The Ultimate Seducer

Te gândeşti la un bărbat de succes ca la un cumul de nişte calităţi anume: înalt, bogat, arătos, bun de gură, tânăr, atletic, erou... aiurea, domnilor! Ăl mai tare futăcios român era un pişpirică ochelarist, ciuruit de datorii, timid cu femeile, savant de meserie şi, pe deasupra, ieșean! Nu m-aş mira să aflu c-o avea şi mică, măcar nu există acum nici o şansă de-a afla chestia asta.

Vasile Urechia, că despre el e vorba, a realizat cel mai al naibii tur de forţă din câte se pot imagina în lumea reală a seducătorilor (să lăsăm deoparte filmele, romantice sau porno, că alea-s prostii). Oricine e cât de cât familiarizat cu trebuşoara asta a seducţiei ştie că, dacă într-un grup de prietene ai futut-o pe una, poţi să-ţi iei adio de la restul găştii: restul nu te mai lasă nici moarte să te-apropii de ele, nici dacă le legi de pian. Dar e ceva şi mai imposibil de bifat decât o gaşcă de prietene, şi anume, o gaşcă de surori.

Ei bine, aici a fost mare ieșeanul nostru: după o primă căsătorie care n-a mers bine (nici n-avea cum, că pe doamna o chema Francisca Josefa Dominica Alexandresco de Plano! Cum naiba să se fi-mbucat señora asta c-o mătărângă moldovenească?!), Urechia a luat-o pe Luiza, fatâ bunâ, di la noi di-aişi di prin Moldova. A luat-o cinstit, cu acte, n-a culcat-o pe furiş în cucuruz, ca alţii din aceeaşi zonă folclorică. Soţioara lui i-a şi făcut o mândreţe de fetiţă, după care Vasilică a constatat că şi-a luat ţeapă, că sora mai mică a Luizei era mai bunoacă decât Luiza însăşi. Aşa că domnul divorţează şi se recăsătoreşte la mica viteză, cu Ana, cumnăţica cea nurlie. O iubeşte şi p-asta de-o îndoaie, până când o altă revelaţie îi plezneşte mintea lui deşteaptă de savant: a treia soră, Emilia, e cea mai bunăciune din tot cârdul! Pe ea, băiete: Vasilică îi face şi Emiliei un copil, dar fără despărţenie de Ana, că avea şi el o vârstă, începuseră să-l încerce şalele. Şi uite aşa ar fi trăit ca o familie fericită, până la adânci bătrâneţi (they happily lived ever after, cum se zice acum), că nici Luiza nu ieşise complet din peisaj, când îşi bagă dracul coada, în persoana mezinei; a patra soră, Carlotta, e atât de piesă, încât bătrânul cioflingar îşi mai coboară izmenele o dată, ca să-i dea şi ei cep.

Nimeni nu ştie cum a răzbit maestrul Basil cu patru surori în crivat, şi nici dacă se băga sau nu la simultane. Dar se ştie cum s-a spart tihna lui de moşneguţ şi-a rămas Carlotta fără bucuria ei băţoasă: fiica Luizei se îndrăgosteşte de fiul Emiliei, iar tăticul Urechia, spre deosebire de Costel din „Garcea şi oltenii”, nu e de acord cu incestul (măcar că rămânea averea în familie), aşa că tinerii se sinucid. Happy end.

Care avere, o să mă întrebaţi acum. Păi, averea celor patru surori, că Vasile n-avea un chior pe sufletul lui moldav.

Teoria şi practica spa-ului

Vine o colegă la mine într-o zi: „Mihai, vezi că trebuie să-i pupăm în cur pe unii care au nişte spa-uri. Bagă tu un text şi dup-aia trecem amândoi peste el, da?”. Bun, bag eu textul, îl trimit, vine răspunsul: „Trebuie să insişti mai mult pe mămici”. Fără să înţeleg ce-mi spune, modific puţin textul, pe ici pe colo, şi anume în chestiunile ne-esenţiale, după care îl retrimit. Ea nu se mai deranjează să dea re, ci se deplasează personal: „Mihai, nu ţi-am zis să tragi tare pe mămici?”. Eu, perplex ca un bolţar: „Păi ce treabă au mămicile cu spa-ul?!”.

Nu mai continui povestea, deoarece nu mai e interesant (ne-am enervat amândoi, eu am ajuns până la a le numi pe respectivele mămici „vacile alea”, ea îşi apăra de zor mămicile, enfin, discuţie tipică de agenţie), dar după multă suferinţă, am înţeles care era de fapt esenţa chestiunii: pentru fiecare dintre noi, cuvântul „spa” însemna cu totul altceva.

Pentru mine, un spa înseamnă o staţiune balneară, cu ape termale, băi de abur şi jocuri de noroc; vizualul pe care mi-l produce pronunţarea cuvântului „spa” este cea a unor bărbaţi graşi, goi, transpirând de zor într-o saună încinsă, hidratându-se cu bere rece şi discutând despre fotbal, politică şi afaceri. În acest peisaj mental, conceptul „mămici” se potriveşte fix ca nuca-n perete.

Pentru ea, un spa înseamnă cu totul altceva. Nu mă prindeam în veci, dar am făcut un experiment: le-am întrebat, pe gagică-mea şi pe maică-sa, ce înseamnă un spa, după care l-am întrebat pe domnu' Septimiu (care e doxă). Răspuns feminin: un spa e un loc de masaj, cu uleiuri, esenţe, arome şi muzică învăluitoare. Vizual indus: o femeie tânără, lungită pe burtă, învelită cu un prosop în jurul şalelor, cu un zâmbet extatic pe faţă şi cu ochii închişi. E întinsă pe un masă albă de masaj, cu petale de trandafiri presărate (pe masă!), şi se mai văd şi o parte din mâinile maseuzei (palmele şi braţele până la coate). Asta vedeau ele. Am vrut să m-arunc pe fereastră.

Răspunsul lu' domnu' Septimiu: „Spa este o localitate balneară din Belgia, unde lumea bea apă minerală, face băi termale şi saună. În principiu, e un loc de tratament, dar seara lumea se adună la cazinou şi joacă la ruletă. Prin extensie, şi alte localităţi cu oferte similare au ajuns să se cheme „Spa”, de exemplu Govora din România antebelică, Herculane sau Sovata în interbelic sau Băile Felix în comunism. Fără ruletă, sigur”. Mi-a revenit pulsul.

Ca să fiu sigur, l-am sunat şi pe amicul Julius, această legendă a masculinităţii. Răspuns: „Spa e când te duci la saună după ce faci forţă la sală. Am ajuns la 90 de kile „împins”, băiatule! Tu tot mai ţii căcătul ăla de halteră în sufragerie? Ce dracu' faci cu ea, că n-am auzit să bagi „împins”, doar îţi usuci pe ea ciorapii!”.

Concluzie: când aveţi de muncă la vreo chestie cu „spa”, întrebaţi-mă pe mine. Cunosc acum chestiunea sub toate aspectele ei. Iar sfaturile mele nici nu costă mult, deşi, evident, nu sunt gratis.

Ce mai e gratis pe lumea asta?!

Generaţia click

Ca de obicei, am să încerc să fiu scurt, dar nu garantez: ce a urmat după generaţia pro?! Nu am fost capabil să îmi răspund la întrebare, aşa că m-am aşezat la bere cu Sharky. Din vorbă-n vorbă, stimulat de beri şi de argumentele lui (Sharky are întotdeauna păreri proprii foarte vehemente), am ajuns să propun următoarea periodizare:

1. Generaţia maeştrilor. Cam greu de definit, dar e vorba de generaţia bunicilor noştri („noi” fiind cei născuţi între '65 şi '75), care bunici au fost influenţaţi de diverşi maeştri, cum să spun, de „maeştri persoane fizice”. Prin asta vreau să spun că influenţa decisivă asupra generaţiei în formare, asupra tinerilor care-şi deschideau „fereastra de sensibilitate” (am scris altundeva despre asta), se exercita în mod direct, prin discuţii de la om la om, indiferent de domeniul în care era interesat tânărul sau tânăra (literatură, dans, bucătărie, politică sau prostituţie). „Eu învăţ de la X”, cam asta cred eu că putea spune cei din generaţia bunicilor noştri. Spre deosebire de cei care au urmat, adică generaţia părinţilor noştri.

2. Generaţia şcolii. Dar a venit comunismul. Marea majoritate a maeştrilor a fost omorâtă de comunişti în închisoare. Au supravieţuit puţini, foarte puţini, şi încă mai puţini au fost cei care au continuat să-şi predea arta într-un fel sau altul. Dar comunismul a adus la oraşe milioane de oameni de la ţară, care trebuiau instruiţi cumva. Tot comunismul a adus milioane de oameni din mahalale spre centrele oraşelor, din care alungase sau omorâse clasa educată a societăţii. Aceşti oameni, ţăranii şi mahalagiii, părinţii noştri, au fost influenţaţi decisiv de şcoală, de sistemul comunist de învăţământ. Şcoala a fost factorul cu cea mai mare influenţă asupra adolescenţilor din generaţia lor.

3. Generaţia cărţii şi a muzicii. Apoi am venit noi. Deja lumea se schimbase, controlul informaţional deţinut de comunişti nu mai era nici pe departe atât de strict ca în anii '50 (când făceai puşcărie pentru c-aveai acasă o „carte interzisă”!), iar şcoala nu mai era un model. Falimentul economic al sistemului era evident pentru toţi, iar faptul că aveai şcoală nu îţi garanta o viaţă mai bună (ca-n anii '50, iarăşi), şi nici succes social. Asupra noastră, deci, a celor lipsiţi complet de maeştri, prinşi într-un sistem şcolar sclerozat, bun de nimic, au căpătat influenţă alte surse formative: cărţile şi „muzicile”. Prin „cărţi” înţeleg traduceri din literatura universală, iar prin „muzici” înţeleg benzile de magnetofon, discurile de vinil şi casetele de casetofon, imprimate cu muzica la modă din lumea liberă (în primul rând cea anglo-saxonă).

4. Generaţia pro. După noi au venit cei care n-au mai citit aproape deloc şi nici muzică n-au mai ascultat, dar s-au uitat la televizor. Generaţia formată (nu născută!) între '90 şi 2000 a devenit astfel fundamental diferită de generaţia mea (ceea ce a fost perceput ca o „prostire” a tineretului), dar este evident că aşa era natural să se întâmple, din moment ce fiecare generaţie e diferită de precedentele, atunci când se schimbă influenţa decisivă asupra adolescenţilor.

5. Generaţia click. Ultima generaţie de care am eu cunoştinţă e aşa-numita „click generation”, iar internetul e cea care a format-o: nu şcoala, nu cărţile, nu muzica, nu televizorul. Aceşti oameni se află permanent, de când se ştiu, la un click distanţă de orice pe lumea asta, şi asta îi face şi pe ei fundamental diferiţi. De toţi din celelalte generaţii.

Concluzie: toată vorbăria asta cu „prostirea progresivă” a tinerilor e falsă. În funcţie de canalul principal prin care obţin informaţia, în perioada lor de formare, oamenii se aleg cu personalităţi diferite. Şi sensibilităţi diferite. E adevărat că tentaţia e foarte mare, pentru oricine, să considere valorile proprii drept valori universale (şi, cumva, de la sine înţelese), iar pe cei care nu le împărtăşesc să-i considere complet tâmpiţi. Spre exemplu, am feed-back de la cei din generaţia click (m-am văzut prin ochii lor): sunt un boşorog freak, deloc cool, care face pe hipsterul şi nu le are deloc cu gadgeturile.
Lol.