Bezbojnicul

În privința războiului din Mali, opiniile mele sunt contestate (cu măsură și eleganță, admit) de un blogger pe nume Bezbojnicul. Iată punctele de diferență:

nu ezita sa actioneze pe cont propriu in Africa

In Libia n-au actionat "pe cont propriu" ci alaturi de britanici si de americani (si alte state). Nici macar in Mali nu actioneaza pe cont propriu. Din motive obiective insa au ipornit ofensiva mai repede decat era planuit, si deci, inainte ca trupele ECOWAS sa fie gata de interventie.

Asta nemaivorbind de faptul ca in Mali, guvernul malian a cerut ajutorul Frantei, si exista acord pt interventie atat din partea ECOWAS cat si din partea ONU.

Frumos, nobil

Dar mai ales pragmatic. E vorba de interese aici, mai mult decat orice.

Treaba a inceput din 1950 si se tot amplifica de atunci.

Ai vreo sursa care sa-ti confirme ca "se tot amplifica" sau e doar un "feeling"?

Cu cat sunt mai tinere, cu atat sunt mai belicoase.

Rezulta ca cu cat imbatranesc devin mai putin belicoase? Credeam ca trendul e unul de amplificare a belicozitatii. :)

Părerile mele sunt cele cu italice, celelalte sunt ale lui. Bun, acum să vedem cum pot da replica.

Prima părere nu este importantă. Pe cont propriu sau nu, Franța duce o politică intervenționistă în Africa, diferită de politicile aliaților ei din NATO. N-au trimis trupele decât după ce-au avut acordul Consiliului de Securitate, e adevărat. Dar numai ei le-au trimis, restul armatelor NATO n-au trimis nimic.

A doua părere este punctul esențial al discuției: care sunt acele ”interese” de care vorbește Bezbojnicul? Asta nu înțeleg, de aici a plecat discuția. Așa cum se vede de la mine, intervenția franceză din Mali pare un ”război nerentabil”, iar francezii nu sunt tâmpiți. De ce-o fac? Asta rămâne de aflat. În Libia îi interesează petrolul, în Niger îi interesează minereul de uraniu. Dar în Mali ce-i interesează, că țara n-are nicio resursă strategică! Atunci?

A treia părere a Bezbojnicului e mai degrabă o remarcă ironică, dar nefundamentată: evident că războaiele interafricane au început după decolonizare, nu înainte! Cum ar putea două colonii să se ia la bătaie, așa de capul lor, fără acordul puterii colonizatoare?! Am dat eu anul 1950, așa orientativ, nu ca pe o dată precisă, bătută-n cuie; era mai corect dacă scriam ”treaba a început după decolonizarea Africii și continuă de atunci”. Să nu uităm că în 1885, când europenii și-au împărțit ”prăjitura africană”, doar două state erau independente: Liberia și Etiopia. Restul erau colonii, castrate de dreptul de purta război.

A patra părere este perfect eronată. Nici gând ca statele ”bătrâne” să fie belicoase! Belicozitatea nu era nicidecum un atribut al senectuții, ci al adolescenței, fie că e vorba de oameni sau de state. E adevărat, există în România diverși boșorogi comuniști, foarte agresivi, dar ăia sunt pur și simplu produse ale comunismului, regimul care își infantilizează cetățenii. Bătrânii ”normali” sunt pașnici. Tinerii ”normali” sunt agresivi prin natura lor, au ceva de demonstrat. Și statele la fel. Aici e o nuanță: mă refer la state, nu la națiuni! O națiune străveche poate fi extrem de belicoasă, dacă statul construit de ea este tânăr: China, exemplul viu. Poporul chinez are pe puțin 4000 de ani, dar statul chinez datează din 1949. Alt exemplu, poate și mai edificator: statul Israel.

În concluzie, trecând peste dialogul cu Bezbojnicul, iată punctul meu de vedere: nu știu de ce Franța se bagă într-un război nerentabil ca cel din Mali. Am presupus că e o acțiune cu bătaie foarte lungă, prin care industria franceză de armament vrea să-și fidelizeze piața africană, în vederea războaielor care vor însângera Africa în secolul XXI (și care nu sunt greu de prevăzut). Dar e doar o ghiceală, nu am de unde să știu. Am găsit aici un articol scris de un francez de stânga, destul de prostovan ca om, dar relativ bine informat. Iată aici un exemplu al informațiilor la care el are acces, iar eu nu: ”Nigeria dispune, desigur, de forţe numeroase şi bine echipate, dar și, din nefericire, prea puţin disciplinate (și e cel mai neînsemnat lucru care s-ar putea spune); mulţi dintre ofiţerii săi superiori nu urmăresc alt obiectiv decât jefuirea regiunilor unde intervin. Senegalul dispune, de asemenea, de o forţă militară competentă şi, în plus, disciplinată, dar totuși mică în raport cu scara ţării”.

Interesant! Vom trăi și vom vedea. Până una alta, îl provoc pe Bezbojnic să scrie pe blogul lui un post despre războiul civil din Siria.

p.s. să nu fiu înțeles greșit: eu sunt de acord cu intervenția franceză din Mali. Doar că nu-i deslușesc resorturile !

War in Mali / Le conflit malien

De ce este interesant războiul din Mali? Păi, din mai multe motive, dar să le luăm ușor, ca să știm despre ce vorbim. Mai întâi, faptele:

Mali e una din cele mai sărace țări ale Africii și ale lumii, foarte asemănătoare cu vecina sa de la est, Nigerul; adică e undeva în Sahara, fără ieșire la Atlantic, fără vreo resursă naturală, fără nimic în afară de fluviul Niger, care curge prin sudul țării și care permite ceva agricultură.

Mali e divizată, la fel cum e și Nigerul și cum era și Sudanul, între zona de Nord (deșertică și locuită de etnii nomade – tuaregi, fulani, berberi) și zona de Sud (ceva mai propice agriculturii și locuită de etnii negroide și ”agricole”, cultivatoare de manioc, sorg, orez, porumb). Dacă vă uitați pe poză, vedeți cum Nordul e galben (deșert) și Sudul e verde (agricultură, ceva irigații).

Mai mult, Nordul e slab populat, iar majoritatea populației (inclusiv capitala) se află în Sud. Cele trei regiuni din Nord (Gao, Kidal, Timbuctu) n-au decât 1 milion de locuitori, din cele 15 milioane de malieni. Pe de altă parte, cei din Nord sunt nomazi, săraci și războinici, iar cei din Sud sunt sedentari și ”bogați”.

Nordul avea un statut de autonomie, dar în 2011, autonomia nu le-a mai ajuns, au dorit secesiunea totală, iar în 2012 au și realizat-o: sub conducerea tuaregilor, Nordul și-a proclamat independeța, sub numele de Azawad (în traducere, ”Patria Păstorilor”, dacă înțeleg eu bine).

A izbucnit războiul civil între Nord (Azawad) și Sud (guvernul legal). Nordul a câștigat, aliindu-se cu luptători islamiști (mercenari veniți din alte țări, nu localnici malieni). Cele trei provincii din Nord erau acum ”curățate” de trupele guvernamentale și puteau face ce pofteau.

În Nord a izbucnit gâlceava între localnici și mercenarii islamiști: islamiștii voiau întemeierea unui Azawad islamic, condus în mod teocratic, pe când nomazii doreau să fie liberi și să nu le spună nimeni ce să facă. În niciun caz nu fusese ăsta scopul lor, să cadă din lac în puț!

Necăjiți și dați afară din propria lor ”patrie”, tuaregii s-au dus la guvernul din Sud și l-au rugat să-i ierte, că lor le-a ajuns, și să-i izgonească pe islamiști din Nord, ca să se poată și ei întoarce la casele lor. Trupele guvernametale au încercat, dar au luat din nou bătaie. Islamiștii, sprijiniți cu bani, arme și voluntari din toată lumea, jucau în altă ligă valorică decât recruții malieni.

Ăsta e momentul când s-a dus zvonul că islamiștii din Azawad sunt de fapt Al-Qaeda, care își căută o nouă ”patrie” după ce-a fost alungată din Irak și Afganistan.

Acum intervine Franța, care trimite o forță de 3000 de oameni, conduși de generalul François Lecointre. Curios, acești soldați nu sunt nici parașutiști, nici legionari, nici vânători de munte, ci sunt din infanteria marină, comandați pe teren de unul Paul Gèze, care nu știu ce hram poartă. Teoria lui Lecointre e că oamenii lui nu sunt în Mali ca să se caftească cu luptătorii Al-Qaeda, ci să-i instruiească pe malieni, să-i învețe cum se face treaba asta. Teoria mea e că Lecointre umblă să ne aburească.

Concluzii: avem un clasic conflict triunghiular (Al-Qaeda, separatiști, guvern central), într-o țară total lipsită de importanță economică sau strategică. Franța intervine. De ce? În Mali nu e nici petrol (ca în Irak sau în Sudan), nici Osama bin Laden (ca în Afganistan), nici francezi (ca în Noua Caledonie). Atunci? Dacă America însăși stă deoparte și nu se bagă, de ce se bagă Franța? Din motive umanitare? N-a făcut-o nici în Irak, nici în Afganistan, nici în Sudan, nici în Somalia, nici în Rwanda, nici în Siria.

Acum, ipotezele altora:

Guvernul francez vrea să-și recapete prestigiul în fața propriilor cetățeni, tot mai nervoși de comparația defavorabilă cu America. Slab. Nu cred așa ceva.

Mali a fost colonie franceză, așa că Franța consideră că are o datorie de onoare față de acești oameni. Slab. Nu cred nici așa ceva.

Există resurse încă secrete în subsolul malian, iar francezii vor să fie primii la împărțeală când acele resurse vor fi ”descoperite”. Slab. Nici asta nu cred. Dacă era ceva acolo, geologii știau de mult.

François Hollande e prost. O fi, dar nu el face marile jocuri.

Franța se teme de atentate pe propriul teritoriu și de aia duce un război preventiv împotriva instalării unei baze Al-Qaeda în Azawad. Ceva-ceva mai binișor, dar tot nu cred: Azawadul e în mijlocul Saharei! Cum ieși de-acolo ca să pui bombe, cât ai fi tu de Al-Qaeda?!

Acum, ipoteza mea:

Franța o duce tot mai rău din cauza crizei, dar are una dintre cele mai performante industrii de armament din lume. Pe de altă parte, Africa e cel mai sărac continent, luat în ansamblu, dar cu cea mai puternică creștere demografică: acum are 1 miliard de locuitori, dar o creștere anuală de aproape 5% (!). Asta înseamnă presiune pe resursele agricole, un număr tot mai mare de tineri slab educați sau total needucați, tensiuni între nenumăratele etnii africane și între cele câteva religii. Și bomboana de pe colivă: statele africane, cu excepția Somaliei, au păstrat frontierele din epoca colonială. Asta înseamnă tribalism, lipsă completă de conștiință națională... adică separatism in nuce.

Să recapitulăm: dacă există undeva toate condițiile pentru războaie devastatoare (dar convenționale, adică ne-nucleare), atunci acel loc este Africa secolului XXI. Ceea ce s-a întâmplat în Europa secolului XX (suprapopulare, urmată de războaie cumplite) se va petrece acum în Africa. Pentru început, avem războaie civile: Eritreea a secesionat de Etiopia, Darfur a secesionat de Sudan, Biafra a încercat să secesioneze de Nigeria, iar acum Azawad de Mali. Vor urma și alții. A fost și masacrul din Rwanda (cel mai cunoscut dintre toate), și regimurile dictatoriale din aproape toate statele Africii. Și e doar începutul.

Cine le va vinde acestor oameni armele și munițiile cu care vor comite ceea ce vor comite?

Eu cred că Franța este primul candidat. Nu mai spun că franceza este prima limbă de comunicare în Africa de Vest... asta știe toată lumea.

Concluzie: intervenția franceză din Mali e doar un început discret, începutul unui început. Afacerile mari urmează de acum încolo. Dacă aveți bani de investit, băgați-i într-o fabrică de gloanțe. Iar dacă nu iese businessul, vă puteți trage-un glonț în cap!

China prin lentile londoneze

Poți imagina milioarde de criterii după care să-i împarți pe români în tabere (egale și opuse, ca de exemplu ”criteriul Băsescu”), dar eu vă propun azi un criteriu ceva mai isteric: părerea despre China. Cu alte cuvinte, propun împărțirea românilor în ”români favorabili modelului chinez” și ”români defavorabili modelului chinez”.

Veți observa imediat, eventual cu râsete, că am eludat un criteriu mult mai inteligent și aplicat: ”români care-au fost în China” vs. ”români care n-au fost în China”. Veți spune, pe bună dreptate, ”Ce greutate poate avea părerea unui om care nu știe despre ce vorbește?!”.

Argument corect. Îl accept. Dar nu îl pot utiliza din două motive: extrem de puțini români au fost în China să vadă cu ochii lor despre ce e vorba (eu cunosc doar unul, pe domnișoara Andreea-care-avea-7-anișori-la-revoluție); be mic, eu am o părere despre modelul chinez. Deci, treaba mea e să-mi spun părerea (pe care nu mi-a cerut-o nimeni) și mai ales să-i pun la zid pe cei care îndrăznesc să aibă o părere contrarie. Doar ăsta-i rostul meu pe lume, heya?

Bun, ia să vedem: Eugen (un băiat, nu-l știți) are mare stimă pentru China (el reprezintă ”românul favorabil modelului chinez”), iar eu o stimă extrem de mică (puchinoasă, chiar!) despre această țară și ”modelul” ei. Deși m-am luat la harță de multe ori cu Eugen despre acest subiect, n-am scris niciodată pe blog despre aceste discuții. E timpul s-o fac, dar mai întâi să precizăm niște termeni.

1.     Eugen există, nu l-am inventat eu. El este un om. Fost coleg de serviciu.

2.     Prin ”modelul chinez” se pot înțelege mai multe lucruri, depinde cine-l definește, dar cel mai simplu e să-i zicem ”prosperitate fără democrație”. Prin comparție, modelul american poate fi numit ”flat world” (toată lumea să urmeze același model de dezvoltare, modelul american, ”capitalism fără protecție socială”), iar modelul european a fost numit ”liberal multilateranism” (ăsta nu prea știu ce e, dar înțeleg, vag, c-ar fi vorba de valorile Uniunii Europene, ”fiecare stat face ce vrea, în afară de război și de încălcarea drepturilor omului”). China respinge ambele modele. Modelul ei propriu se cheamă ”walled world” și constă, sumar spus, din ”fiecare stat face ce vrea și cum vrea, atâta timp asigură pâinea zilnică pentru cât mai mulți din proprii cetățeni”.

3.     Nici Eugen, nici eu nu am fost în China. Ambii ne-am format părerile pe baza celor citite din cărți. În cazul meu, din cărticica ”What does China think?”, de Mark Leonard, un profesor londonez de geopolitică, invitat de multe ori în China de mari mahări din partidul comunist, să vadă cu ochii lui cum merge treaba. Mark Leonard a văzut, a auzit și a scris. Categoric, cărțulia merită citită. I-aș recomanda-o și lui Eugen, dar nu mai am numărul lui de telefon.

4.     Nu am niciun interes personal în a denigra sau lăuda China. Nici Eugen nu are. E vorba, pur și simplu, de două mentalități foarte profund înrădăcinate în mințile românilor, ”dirijism” vs ”auto-organizare” – China e doar un pretext. Pentru Eugen, ca pentru toți dirijiștii, oamenii care alcătuiesc o societate sunt incapabili de organizare spontană: dacă nu-i dirijezi, ei cad în anarhie. Pentru mine și pentru toți cei care gândesc ca mine, societățile umane sunt capabile de auto-organizare, iar echilibrul rezultat este mult mai stabil decât echilibrul unei societăți dirijate. Pentru Eugen, China este modelul care îi dă lui dreptate. Pentru mine, Europa e modelul care mă confirmă.

5.     Pentru Eugen, e de la sine înțeles că, dacă România ar urma modelul chinez de dezvoltare, el, Eugen, ar urma să fie unul dintre ”dirijori”. Pentru mine, acest lucru nu este deloc evident. Dar este evident că eu aș fi una dintre primele victime ale regimului. Interesant: Eugen este perfect de acord cu acest lucru!

Ce am citit în cărticică și m-a convins că, dincolo de aparența unor succese gigantice (rezerve valutare de un trilion de dolari), societatea chineză are probleme majore? Multe lucruri, trebuie să citiți cărticica, dar unul m-a izbit în mod deosebit: modelul chinez nu este atractiv pentru nimeni, în afară de dictatori! În pofida unor eforturi uriașe de rebranduire, statul chinez nu a convins niciun popor să-i urmeze calea (să renunțe la pluripartidism și să treacă la economia planificată), dar a convins câțiva dictatori... dintre care mulți nu mai sunt acum în viață. Cu toate că a băgat în fundul lor miliarde și miliarde, în bunuri, investiții și armament, China nu s-a ales cu nimic: dictatorii respectivi au fost răsturnați de la putere, unii omorâți, alții judecați... iar banii chinezești din Sudan, Libia, Mali sau Zimbabwe s-au dus pe apa sâmbetei.

Mie, personal, afacerea asta îmi aduce aminte de Ceaușescu. Și el era prieten cu toți teroriștii și le dădea pomană, în timp ce românilor le ghiorăiau mațele de foame.

Cred că asta-i situația și în China, cel puțin la țară. Guvernul de la Beijing aruncă cu dolari în toți săracii, iar chinezilor nu le rămâne de mâncare decât patriotismul.

Nu, mersi. Am mai servit odată meniul ăsta... așa că dacă vrei să emigrezi în China, Eugene, du-te sănătos. Eu nu vin.