vineri, 10 septembrie 2010

Raport 2009: azi, Parâng


Dat fiind că Parângul e munte serios (ca lungime, a doua creastă din România, dacă nu mă înșel) e logic să-l faci în patru zile, ca să-ți tihnească. Dacă vrei să-l faci di granda, adică la pachet cu masivul Căpățânii, atunci șase zile se impun. Dar dacă n-ai răgaz și nici vreme bună, atunci te-arunci și faci toată creasta Parângului în două zile, ceea ce nu vă recomand. Ba chiar e contra-recomandabil... părerea mea!

Am plecat de la telescaunul de la ANEFS la prima oră și-am avut o zi de coșmar: 11 ore de la ANEFS la Rânca. Serios. Normal, logic și legal e să mergi în prima zi de la telescaun până la Lacul Câlcescu, a doua zi de la Câlcescu la Rânca (fostă cabană, actualmente stațiune), iar a treia zi de la Rânca la Curmătura Oltețului, unde se termină Parângul și începe Căpățânii. De acolo până la Valea Oltului mai faci încă trei zile normale, sau două zile de ambuscat, dacă chiar ai treabă la serviciu și nu poți să lipsești mai mult de-atât. Decât să te chinui așa, mai bine-ti dai demisia și-ți cauți altceva de muncă la întoarcere... of, că iar vorbește jemanfișistul din mine.

Bun. De la telescaun până la Câlcescu faci cam opt ore de traseu, iar de acolo la Rânca încă vreo cinci-șase, depinde cum mergi. Vă dați seama cum am mers noi, dacă am făcut toată isprava asta într-o singură zi! Nu e vorbă, că și vremea ne-a dat ghes la pași: ceață, frig, măzăriche, de toate am avut parte, ce să mai vorbim.
De la Rânca și până la Curmătura Oltețului e partea cea mai puțin umblată și mai necunoscută a Parângului, dar zău că merită parcursă, și chiar legumită, dacă timpul îți permite: păi numai Lacul Bălescu poate lua toate superlativele, că-i cel puțin la fel de frumos ca Roșiile, Mândra sau Mija (de Câlcescu nu vorbesc, că ăsta-i cam prea populist, ca să nu zic ”populat” sau chiar ”popular”!). Diferența e că la Bălescu nu ajunge nimeni, niciodată – condiție sine qua non a frumuseții unui lac glaciar, neh?

A doua zi am ajuns la Curmătură, după un traseu de-o zi, totuși incomparabil mai ușor decât traseul sinucigaș din prima zi (am fost inconștienți, aia-i treaba). Acolo am avut baftă de-un patron de stână, care ne-a luat cu mașina pe Valea Oltețului, până jos la o pensiune din Polovragi. Altfel, bucata asta de drum îți ia o zi întreagă, și asta nu spun doar așa, ca să-mi iasă mie la socoteală cele patru zile de care spuneam la-nceput. E un drum forestier interminabil, care te nimicește, măcar că-l cobori, nu-l urci.

Îl urci numai dacă vrei neapărat să faci masivul Căpațânii, din Valea Oltețului până-n Valea Oltului. Bunînțeles c-am făcut-o și p-asta, și tot în 2009... așa e când te pui la ambiție.

Dar fără contribuția domnului patronache de la stână, nu reușeam nimica. Cum zicea și bietul Emil Racoviță, ăl de-a făcut toți Carpații din România, de la Cazane la Cernagora: ”Ciobanii sunt gazde la munte. Noi suntem oaspeți... dacă vor ei să ne primească”.

Niciun comentariu: