Rusia la răspântie

Habar n-am cine e Oleg Serebrian și nici nu mă interesează. Dar Rusia mă interesează, ca pe orice român, așa că mi-am bătut capul să citesc cartea asta, poate aflu ceva nou. Și, da, am aflat. Am aflat despre ce „răspântie” este vorba, în opinia lui Oleg Serebrian.

Dar până acolo, alte câteva chestii: cartea e interesantă, este foarte interesantă, o recomand. Simplă, clară, de bun simț, bazată foarte mult pe surse în limba rusă (ceea ce-i foarte important, că majoritatea celor care scriu geopolitică în română nu au acces la aceste surse pentru că nu cunosc această limbă), și cu o abordare inedită, pentru mine. Autorul descrie relațiile Rusiei cu cele cinci națiuni determinante pentru ea: musulmanii, evreii, germanii, americanii și chinezii. N-am mai văzut nicăieri o asemenea abordare, dar este foarte utilă, foarte plăcut (și incitant) de citit și foarte grăitoare pentru autopercepția rușilor. 

Ca orice mare națiune planetară, și lor le pasă de relațiile pe care le au (și le-au avut) cu cei importanți, nu cu niște români, letoni sau portughezi oarecare. Sigur, prin „germani” sunt percepuți chiar germanii, nu europenii în general, dar acum în 2017, cu UE dominată copios de Germania, s-ar putea spune că, din punct de vedere speriat-rusesc, românii, letonii și portughezii sunt și ei niște germani mai mici, niște țuțeri ai germanilor, mai exact, deci pot fi tratați la grămadă (asta nu spune Serebrian, asta spun eu, chiar dacă nu m-a întrebat nimeni, sau poate tocmai de-aia!).

În ceea ce privește parte de istorie a imperiului rus, sunt câteva lucruri pe care nu le știam și pe care le-am aflat din carte: Tuva, Hiva (Khiva), Buhara (Bukhara) – ultimele două în actualul Uzbekistan, țară de care am să vorbesc în altă parte, Mongolia (exterioară), Primoria, Priamuria (foarte greu de distins între ele, până te prinzi că le desparte fluviul Amur) sunt „provincii” rusești cucerite foarte târziu (1924, Tuva), sau niciodată (Mongolia), sau deja pierdute (Buhara) și care au cu „centrul” o relație extrem de complicată și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, ambiguă. Nu-i a bună. Cele două războaie cecene de la sfârșit de secol XX vor părea minore, dacă ce prevede Serebrian se adeverește. Și cam așa se-arată. Demografia nu ascultă de ideologie, fie ea comunistă sau naționalistă.

Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la cartea asta este „răspântia” de care pomenește autorul încă din titlu. Bref: Rusia are Occidentul într-o coastă, China în altă coastă și lumea islamică (Ummah) pe burtă. Ce-o să facă? Nu se poate bate cu toți. Trebuie să aleagă. Aici, în punctul ăsta, Serebrian și cu mine nu mai suntem prieteni.

Pentru el, „Occidentul” este UE. Pentru mine, Occidentul este NATO. Serebrian propune Rusiei să se alieze cu UE și să se opună astfel cu succes restului NATO (Canadei și SUA), pentru a obține o „contrapondere” continentală între cele două mari puteri planetare ale momentului, SUA și China. El zice că actuala alianță Rusia-China este absolut condamnată pe termen lung (ceea ce este corect). Dar eu nu cred în soluția lui. Poate greșesc eu, poate greșește el, poate greșim amândoi. Nu se știe. Viitorul nu este cunoscut de nimeni. Vom trăi și vom vedea! Mă rog, veți trăi și veți vedea, că sunteți tineri.

Interesant, din punct de vedere psihologic, este ce implică soluția lui Serebrian pentru el personal, ca cetățean al Republicii Moldova. Dacă UE face alianță cu Rusia, atunci Republica este în mijlocul geografic al alianței, ferită de orice belea posibilă, stă culcușită în alianță ca în pântecul mamei, la adăpost de orice necaz (și păstrându-și statalitatea pe termen nedefinit). Dacă, dimpotrivă, actuala rivalitate între NATO și Rusia rămâne valabilă, cu China în expectativă, atunci Republica este exact pe linia de fractură, cum e mai rău, în bătaia puștii din ambele părți (și cu șanse mici de-a rămâne „vie”, adică stat recunoscut și membru ONU). Cu alte cuvinte, conștient sau nu, Serebrian face geopolitică emoțională, „Hai să vă explic eu ce trebuie să faceți ca să vă fie vouă bine. Și, ce să vezi, și mie!”, lucru pe care l-am cam făcut toți geopoliticienii de la bun început, doar că niciunul n-a vrut să recunoască.

Nici mie nu mi-ar conveni să recunosc așa ceva, da’eu fac recenzii, nu geopolitică!

O mare bășină: portavionul chinezesc

Ca orice om cu adresă de mail, și eu primesc tot felul de drăcii, de documente absurde care circulă pe net și pe care fiecare le dă mai departe, fără să le citească (în cel mai bun caz) sau fără să le înțeleagă (în cel mai rău). Categorisesc aceste documente în felul următor: (1) aducătoare de noroc/ghinion (”Trimite acest mail la 5 persoane din address book și îți va făta pisica! / Dacă nu dai mai departe acest mail, o mare nenorocire se va abate asupra așternutului tău!”); (2) conspiraționiste, axate în general pe daci (”Află adevăratele secrete ale dacilor și de ce masoneria are interes să le ascundă!”), dar cu nenumărate variațiuni (aselenizare, piramide, părintele Cleopa, Elvis Presley, Ceaușescu etc); (3) maghiarofobe, cu sau fără latură conspiraționistă; (4) antiamericane, de care va fi vorba altă dată; (5) filochineze, despre care e vorba acum.

E oarecum de înțeles pentru mine faptul că majoritatea adulților rămân copii și sunt totdeauna gata să creadă în Moș Crăciun sau în China (taică-meu e unul dintre acești copii creduli și probabil că datorită naivității lui mi-am dezvoltat eu spiritul critic), dar e greu de înțeles partea de admirație. OK, pot să fiu suficient de inocent și să cred că puterea militară a Chinei e teribilă, dar de ce să fiu încântat de treaba asta?! E ceva ce mă depășește. De ce să îmi placă de armatele unei dictaturi comuniste? Nu am trăit deja o astfel de dictatură? Ce motiv de bucurie am dacă o altă putere comunistă încearcă să cucerească lumea?

Nu înțeleg deloc. Românul care se bucură de răul altuia... hai, e normal, e parte din ”sentimentul românesc al ființei” cum zicea bietul Noica, alt aerian. Dar să te bucuri de binele dușmanului tău... pe-asta n-o mai înțeleg. Sau poate că, în mintea românului, comunismul chinez nu e tocmai comunism, ci altceva?! Poate că românul crede că-n China s-a realizat, în sfârșit, ”comunismul cu față umană” al lui Gorbaciov sau ”a treia cale” a lui Chavez?

Enfin. Esențial e că-n acest document PPS există informații despre marele și noul portavion chinezesc care va fi lansat la apă în 2015, urmat de altele în ritm de unul pe an, astfel încât în 2020 marina militară chineză va avea șase portavioane blue water, cu care va domina lumea. Astea sunt vorbele. Să vedem faptele.

În clipa de față, câteva țări au portavioane în componența flotelor. Iată: Statele Unite are 11 funcționale și 4 în construcție, Italia are 2, Marea Britanie și India au câte unul funcțional și 2 în construcție, iar Franța, Spania, Rusia, Thailanda, China și Brazilia au câte unul. În prezent, propulsie nucleară au numai portavioanele americane și cel francez. Nu se știe sigur câte portaviane are China în lucru, dar se presupune că 2.

Sursa: www.defenceiq.com

Am văzut cantitatea, acum să vedem calitatea. Unicul portavion chinez din prezent se numește Liaoning și are o poveste plină de suspans: construcția lui a început în 1985 (!) și s-a încheiat după trei ani, la șantierele navale din Ucraina. Care, pe vreme aia, făcea parte din Uniunea Sovietică. Nava, evident, nu se numea Liaoning, se numea Varyag (”Viking”, în rusă) și n-a avut noroc, că în 1991 s-a dezmembrat Uniunea și nava a rămas orfană (după ce s-a furat de pe ea tot ce se putea fura, ca-n tranziție... cunoaștem!). După 11 de ani de ruginit la cheiuri, nava a ajuns în China (vândută de ucrainieni, ca-n filme), iar din 2002 până în 2012 chinezii au reparat la ea de le-au ieșit ochii din cap. În septembrie 2012 au lansat-o la apă, iar de atunci încoace o tot țin în teste. Se spune că acum portavionul lor are chiar și primele avioane!

Bun. Deci avem un portavion chinezesc, singurul de altfel, care a fost construit între 1985 și 2012 (timp de 27 de ani), la un preț de cost pe care nu-l știm, are autonomie de 7000 kilometri (propulsie convențională) și va purta 30 de avioane la bord. Pe de altă parte, ultimul portavion american a fost construit între 2003 și 2009, a costat peste 6 miliarde de dolari, are 90 de avioane la bord și autonomie nelimitată (datorită propulsiei nucleare).

Dar poate că astea sunt date ale trecutului, poate că viitorul ne rezervă surprize. De acord! Atunci, să verificăm sursa informațiilor din document: e vorba de adresa http://english.china.com/ - la care, evident, nu există absolut nici o informație despre vasul cu cocă dublă prezentat în fotografie.

Știu că nu v-am convins. Dacă, însă, vă interesează subiectul, puteți accesa www.fas.org, unde găsiți documentul PDF numit ”China Naval Modernization: Implications for U.S. Navy Capabilities—Background and Issues for Congress”, publicat de Ronald O'Rourke (specialist în ”Naval Affairs”, zice el) la 10 decembrie 2012. Aveți acolo toate datele care vă trebuie despre prezentul și viitorul flotei militare chineze. Previziuni, desigur!

Uite ce vă rog eu, din tot suflețelul meu: nu-mi mai trimiteți prostii care circulă pe net, da? Adunați-le într-un săculeț și dați-le copiilor săraci să se joace cu ele... sau, dacă le luați de bune, jucați-vă voi înșivă. Măcar vă consumați fanteziile cu ceva frumos colorat.

Bezbojnicul

În privința războiului din Mali, opiniile mele sunt contestate (cu măsură și eleganță, admit) de un blogger pe nume Bezbojnicul. Iată punctele de diferență:

nu ezita sa actioneze pe cont propriu in Africa

In Libia n-au actionat "pe cont propriu" ci alaturi de britanici si de americani (si alte state). Nici macar in Mali nu actioneaza pe cont propriu. Din motive obiective insa au ipornit ofensiva mai repede decat era planuit, si deci, inainte ca trupele ECOWAS sa fie gata de interventie.

Asta nemaivorbind de faptul ca in Mali, guvernul malian a cerut ajutorul Frantei, si exista acord pt interventie atat din partea ECOWAS cat si din partea ONU.

Frumos, nobil

Dar mai ales pragmatic. E vorba de interese aici, mai mult decat orice.

Treaba a inceput din 1950 si se tot amplifica de atunci.

Ai vreo sursa care sa-ti confirme ca "se tot amplifica" sau e doar un "feeling"?

Cu cat sunt mai tinere, cu atat sunt mai belicoase.

Rezulta ca cu cat imbatranesc devin mai putin belicoase? Credeam ca trendul e unul de amplificare a belicozitatii. :)

Părerile mele sunt cele cu italice, celelalte sunt ale lui. Bun, acum să vedem cum pot da replica.

Prima părere nu este importantă. Pe cont propriu sau nu, Franța duce o politică intervenționistă în Africa, diferită de politicile aliaților ei din NATO. N-au trimis trupele decât după ce-au avut acordul Consiliului de Securitate, e adevărat. Dar numai ei le-au trimis, restul armatelor NATO n-au trimis nimic.

A doua părere este punctul esențial al discuției: care sunt acele ”interese” de care vorbește Bezbojnicul? Asta nu înțeleg, de aici a plecat discuția. Așa cum se vede de la mine, intervenția franceză din Mali pare un ”război nerentabil”, iar francezii nu sunt tâmpiți. De ce-o fac? Asta rămâne de aflat. În Libia îi interesează petrolul, în Niger îi interesează minereul de uraniu. Dar în Mali ce-i interesează, că țara n-are nicio resursă strategică! Atunci?

A treia părere a Bezbojnicului e mai degrabă o remarcă ironică, dar nefundamentată: evident că războaiele interafricane au început după decolonizare, nu înainte! Cum ar putea două colonii să se ia la bătaie, așa de capul lor, fără acordul puterii colonizatoare?! Am dat eu anul 1950, așa orientativ, nu ca pe o dată precisă, bătută-n cuie; era mai corect dacă scriam ”treaba a început după decolonizarea Africii și continuă de atunci”. Să nu uităm că în 1885, când europenii și-au împărțit ”prăjitura africană”, doar două state erau independente: Liberia și Etiopia. Restul erau colonii, castrate de dreptul de purta război.

A patra părere este perfect eronată. Nici gând ca statele ”bătrâne” să fie belicoase! Belicozitatea nu era nicidecum un atribut al senectuții, ci al adolescenței, fie că e vorba de oameni sau de state. E adevărat, există în România diverși boșorogi comuniști, foarte agresivi, dar ăia sunt pur și simplu produse ale comunismului, regimul care își infantilizează cetățenii. Bătrânii ”normali” sunt pașnici. Tinerii ”normali” sunt agresivi prin natura lor, au ceva de demonstrat. Și statele la fel. Aici e o nuanță: mă refer la state, nu la națiuni! O națiune străveche poate fi extrem de belicoasă, dacă statul construit de ea este tânăr: China, exemplul viu. Poporul chinez are pe puțin 4000 de ani, dar statul chinez datează din 1949. Alt exemplu, poate și mai edificator: statul Israel.

În concluzie, trecând peste dialogul cu Bezbojnicul, iată punctul meu de vedere: nu știu de ce Franța se bagă într-un război nerentabil ca cel din Mali. Am presupus că e o acțiune cu bătaie foarte lungă, prin care industria franceză de armament vrea să-și fidelizeze piața africană, în vederea războaielor care vor însângera Africa în secolul XXI (și care nu sunt greu de prevăzut). Dar e doar o ghiceală, nu am de unde să știu. Am găsit aici un articol scris de un francez de stânga, destul de prostovan ca om, dar relativ bine informat. Iată aici un exemplu al informațiilor la care el are acces, iar eu nu: ”Nigeria dispune, desigur, de forţe numeroase şi bine echipate, dar și, din nefericire, prea puţin disciplinate (și e cel mai neînsemnat lucru care s-ar putea spune); mulţi dintre ofiţerii săi superiori nu urmăresc alt obiectiv decât jefuirea regiunilor unde intervin. Senegalul dispune, de asemenea, de o forţă militară competentă şi, în plus, disciplinată, dar totuși mică în raport cu scara ţării”.

Interesant! Vom trăi și vom vedea. Până una alta, îl provoc pe Bezbojnic să scrie pe blogul lui un post despre războiul civil din Siria.

p.s. să nu fiu înțeles greșit: eu sunt de acord cu intervenția franceză din Mali. Doar că nu-i deslușesc resorturile !

Habeamus secretarum!

Biroul Politic a decis: Xi Jinping este noul stăpân al Chinei. Au câștigat, deci, reformatorii, chiar dacă asta nu înseamnă mare lucru, că și Obama a fost văzut la vremea lui ca un reformator, dar la politica externă n-a putut schimba nimic (în afara unei așa-zise ”prietenii personale” cu Putin).

Bun, ce știm de Xi Jinping? Păi, știm următoarele: a fost și pe la noi în vizită (în 2009), nu e alcoolist (păcat, poza îmi dădea speranțe!), vorbește într-o limbă mai puțin lemnoasă, e adept al liberei circulații a informației (să însemne asta că în China va fi liber internetul?! Mira-m-aș!), e foarte bogat și se dă mare adversar al corupției (măi, să fie!). Nu-l întreabă nimeni cum a făcut primul milion, doar toată lumea știe că l-a moștenit: provine dintr-o familie de comuniști cu vechime, aparatnici d-ăia care nu trebuiau să fure, că oricum făceau parte din Partidul Interior.

Ce așteptări avem de la Xi Jinping? Sincer, destul de mici. China are o structură de conducere atât de opacă, încât un singur om nu poate schimba mai nimic, chiar dacă vrea (dar, oare, Xi chiar vrea să schimbe ceva?). Pe plan intern, mai mult decât să mai slăbească șurubul (în ceea ce-i privește pe artiști, scriitori și bloggeri) nu văd ce-ar putea face. Programul de înarmare o să continue, în 2013 China va trimite un echipaj uman în spațiu, vor fi lansate la apă primele portavioane de producție proprie, mă rog, chestii d-astea. Tibetanii și uigurii n-o să pupe mai multă autonomie, de asta sunt sigur (ba poate chiar mai puțină! Dacă Xi îi lasă ceva mai liberi pe artiști și pe negustori, atunci trebuie să chinuie pe altcineva, n-are ce face: altfel o să zică securiștii lui că e mămăligă!). În politica externă o să meargă și el cum a mers și Hu Jintao, adică făcând echilibristică între americani și ruși. Plus, evident, ignorându-i pe europeni, că ăștia contează tot mai puțin.

Singura schimbare pe care ar putea-o face Xi este să ia la refec Coreea de Nord. Dacă, într-adevăr, zona Pacificului este cea care dă tonul în secolul XXI, China n-are niciun motiv să mai susțină o ”mână moartă” cum e Coreea comunistă; în loc să producă tehnologie pentru China (cum fac Coreea de Sud, Japonia, Taiwanul și Singapore), Coreea de Nord înghite resurse chineze ca să nu moară de foame. Cât timp o să mai arunce Xi resurse prețioase în această ”gaură neagră”? Că de resurse are și el nevoie ca de aer!

Bun, iată și pariul: Xi Jinping are puterea pe 10 ani, nu pe viață (ca Putin), dar nici pe 4 ani (ca Obama). Asta înseamnă că în 2022 predă ștefeta altcuiva. Eu zic că cel târziu la mijlocul mandatului său (adică cel târziu în 2017) va forța o schimbare de regim în Coreea de Nord și va aduce la putere un reformator, care să implementeze sistemul chinez (partid comunist, economie de piață).

Ții pe-o bere?

China prin lentile londoneze

Poți imagina milioarde de criterii după care să-i împarți pe români în tabere (egale și opuse, ca de exemplu ”criteriul Băsescu”), dar eu vă propun azi un criteriu ceva mai isteric: părerea despre China. Cu alte cuvinte, propun împărțirea românilor în ”români favorabili modelului chinez” și ”români defavorabili modelului chinez”.

Veți observa imediat, eventual cu râsete, că am eludat un criteriu mult mai inteligent și aplicat: ”români care-au fost în China” vs. ”români care n-au fost în China”. Veți spune, pe bună dreptate, ”Ce greutate poate avea părerea unui om care nu știe despre ce vorbește?!”.

Argument corect. Îl accept. Dar nu îl pot utiliza din două motive: extrem de puțini români au fost în China să vadă cu ochii lor despre ce e vorba (eu cunosc doar unul, pe domnișoara Andreea-care-avea-7-anișori-la-revoluție); be mic, eu am o părere despre modelul chinez. Deci, treaba mea e să-mi spun părerea (pe care nu mi-a cerut-o nimeni) și mai ales să-i pun la zid pe cei care îndrăznesc să aibă o părere contrarie. Doar ăsta-i rostul meu pe lume, heya?

Bun, ia să vedem: Eugen (un băiat, nu-l știți) are mare stimă pentru China (el reprezintă ”românul favorabil modelului chinez”), iar eu o stimă extrem de mică (puchinoasă, chiar!) despre această țară și ”modelul” ei. Deși m-am luat la harță de multe ori cu Eugen despre acest subiect, n-am scris niciodată pe blog despre aceste discuții. E timpul s-o fac, dar mai întâi să precizăm niște termeni.

1.     Eugen există, nu l-am inventat eu. El este un om. Fost coleg de serviciu.

2.     Prin ”modelul chinez” se pot înțelege mai multe lucruri, depinde cine-l definește, dar cel mai simplu e să-i zicem ”prosperitate fără democrație”. Prin comparție, modelul american poate fi numit ”flat world” (toată lumea să urmeze același model de dezvoltare, modelul american, ”capitalism fără protecție socială”), iar modelul european a fost numit ”liberal multilateranism” (ăsta nu prea știu ce e, dar înțeleg, vag, c-ar fi vorba de valorile Uniunii Europene, ”fiecare stat face ce vrea, în afară de război și de încălcarea drepturilor omului”). China respinge ambele modele. Modelul ei propriu se cheamă ”walled world” și constă, sumar spus, din ”fiecare stat face ce vrea și cum vrea, atâta timp asigură pâinea zilnică pentru cât mai mulți din proprii cetățeni”.

3.     Nici Eugen, nici eu nu am fost în China. Ambii ne-am format părerile pe baza celor citite din cărți. În cazul meu, din cărticica ”What does China think?”, de Mark Leonard, un profesor londonez de geopolitică, invitat de multe ori în China de mari mahări din partidul comunist, să vadă cu ochii lui cum merge treaba. Mark Leonard a văzut, a auzit și a scris. Categoric, cărțulia merită citită. I-aș recomanda-o și lui Eugen, dar nu mai am numărul lui de telefon.

4.     Nu am niciun interes personal în a denigra sau lăuda China. Nici Eugen nu are. E vorba, pur și simplu, de două mentalități foarte profund înrădăcinate în mințile românilor, ”dirijism” vs ”auto-organizare” – China e doar un pretext. Pentru Eugen, ca pentru toți dirijiștii, oamenii care alcătuiesc o societate sunt incapabili de organizare spontană: dacă nu-i dirijezi, ei cad în anarhie. Pentru mine și pentru toți cei care gândesc ca mine, societățile umane sunt capabile de auto-organizare, iar echilibrul rezultat este mult mai stabil decât echilibrul unei societăți dirijate. Pentru Eugen, China este modelul care îi dă lui dreptate. Pentru mine, Europa e modelul care mă confirmă.

5.     Pentru Eugen, e de la sine înțeles că, dacă România ar urma modelul chinez de dezvoltare, el, Eugen, ar urma să fie unul dintre ”dirijori”. Pentru mine, acest lucru nu este deloc evident. Dar este evident că eu aș fi una dintre primele victime ale regimului. Interesant: Eugen este perfect de acord cu acest lucru!

Ce am citit în cărticică și m-a convins că, dincolo de aparența unor succese gigantice (rezerve valutare de un trilion de dolari), societatea chineză are probleme majore? Multe lucruri, trebuie să citiți cărticica, dar unul m-a izbit în mod deosebit: modelul chinez nu este atractiv pentru nimeni, în afară de dictatori! În pofida unor eforturi uriașe de rebranduire, statul chinez nu a convins niciun popor să-i urmeze calea (să renunțe la pluripartidism și să treacă la economia planificată), dar a convins câțiva dictatori... dintre care mulți nu mai sunt acum în viață. Cu toate că a băgat în fundul lor miliarde și miliarde, în bunuri, investiții și armament, China nu s-a ales cu nimic: dictatorii respectivi au fost răsturnați de la putere, unii omorâți, alții judecați... iar banii chinezești din Sudan, Libia, Mali sau Zimbabwe s-au dus pe apa sâmbetei.

Mie, personal, afacerea asta îmi aduce aminte de Ceaușescu. Și el era prieten cu toți teroriștii și le dădea pomană, în timp ce românilor le ghiorăiau mațele de foame.

Cred că asta-i situația și în China, cel puțin la țară. Guvernul de la Beijing aruncă cu dolari în toți săracii, iar chinezilor nu le rămâne de mâncare decât patriotismul.

Nu, mersi. Am mai servit odată meniul ăsta... așa că dacă vrei să emigrezi în China, Eugene, du-te sănătos. Eu nu vin.

Blogosfera feminina, studiu de caz. Azi, Silvia Parvu

Incheiem triumfator micul excurs prin “blogosfera feminina” cu o blogarita serioasa, care n-a mai postat nimic de nu stiu cand; da, ea e, cea din poza! V-am zis io ca-i serioasa…
Printre alte calitati deosebite ale acestei a treia si ultime blogarite (afara de calitatea din poza), se numara faptul ca-i expata, ca vorbeste doua limbi straine (nu una, ca tot romanul), si ca nu crede in aselenizarea lui Apollo 11 (pentru detalii dati click aici). Dupa ce ne-am ocupat de ea sa ne ocupam si de blogul ei, heya?
Silvia tine un blog numit “Dezvoltatori de vise interactive”. Pe mine titlul asta m-a perplexat de la inceput: care “dezvoltatori” ca ea isi tine blogul singura, fara ajutor de la nimeni; stiu si eu ce-s alea “vise”, dar “vise interactive”?! Adica, ma scarpinam eu in cap, ma trezesc dimineata si-ti povestesc visul meu, iar tu p-al tau? Si ce-i cu asta?
Nici vorba de asa ceva. “Vise interactive” inseamna pur si simplu “progres tehnologic”, indeosebi cel din domeniul IT (calculatoare si internet, in caz ca nu stiti ce-i aia!). Cu alte cuvinte, Silvia noastra freaca netul si pune pe blog tot ce gaseste interesant p-acolo. Si gaseste o gramada! Sau, ma rog, gasea…
Ergo: am zis io bine, sau n-am zis? Care “blogosfera feminina”, ce “blogosfera feminina”, draci copti! Cand o sa ne intre si noua in capetele astea in curs de chelire ca femeile sunt la fel de diferite intre ele cum suntem si noi diferiti unul de altul?! O sa intelegem asta vreodata, sau e nevoie sa imbatranim si sa ne moara “armamentul” ca sa bagam la cap?
Si daca ar fi asta singura “luare la gramada”! Dar sunt zeci, sute, si traim ca prostii creditandu-le, desi locul lor e in pivnita cu vechituri, la fel ca alte chestii din copilaria omenirii. Alte exemple de “luare la gramada”, chit ca n-or fi astea cele mai bune: “romanii sunt murdari” (zicatoare maghiara); “americanii sunt ignorati” (convingere planetara); “chinezii sunt harnici” (si eu credeam asta, dar a fost Florin in China si m-a lamurit!); “femeile frumoase nu-s bune la pat” (asta e scos-o insusi Marquez); “blondele sunt proaste” (nu mai e cazul sa dau sursa!); “polonezele sunt curve” (convingere teutonica); “tiganii fura” (bine, aici m-am cam incurcat!). Da’ ati inteles ce vreau sa spun.
Revenind la Silvia, cred ca e cazul s-o zgaltaim un pic si sa-si reia postarile pe blog. Sunt 20 de milioane de “renuntarnici” in lume, nu e cazul sa le ingroase numarul si Silvia!
Pe ea!