miercuri, 22 septembrie 2010

Raport 2002: azi, Ceahlău

 Poate dacă n-ar fi fost atât de pupat în cur de către scriitorii moldoveni (Sadoveanu, Teodoreanu și Hogaș, în special), ba și de câte-un ardelean mai prost la cap (vă amintiți de „Vara” lui Coșbuc? Cea mai penibilă poezie din tot manualul de română? Aia cu „Naturo, tu, ca o virgină...”, etc, de râdeau și curcile – despre Ceahlău era! Păi să nu zici vorba țăranului?!), nu eram așa chitit pe muntele ăsta, săracul. În fond, ce vină are el? Adică, dacă unul ca Dottore, să zicem, începe și debitează „O, micule, tu, pisc al prozei, zeu al cuvântului scris, oglindă a faptelor, glas al adevărului, Obi-Wan al munților”, etc, ce vină am eu?! Norocul meu că Dottore nu știe să citească bloguri, așa că n-ar avea cum să debiteze, chiar dac-ar vrea! 

Bun. Ajung eu frumușel la Durău, seara (eram cam obosit, adică ușor frânt), întreb în stânga, întreb în dreapta, găsesc un nene care mă lasă să-mi întind cortul la el în curte (tot singur eram și de data asta. Numai în Ceahlău, Căliman și Iezer am mers singur, în rest am fost totdeauna cu grup, mai mare sau mai mic, așa cum e frumos și sănătos să mergi pe munte. Mersul de unul singur e un fel de „ultimă soluție”, când amicii sunt fie plecați, fie prea beți, fie spălați pe creieri de neveste... și atunci n-ai de ales. Fie pe munte singur, fie pe munte deloc. Nicicum nu-i bine!), și-am ieșit să mă plimb, să beau o bere, că Durăul se dă stațiune, măcar că pe hărți e trecut de „cabană”. Dar de când cu „cabana Rusu” din Parâng, care s-a dovedit hotel de patru stele, unde am dat 100 de dolari pe-o cameră de două paturi, m-am cam lămurit eu cum e cu „cabanele” astea de pe hărțile vechi. Să nu mai pomenesc de Rânca, din același masiv... că iar mă enervez.

A doua zi m-am sculat cu noaptea-n cap și-am luat-o la picior, să am timp să văd Ceahlăul, că dé, îmi intrase și mie-n cap că e mare sculă. Prima impresie, consolidată până a devenit și ultimă: Ceahlăul e un Bucegi al moldovenilor. Singura diferență e ca Bucegii sunt infestați numai de bucureșteni (ici și colo câte-un ploieștean, dar atât), pe când în Ceahlău mișună băștinași din toate părțile Moldovei (dar nu și bucovineni; ăia au mândria lor de foști cetățeni ai imperiului, nu se amestecă ei cu niște foști Regatlern, ca ieșenii, de pildă!). Se poate spune că Ceahlăul e un fel de Mecca moldovenesc, atât în sens bun (ei chiar iubesc și respectă muntele ăsta, atât cât îl pot respecta niște țărani urbanizați), cât și în sens rău (roiesc ca termitele în toate părțile, nici vorbă să mergi pe traseu gândidu-te la ale tale și ascultând liniștea; care liniște?!). Altfel, muntele nu e deloc urât, aș zice chiar că e un masiv foarte frumos, mic și compact. Cu câteva puncte de atracție: cascada Duruitoarea (soră geamănă cu Urlătoarea din Bucegi), Piatra Ghedeon, Vârful Toaca (mediatizat exagerat, dar cu scara aia tot nereparată), vârfurile Ocolașul Mare și Ocolașul Mic (adevăratele puncte de belvedere din Ceahlău, nu Toaca!), și alte câteva „pietre” (stânci izolate, calcaroase, cu forme mai aparte): Piatra Dochiei, Panaghia, Piatra Ciobanului, Piatra Lăcrămată, Piatra cu Apă, Detunatele, și încă vreo câteva pe care le-am uitat (știu că erau multe, la tot pasul dădeai peste câte una d-asta). 

Traseul urmat de mine: Durău – Duruitoarea – cabana Dochia – Ocolașul Mare – Ocolașul Mic – Piatra Ghedeon – înapoi la Dochia – Toaca – Panaghia – Izvorul Alb – Piatra Lupilor – Căciula Dorobanțului – cabana Fântânele – Durău. 

Una peste alta, într-un fel mi-a plăcut dar nu e muntele pe care să mă întorc cu băieții mei. Cu o echipă de începători, poate. Cu gagici, da. Pe boșorogeală, pe băutură, sigur. Ca investitor, m-aș duce, că v-am spus, colcăie. Cum își somonii își lasă icrele și lapții în amonte, așa și turiștii de duminică își lasă bănișorii... doar să fii acolo, să-i aduni. Să știți că mă bate gândul, serios! 

p.s. 1: nu vreau să jignesc pe nimeni cu formularea „țăran urbanizat”. Exact asta sunt și eu, țăran urbanizat de-o generație. Ca să fii burghez, cetățean al burgului, trebuie să ai înaintea ta niște generații născute la oraș. Eu n-am. 

p.s. 2: am scris „cabana Dochia”, dar acum e acolo o ditamai afacere imobiliară popească, ortodoxă bunînțeles (reformații au mai mult respect pentru natură, iar despre catolici nu știu). Te ia groaza și sila când vezi grandomania și neam-prostia sfințiilor lor! Cum dracu’ poate să se declare „mădular al bisericii” un gânditor atât de ager ca Nea Romică („Pata”, pentru apropiați)... ? Și ce mădular anume, dacă-i pe-așa?

p.s. 3: cabana Fântânele se chema înainte „7 Noiembrie”, în cinstea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Nu e banc!

Niciun comentariu: