de unde și până unde, dar pe urmă mi-am  zis că sunt în formă, sunt pregătit, Barbarela m-a amânat destul, acum i s-a-nfundat. Încă puțin și scap de virginitate, mai mult ca sigur!

Nici nu știam cât de puțin, de fapt. Doamna Geta a lăsat cartea, i-a pus semn, a venit spre mine. Îi auzeam tocurile pe gresia sălii, era clar că se apropie, dar ziceam că se duce-n treaba ei, spre vestiare. S-a oprit lângă bancă. Am întors capul dinpre fereastră și-am văzut-o întreagă, de jos în sus. Înaltă, pieptoasă, brunetă, cu halatul alb strâns tare în cordon, fără sutien, cu gambe strunjite și coapse mari, de armăsăroaică. Atunci n-am înregistrat nimic din toate astea, am înregistrat doar o erecție instantanee, dureroasă, de 16 ani. „Ce-i cu tine, ți-e rău?”, m-a întrebat. „De ce stai aici? Îmi plăcea cum înoți”. Vocea i-o auzeam pentru prima oară, dar timbrul ei n-a făcut decât să înrăutățească lucrurile: erecția era acum insuportabilă. M-am bâlbâit că n-am nimic, doar mă odihnesc după craul, că eu, de fapt... adică, vreau să exersez pentru ca să fiu... știți, colega mea de liceu... bâl-bâl-bâl, până m-a umflat plânsul. Stăteam pe banca aia de lemn, lungit ca o omidă, cu scula ca țeava de tanc, și plângeam ca mucea, de săreau chiloții de pe mine. I-am spus tot, ca la poliție. Niciodată nu mă simțisem atât de nefericit ca-n clipa aia, trădând-o pe Barbarela, smiorcăindu-mă în fața unei femei necunoscute, care avea de două ori vârsta mea. Eram ultimul om, ce mai.

Doamna Geta m-a ascultat în tăcere, apoi a spus: „Vino cu mine”. Am mers după ea în vestiarul de serviciu al asistentelor. S-a așezat pe patul ca de spital, a zâmbit privindu-mă, a zis „Ești mic, băiatule, ești micuț”, iar pe urmă mi-a făcut un instructaj amănunțit. Printre altele, și despre marea mea iubire și procedura de urmat în continuare.

Am plecat de-acolo spre liceu într-o stare foarte ciudată, nici fericit, nici nefericit, fericit și nefericit în același timp, bramburit de-a binelea. Pe Barbarela n-am căutat-o, cum făceam în fiecare zi. După ore m-a așteptat ea la poartă, cu textul „Azi te las să-mi duci ghiozdanul”. Am băgat-o-n pizda mă-sii.

text publicat in Almanahul Fericirii din 2011, pagina 29