M-a-ncuiat. În ziua cu pricina, am pus-o p-a mea să mă
dichisească, să mă sugrume cu cravata, mă rog, cum se face. Am ajuns, moa-moa,
mă uit mai bine în jur, și ce să vezi: era aceeași sală în care mai fusesem
acum vreo câțiva ani, tot la o nuntă, și tot cu aceeași gagică! E clar, mi-am
zis, încep să-mbătrânesc, dac-am ajuns să le schimb atât de rar... te pomenești
c-or fi și aceiași chelneri de data trecută?! Mi-era târșă, că atunci făcusem
iureș, luasem o chelneriță la dans, se spărseseră o seamă de pahare... în
sfârșit, niște chestii, nu știți voi. Am stat cuminte vreo oră, să văd dacă mă
recunoaște șeful de sală sau dârlăul de la bar, dar nu s-a-ntâmplat nimic: sau
erau alții, sau aveau memoria scurtă. Am avut noroc, totuși.
Bun, începe treaba. Mirele ține un discurs, din care n-am
reținut decât povestea țuicii de pe mese (”Mărturiile”, zicea el), dar nu v-o
zic aici, că nu e momentul. Am dat să gust, să verific, dar doamna mea mi-a dat
peste mână: începuse valsul nupțial, la care cică trebuie să te uiți cu gura
căscată de admirație, nu să te omenești cu țuică! Așa o fi, m-am uitat și eu
(au dansat bine, dar m-așteptam, că-i știu demult pe-amândoi, i-am mai văzut eu
dansând, chiar și pe mese), pe urmă am aplaudat ca toată lumea. Nu e bine să
faci opinie separată la faze d-astea! Ăștia de la Marriot au făcut și eforturi
suplimentare, au dat peste ei cu fum de scenă, cu baloane de cauciuc, cu baloane
de săpun... și cam atât, cu asta li s-au terminat ideile. Dacă organizau și-o
bătaie cu perne mă băgam și eu, dar așa m-am băgat cu nasul în farfurie, că
veniseră aperitivele.
Să mor dacă mai știu ce-am mâncat! Doamna mea zice c-a
fost ceva ”deosebit”, și n-am contrazis-o, că-mi știu eu locul, dar din
experiență vă spun că mâncarea de la o nuntă e ”deosebită” doar de mâncarea ta
de-acasă, dar nu prea ”deosebită” față de mâncarea de la altă nuntă: niște
proteine, acolo, să aibă pe ce se așeza sprițul. La nicio nuntă nu-ți dă oaie
la groapă, soleancă din burtă de morun sau ”gâsca cerșetorului”, să zici c-ai
balotat ceva nou-nouț, de care n-a auzit tot neamul tău de locatari de bloc. Bine
că mâncarea-i bună, multă și caldă la Marriot, c-am pățit eu destule prin alte
părți!
Dar să trecem la lucruri importante, esențiale: în afară
de țuica aia din deschidere, a mai fost vin roșu (excepțional!) și vin alb.
Foarte bun și ăsta, dar ăla roșu rupea tot; ei bine, mirați-vă până rămâneți
așa, dar eu am stat pe vin alb cu apă minerală, nu pe molan! De ce? E, aici e
un chichirez!
Treaba e că Oterul (sau poate mireasa, Speranța, mai știi
păcatele? Chiar, v-am zis că pe mireasă o cheamă Speranța, ca pe extremitatea
australă a Africii? Parcă nu v-am zis) a vrut să mă umilească, și m-a așezat la
masă cu campionii. Nu zic de Rosana, verișoară-mea, că ea doar se crede
campioană, dar nu e: după cinci pahare, vorbește-n vietnameză; nici de Diana,
blonda, care nici măcar nu se crede. Zic de cei patru adevărați ai mesei
rotunde, un solid, un chelios, un ochelarist și Robert. Băi, nene! Eu nu sunt
de azi, de ieri, în branșa consumatorilor, dar la nunta de la Marriot
mi-am găsit nașul. Nu unul, patru!
Dar nu-s născut în primăvara asta. Am mirosit imediat
combinația. Mă prefăceam c-o ascult pe Amalia descriindu-mi tipesele din
spatele meu, de pe ringul de dans, și îi supravegheam cu ochi de vultur pe Cei
Patru. Când le aducea chelnerul whiskey, eu ceream cola; când au trecut pe
molan, i-am talonat preț de vreo trei sticle, să nu bat la ochi, pe urmă am trecut
ușor, fin, neobservat, pe spriț. ”Vrei să mă faceți, băieți? Bun, hai să vă
văd, puișorilor!”, monologam eu în gând, sorbind permanent din pahar, să nu par
că rămân în urmă, până când mă pomenesc c-un cot între coaste: ”Ce tot spui tu
acolo?”. Poftim, începusem să vorbesc cu voce tare, și Amalia mă auzise!
Să vă zic ce-i cu tipesele. La fiecare nuntă, una din
sarcinile mele de bază este să fac un inventar cât mai amănunțit al gagicilor
bune (”pieselor”) care vin singure, ca ulterior să dau un raport corect
golanilor care se întâmplă să lipsească. În cazul ăsta, atât Grecku, cât și
Julius străluceau prin absență, așa că sarcina mea era cu atât mai importantă. Dar,
pentru că trebuia să țin piept Bandei Celor Patru, am delegat-o pe doamna mea
să se ocupe de tipese, mai ales că eu eram plasat cu spatele spre ring. După
muzică și chirăieli, acolo acțiunea era în toi, dar nu aveam timp de dans până
nu-i vedeam pe Cei Patru făcuți avioane. Nu i-am văzut, că nu s-au făcut, dar
s-ar fi făcut dacă mă lăsa Amalia în pace și nu mă căra la țupăială, pe motiv că
”N-am venit la nuntă să stau pe scaun și să-ți număr ție frustrările! Marș la
dans!”. Ce era să fac?! Am dansat, măcar că-i sub demnitatea mea (pe asta cu
demnitatea am învățat-o de la Jenică, alt absent).
Să vă-nvăț un truc: dansați-o pe mireasă, nu zic, dar
dansați-o la început de nuntă, nu la sfârșit, că e frântă. Dacă o auzi că, la
toate eforturile tale de conversație, îți răspunde cu ”Da” și”Nu”, mai bine
taci și țopăi-o-n-liniște, că e sleită de puteri și n-are chef de vorbă, vrea
doar să taie tortul ăla odată și să meargă la odihnă. Speranța, mireasa de tura
asta, a trăncănit cu mine la greu în timp ce-o dansam, dar nu pentru că ar fi
făcut excepție de la regula cu oboseala, ci pentru că mă știe de prea mult timp
ca să mai facă eforturi conversaționale. Știa că poate să spună orice, și exact
asta a și făcut: ”Domnu Gika, nu mă mai călca pe rochie! Și ține-te mai bine pe
picioare, c-aici nu ești în Fire!”.
Apropo de mireasă: n-a furat-o nimeni, n-am înțeles de
ce. Aș fi furat-o eu, să nu-mi ies din mână, dar am simțit ceva în atmosferă,
un je ne sais quoi, și-am renunțat la
idee. Bine-am făcut. Un amic de-al Oterului, prieten de când lumea (cu el, nu
cu mine!) s-a apucat de furăciune, dar a furat mirele, nu mireasa! O fi fost
greșeală, o fi fost premeditare, habar n-am, dar a ieșit prost, pentru că s-a
enervat popa, pe motiv de ”obicei păgânesc” (o fi, mai știi păcatele?!), și s-a
rățoit că să-l aducă imediat înapoi pe mirele fugar. La cine s-a rățoit? Păi la
mine s-a rățoit, bunînțeles, c-am vrut să fac o faptă bună și să negociez
răscumpărarea. Ți-ai găsit! Două vorbe dacă mai scoteam în plus, îmi luam și
peste cocoașă. Cu eresurile nu-i de joacă!
Pe la miezul nopții mă sună Alex Ionașcu, cu o chestiune
de importanță capitală, și-am stat vreo oră cu el la telefon, încuiat în budă
(peste tot au pereții urechi, inclusiv la Marriot! Când deții informații
clasificate, ca mine, nu poți fi niciodată destul de precaut), iar când ies, ce
să vezi? În sală mai rămăseseră vreo doi-trei speriați, plus mireasa, mirele și
Amalia, care m-aștepta să plecăm acasă. Uitasem că nunta era d-asta modernă,
care se termină la miezul nopții! Eram obișnuit să rămân până când ne mătură
femeia de serviciu, la orele cinci dimineața, dar uite că mi-am luat leapșa. Un
ultim moa-moa, la mica viteză, și pe urmă roiul la taxi, unde m-aștepta doamna
mea, mult mai turată decât motorul mașinii. De dus, m-a dus până acasă, dar
tăcând. Bănuiam eu ce înseamnă asta; mă temeam de ce-i mai rău.
Dar n-am prevăzut lovitura decisivă pe care mi-o clocise:
mi-a ascuns ”mărturiile”!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu