Palatul Brukenthal din Avrig

Cum să fac să nu plictisesc? În epoca vitezei, eu sunt un anacronism, un fel de Carul cu boi; aşa c-ă-ncerc cu disperare să fiu scurt, măcar de data asta. Ergo:

În urma Baronului (vorbesc de Samuel von Brukenthal) n-au rămas numai muzeul şi liceul din Sibiu (astea sunt cele mai cunoscute), ci şi casa lui natală din Nocrih (actualmente ”bar sătesc”) şi reşedinţa lui de vară din Avrig, care în vremea Baronului se numea ”Freck” (saşii murind sau expatriindu-se, nimeni nu-i mai spune aşa). Reşedinţa de vară este de fapt un domeniu, compus din palatul propriu-zis, curte, grădină, pajişte, lac şi dependinţe, totul înconjurat cu un zid temeinic, care pe alocuri s-a şi păstrat, dovadă că domnul Radu Vasile (fost, din păcate, prim-ministru al României), a greşit când a spus că ”În ţara asta n-a mai rămas nimic de furat”.

După moartea Baronului, în 1803, domeniul a fost în continuare bine îngrijit, dar după 1918 a început părăginirea, la început cu paşi foarte mici (saşii erau încă majoritari în Avrig şi aveau grijă de moştenirea lui), apoi tot mai accelerat: după 1947 de domeniu şi-au bătut joc comuniştii, iar după 1989 locuitorii din Avrig (urmaşii foştilor ţărani, aduşi să lucreze în fabricile locale). Totuşi, nu se ştie cum, o bună parte a domeniului s-a păstrat, deşi parcul a fost transformat în păşune, pajiştea în loc de coasă, lacul s-a colmatat şi a devenit o mlaştină fetidă, palatul a fost jefuit de orice urmă de mobilier (inclusiv parchetul a fost furat), iar zidul exterior a fost folosit de localnici ca sursă de cărămidă pentru casele lor de parveniţi. Uimitor, poate şi cu sprijinul Germaniei (nu ştiu sigur), în 2012 domeniul a început să funcţioneze ca boutique hotel, deocamdată cu rezultate modeste, dar promiţătoare: fostul corp de casă pentru servitori a fost corect renovat şi poate găzdui turişti, bucătăria e funcţională şi se mănâncă bine, iar cele două săli (de mese şi de bal) îşi fac treaba foarte bine, când au clienţi. Se poate mânca afară în curtea mică (ei îi zic ”orangerie”, nu ştiu de ce) şi poţi face plimbări pe domeniu, unde o parte din pinii, tisele şi tuiele plantate de Baron au scăpat de secure şi au acum aproape un sfert de mileniu, ceea ce, pentru o ţară fără istorie ca România, e ceva! Ai voie să te joci cu câinii, mieii, iepurii, purceii, raţele şi fazanii din padocuri, dar nu şi cu poneii; ăia-s tabu, intouchable. Iar, nu ştiu de ce.

Ne-am simţit excelent la domeniul Brukenthal, admit. A fost o ultimă oprire transilvană perfectă, suspect de perfectă: ne venea să mai stăm încă o noapte! Nu e bine când te-apucă melancolii de-astea dincolo de munţi, că ţi se ia de Bucureşti şi dai în dambla; câți n-au pățit-o! Acum cresc reni, struți, păstrăvi sau ciuperci prin cine știe ce cotlon idilic de Banat sau Transilvanie, de te-apucă și mila când te gândești la săracii nenorociți, nefutuți de șefi sau de dead-line-uri. Ferească D-zeu!

Am lăsat-o pe doamna să citească în orangerie, la umbra unei tuie, în dimineața de dinainte de plecare, și-am ieșit să fac o tură, să văd ce-i în mintea avrigenilor. M-am lămurit ce e: bășini. S-au apucat să-și marcheze teritoriul, exact ca niște maidanezi care se pișă pe gardurile pe lângă care au trecut alți câini înainte.

Au interzis vizitarea bisericii ridicată de sași în secolul XIII (!), măcar că aia a adunat aproape trei sferturi de mileniu între zidurile ei, inclusiv trecerea de la catolicism la luteranism, ceea ce e ceva (o dovadă că Războiul de 30 de Ani a trecut și prin Transilvania, la vremea lui).

 

Dar dacă vrei să vizitezi biserici, de ce să nu mergi să vezi monstruozitatea ortodoxă care e ca și terminată și care se ridică, mândră ca soarele de pe cer, printre blocurile confort doi ale cartierului industrial, ridicat de comuniști de la zero și populat de neoromânii aduși de la coada vacii, să devină oameni ai muncii, oameni noi? Vizitare plăcută, domnule turist!

M-am întors din plimbare cu următoarea convingere: nu am unde fugi, nu am unde mă retrage. Românismul produce oameni noi pe bandă rulantă, iar eu, în ochii oricui, tot un român sunt, tot un om nou. De ce să fug de ei, oare, dacă locul meu e printre aceștia?! Și să vreau, cum aș putea să fug de umbra mea pe această lume?