China prin lentile londoneze

Poți imagina milioarde de criterii după care să-i împarți pe români în tabere (egale și opuse, ca de exemplu ”criteriul Băsescu”), dar eu vă propun azi un criteriu ceva mai isteric: părerea despre China. Cu alte cuvinte, propun împărțirea românilor în ”români favorabili modelului chinez” și ”români defavorabili modelului chinez”.

Veți observa imediat, eventual cu râsete, că am eludat un criteriu mult mai inteligent și aplicat: ”români care-au fost în China” vs. ”români care n-au fost în China”. Veți spune, pe bună dreptate, ”Ce greutate poate avea părerea unui om care nu știe despre ce vorbește?!”.

Argument corect. Îl accept. Dar nu îl pot utiliza din două motive: extrem de puțini români au fost în China să vadă cu ochii lor despre ce e vorba (eu cunosc doar unul, pe domnișoara Andreea-care-avea-7-anișori-la-revoluție); be mic, eu am o părere despre modelul chinez. Deci, treaba mea e să-mi spun părerea (pe care nu mi-a cerut-o nimeni) și mai ales să-i pun la zid pe cei care îndrăznesc să aibă o părere contrarie. Doar ăsta-i rostul meu pe lume, heya?

Bun, ia să vedem: Eugen (un băiat, nu-l știți) are mare stimă pentru China (el reprezintă ”românul favorabil modelului chinez”), iar eu o stimă extrem de mică (puchinoasă, chiar!) despre această țară și ”modelul” ei. Deși m-am luat la harță de multe ori cu Eugen despre acest subiect, n-am scris niciodată pe blog despre aceste discuții. E timpul s-o fac, dar mai întâi să precizăm niște termeni.

1.     Eugen există, nu l-am inventat eu. El este un om. Fost coleg de serviciu.

2.     Prin ”modelul chinez” se pot înțelege mai multe lucruri, depinde cine-l definește, dar cel mai simplu e să-i zicem ”prosperitate fără democrație”. Prin comparție, modelul american poate fi numit ”flat world” (toată lumea să urmeze același model de dezvoltare, modelul american, ”capitalism fără protecție socială”), iar modelul european a fost numit ”liberal multilateranism” (ăsta nu prea știu ce e, dar înțeleg, vag, c-ar fi vorba de valorile Uniunii Europene, ”fiecare stat face ce vrea, în afară de război și de încălcarea drepturilor omului”). China respinge ambele modele. Modelul ei propriu se cheamă ”walled world” și constă, sumar spus, din ”fiecare stat face ce vrea și cum vrea, atâta timp asigură pâinea zilnică pentru cât mai mulți din proprii cetățeni”.

3.     Nici Eugen, nici eu nu am fost în China. Ambii ne-am format părerile pe baza celor citite din cărți. În cazul meu, din cărticica ”What does China think?”, de Mark Leonard, un profesor londonez de geopolitică, invitat de multe ori în China de mari mahări din partidul comunist, să vadă cu ochii lui cum merge treaba. Mark Leonard a văzut, a auzit și a scris. Categoric, cărțulia merită citită. I-aș recomanda-o și lui Eugen, dar nu mai am numărul lui de telefon.

4.     Nu am niciun interes personal în a denigra sau lăuda China. Nici Eugen nu are. E vorba, pur și simplu, de două mentalități foarte profund înrădăcinate în mințile românilor, ”dirijism” vs ”auto-organizare” – China e doar un pretext. Pentru Eugen, ca pentru toți dirijiștii, oamenii care alcătuiesc o societate sunt incapabili de organizare spontană: dacă nu-i dirijezi, ei cad în anarhie. Pentru mine și pentru toți cei care gândesc ca mine, societățile umane sunt capabile de auto-organizare, iar echilibrul rezultat este mult mai stabil decât echilibrul unei societăți dirijate. Pentru Eugen, China este modelul care îi dă lui dreptate. Pentru mine, Europa e modelul care mă confirmă.

5.     Pentru Eugen, e de la sine înțeles că, dacă România ar urma modelul chinez de dezvoltare, el, Eugen, ar urma să fie unul dintre ”dirijori”. Pentru mine, acest lucru nu este deloc evident. Dar este evident că eu aș fi una dintre primele victime ale regimului. Interesant: Eugen este perfect de acord cu acest lucru!

Ce am citit în cărticică și m-a convins că, dincolo de aparența unor succese gigantice (rezerve valutare de un trilion de dolari), societatea chineză are probleme majore? Multe lucruri, trebuie să citiți cărticica, dar unul m-a izbit în mod deosebit: modelul chinez nu este atractiv pentru nimeni, în afară de dictatori! În pofida unor eforturi uriașe de rebranduire, statul chinez nu a convins niciun popor să-i urmeze calea (să renunțe la pluripartidism și să treacă la economia planificată), dar a convins câțiva dictatori... dintre care mulți nu mai sunt acum în viață. Cu toate că a băgat în fundul lor miliarde și miliarde, în bunuri, investiții și armament, China nu s-a ales cu nimic: dictatorii respectivi au fost răsturnați de la putere, unii omorâți, alții judecați... iar banii chinezești din Sudan, Libia, Mali sau Zimbabwe s-au dus pe apa sâmbetei.

Mie, personal, afacerea asta îmi aduce aminte de Ceaușescu. Și el era prieten cu toți teroriștii și le dădea pomană, în timp ce românilor le ghiorăiau mațele de foame.

Cred că asta-i situația și în China, cel puțin la țară. Guvernul de la Beijing aruncă cu dolari în toți săracii, iar chinezilor nu le rămâne de mâncare decât patriotismul.

Nu, mersi. Am mai servit odată meniul ăsta... așa că dacă vrei să emigrezi în China, Eugene, du-te sănătos. Eu nu vin.

… și dacă-i bine?!

Știu, o să mă beșteliți iar de ”optimist incurabil”, dar lăsați-mă întâi să-mi spun poezia. Adică, de cred eu că e bine.

Aparent, bat câmpii: de la mineriada a treia, cea din iunie 1990, stima Europei pentru România nu a fost niciodată mai mică decât acum. Corect, nu discut acest punct, și nici motivațiile acestei situații.

Altceva vreau să discut: dacă nu cumva E BINE că țara noastră a ajuns într-o asemenea fundătură. Eu zic că e bine, că e foarte bine.

Și iată de ce: gunoiul n-a mai încăput sub preș! În loc să ne văietăm ca disperații, mai bine s-o spunem pe-a dreaptă – noi știam, știusem de la început că nu suntem europeni nici în inimă și nici în spirit. Și-atunci, de ce ni se pare atât de cumplit că ne văd (în sfârșit!) și alții așa cum noi ne-am văzut mereu (niște periferici care simulează stilul ”boierilor din centru”, dar pe dinăuntru sunt tot cum sunt, adică mahalagii puricoși)?

Bref : în politica României vedem un moment unic. Două găști de securiști s-au repezit într-o încleștare pe viață și pe moarte, iar noi, oamenii, suntem solicitați să-i legitimăm pe învingători prin referendum. Uimitor e că ambele găști au susținători la fel de fanatici și la fel de onești (nu fac excepție, și eu sunt fanul uneia dintre găști!), dar și mai uimitor e că lupta dintre găști a împărțit România în două jumătăți perfect egale (Jack the Ripper era mici copii!). Evit să iau aici parte vreuneia din găști, nu pentru că nu am preferințe sau argumente, ci pentru că alta e ideea pe care încerc s-o exprim: indiferent cine câștigă, pentru România e de bine. Pentru că nu va mai merge ca înainte.

Vă amintiți? Din 1989 și până azi, doar două puncte mari și late au întrunit consensul clasei politice (în afară de sărmanul Vadim, dar din păcate el nu poate fi socotit nici măcar ”repetent politic”): moartea lui Ceaușescu și accederea în ”structurile euro-atlantice” (NATO, UE, Schengen). În rest, câte capete, atâtea păreri – dar nu asta ne-a deranjat pe noi, ci faptul că ”părerile” nu se aflau mereu în același ”capete”! Adică, un politician aflat în opoziție avea o părere (s-o numim X), iar cel de la putere era de părerea opusă (non-X). Dar când cel din opoziție ajungea la guvernare, hop! Dintr-o dată îl abandona pe X și devenea cel mai al dracului suporter al lui non-X – uite așa, hocus-pocus, preparatus!

Pe scurt, noi toți, oamenii din țară, avem impresia că politicienii nu au nicio convingere personală (să n-o numim ”doctrină”, că deja le cerem prea mult), ci îi interesează strict cașcavalul (adică puterea politică și avantajele economice care decurg din ea). Cumva, senzația de mascaradă e împărtășită de toți alegătorii (”Pleacă-ai noștri, vin ai noștri”) și de aici extraordinara lehămețeală în exercitarea dreptului la vot, plus (și asta e mult mai grav) tot mai profunda aversiune pentru democrație (”La ce bun?”). Singurul argument pro rămăsese recursul la trecut (”Taci, bă, că pe vremea lui Ceașcă era mai rău!”), plus, pentru românii ceva mai călătoriți, recursul la vecinătate (”Taci, bă, că la ucrainieni e și mai rău!”). Mi se pare puțin, mi se pare derizoriu!

Dar, dacă de acum încolo îi vedem pe politicieni rupându-și beregățile pe bune (ca suporterii din fotbal, pentru exemplificare), atunci eu văd o șansă. Dacă cele două găști securiste se decimează reciproc (cu ungurii arbitrând de pe tușă, ca de obicei), atunci există posibilitatea apariției unui tip nou de politician, nesecurist, care să profite de busculadă și să câștige oamenii de partea lui. Și să-i trimită pe securiști la munca de jos.

În fond, asta ne-am dorit în 1989, heya?