Kalalau Trail

Trebuie neapărat să povestesc și cum a fost anul trecut pe traseu, pe Kalalau Trail, că mă râd și curcile: spre exemplificare, Van deja se sparge de râs, iar despre el e greu de zis c-ar fi o curcă!

Deci, rămâne cum am stabilit: povestim și de traseul ăsta. Da' nu azi, mâine; azi am de scris pentru Dilema Veche. Întâi munca și pe urmă dixtracția! 

Coasta de Azur

Munceşti tot anul de-ţi ies ochii ca să faci rost de altă sponsorizare, iar când în sfârşit toate cărţile se taie pe aşi, eşti atât de obosit că nici măcar nu te bucuri: adormi în avion ca un bebe proaspăt înfăşat. Te debarci complet chiaun la Nisa şi te apuci să demolezi reputaţia Coastei de Azur, că prea au ridicat-o interbelicii în slăvi, pur şi simplu ţi s-a aplecat. Nu zici de Rădulescu-Niger, că ăsta era oricum sărman cu capul, dar oameni serioşi, gen Regele Playboy, ăştia. Te plimbi, amuşini oraşul câteva minute, întâi îl simţi cam kitsch - fix în mijloc tronează ditamai tiribomba, ca la iarmarocul de Sântă Mărie (alţii-i zic la chestia asta “Roata Lumii”...) - pe urmă simţi că nu mai poţi: te ustură nările de mai mare durerea, şi doar vii şi tu din oraş cu trafic, nu din staţia meteo Vârful Omu. Te prinzi până la urmă: e plin de scutere, motoraşe în doi timpi, model Trabant, carburant nears. Jale...

O iei pe malul mării, pe Promenade des Anglais, nici un englez, bunînţeles (că doar n-or fi nebuni să vină în creierii iernii la Nisa!), români din belşug; afară de tine, ar mai fi Negresco şi Carol de Roumanie. Unul e hotel, altul este parc, tu eşti grăbit că vrei să te mişti cât mai mult şi cât mai repede. Muzeul Massena e închis, muzeul Matisse e prea departe, ăla de artă naivă (Musee Jakovsky) e naiv, în cel de arte frumoase n-ai ce căuta că eşti cam urâţel, în ăla de arte moderne şi contemporane expun tot felul de ciudaţi, nu, mersi. Muzeul Terra Amata expune oameni-maimuţă, te intuieşti în target, 4 euro intrarea, merge. Interesant, nimic de zis, dar mai ales muzeu mic, n-ai timp să te ia durerea de cap.

Te duci pe Rue Sincaire să vezi oficiul de recrutare al Legiunii Străine (fredonezi “Le Boudoin” ca să pari şi tu şmecher, dar nu te bagă nimeni în seamă. Iar curticica interioară a oficiului seamănă la fix cu comisariatul de pe Viitorului, ăla de-l ştie tot omul!), şi dacă tot eşti în zonă, te urci pe colina castelului (Le Colline du Chateau) care e o stâncă dotată cu de toate, are până şi cascadă, dar castel n-are neam. Şi ascensor are colina, e tare, atâta că ascensorul e numai pentru urcare, de coborât trebuie să cobori cu pasul. Cobori, ce să faci, nimereşti în oraşul vechi – asta da! Bătrâna, buna reţea de străduţe a Europei Centrale, aşa cum o găseşti de la Liov la Dublin, cu magazinaşe şi restăurănţele, să tot stai, să-ţi uiţi duşmanii. Adică, stai dacă ai bani, dar dacă n-ai te duci binişor la gară şi te sui în tren, să mai vezi şi altceva pe Coastă, că văzutul nu costă bani. Văzutul din mers şi scăldatul în mare (pe plaja publică, La Plage Publique) sunt gratis; la tot restul te cam taxează...

Cobori în Cannes, te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta, iar kitsch; dar abia când dai de covorul roşu (“Votre vie sur tapis rouge”, zice reclama) vezi limita kitsch-ului, vezi până unde-ajunge măgăria ăluia de-ţi vinde imagini, baloane de săpun: “Palais de Festival et des Congres. Grand Auditorium”, cum a botezat-o naşi-su pe clădirea asta, e un bloc comunist de beton, de-o urâţenie greu de admis, ceva între o casă de cultură judeţeană şi un crematoriu reamenajat discotecă. O ruşine. Plus că celebrul covor miroase a pipi de câine, asta en passant fie spus. Te fotografiezi totuşi, să nu zică vărul Costiklă că umbli să-l faci din vorbe, şi-o iei din loc. Scârbit, te opreşti pe altă plajă publică (aici sunt plaje mai bune ca la Nisa, sunt de nisip, nu de bolovani) şi mai faci o baie, că e şi păcat: unde te mai scalzi tu în mare la mijloc de ianuarie?! Şi apa e bună, nu ca aia de-ntâi mai de la Vamă, când îţi degeră sămânța dacă-ncerci să te dai de-a scufundişul. 

Te-ai urcat iar în tren, te mai preubli şi pe la Juan le Pins, pe la Cap d’Antibes, Saint Rafael, Agay; de la un moment încolo toate seamănă între ele, mai ales în extrasezon: nici ciorbă d-aia de-a lor tradiţională n-au, buiabasă cum zici tu, că ţi-e lene să-nveţi pronunţia corectă. Auzi totuşi c-ar fi pe undeva, într-un loc de-i zice Cassis, te urci iar în tren şi-i dai zor – intri însă în vorbă pe tren cu un grup de domnişoare (trei la număr; negrese “abanoase” din Cote d’Ivoire; două modeste, una superbă; despre care afli însă că e model, fată de catwalk, şi te dezumfli urgent) care-ţi explică cum că n-are rost să te trambalezi până la Cassis fiindcă poţi găsi ciorbă d-asta de peşte şi la Frejus, care e-n drum. Ele acolo stau, întrebi tu, doar aşa să faci conversaţie. A, nu, le pare rău, ele sunt cazate în Monte Carlo, că acolo au treabă – adică modela are, deduci, alelalte două o atârnă. 

Cobori în Frejus şi o iei la pas cu dreptu-nainte: aşa e, merită, e altceva. Aici pe undeva l-au ţinut închis pe Omul cu Masca de Fier, despre care afli dezamăgit că de fapt a fost bine tratat, nu ca-n filmul cu DiCaprio, şi nici masca nu era de fier, că era de catifea. Slăbuţ. Buiabasă există, dar costă 40 de euro porţia; de fapt, te dumireşti, ţie-ţi plac mai mult croasanţii. Altfel, oraş vechi, centru medieval bine conservat, mult turism inteligent, axat pe atelierele meşteşugăreşti ale locului; ateliere de parfumerie, de olărie, de sticlărie, de sculptură – tu stai şi te uiţi la meşter cum lucră în catacomba lui (aproape toate atelierele sunt în pivniţe) şi dacă vrei cumperi, dacă nu, nu. Tu nu vrei, da’ zi că vine până aici americanul care-a strâns bani o viaţă ca să viziteze Coasta; ăla o să vrea sau nu, tu ce zici...?!

Mai ai două zile, te convingi că nimica n-ai făcut dacă n-ai distrus şi-n Monte Carlo, aşa că debarci binişor pe peronul gării din Monaco (Monte Carlo ar fi de fapt, afli tu, un fel de cartier al principatului). Faci poză cu billboardul care zice că “Decouvrez la Roumanie” şi “Redessine-moi, l’Europe!”, te uimeşti de gara în sine (săpată-n munte) şi urci dealul spre reşedinţa prinţului. Palat, schimbare de gardă, nişte chestii; un domn măturător ţi-l arată pe prinţ, zice ceva de genul că să te uiţi repede, cică nu mulţi turişti au ocazia să-l vază. Te uiţi, ce să zici, om şi el. S-o fi ducând după ţigări, nu poţi să ştii. Te plimbi şi prin grădina botanică a castelului, jenant de asemănătoare cu cea a Reginei Maria de la Balcik (cine o fi copiat pe cine?). Ajungi în sfârşit şi la Institutul Oceanografic, că doar de-asta ai venit. Nu-ţi pare rău, mai mult nu spun. Acvariu, sală de conferinţe, muzeu interactiv. Rechini vii. Celacanţi împăiaţi. Schelete de narval, caşalot, orcă, marsuin. Afli de o specie despre care habar n-aveai: vaca de mare artică, rudă cu lamatinul şi dugongul (dar mult mai mare); au păpat-o în secolul XVIII. Artă eschimosă. Machetă 1/1 a primului submarin din lume, făcut de americani în timpul Războiului de Independenţă. Te întâlneşti întâmplător cu fetele, dar sunt grăbite: au vizitat, ele tocmai plecau, le pare foarte rău; dar ţie! Păi nu plesnea vărul Costiklă dacă veneai cu nişte poze cu modela-n braţe?! Urticarie făcea!

Ţi s-a luat, nu mai ai nici un chef de frecat Coasta, plus că-n penultima seară te hazardezi aiurea într-un restaurant indian: plăcerea la ambele capete. Mai faci o baie la Cap de Nice, mănânci în ultima zi pâine (de la supermarket) cu slanină (adusă de acasă) şi cu clemetine (din piaţă de la turci, că-s mai ieftine; palinca ai terminat-o din prima seară). Gata cu bănuţii, s-a evaporat şi sponsorizarea asta. Fir-aţi ai dreacu’ cu melcii voştri, na c-am bifat şi Coasta de Azur!

text publicat în Ghidul Călătoriilor de Vară, Academia Cațavencu 2009

Ctitoriile: pădurea MNAC

Casa Poporului. Poreclită şi “Palatul Parlamentului”, deşi lumea o ştie după nume, nu după poreclă. Pentru bucureşteni, ea e simbolul Ceauşimei. Pentru cetăţenii din alte oraşe, ea e simbolul Bucureştiului. Pentru lumea întreagă, ea e simbolul României: cel mai vizibil lucru făcut de români vreodată. Bonjour, tristesse!

Ca şi alte ctitorii lăsate în paragină, şi Casa Poporului e făcută dintr-o piatră alb-gălbuie (de Ruşchiţa?!) şi-i înconjurată c-un gard ţeapăn, care-nchide un fel de curte plină de bălării. Acum, şi curtea asta e la nivelul ctitoriilor: şi Biblioteca Naţională, şi Academia, şi Casa Radio (la asta se lucrează, totuşi), desigur şi Casa Poporului au în jur nişte spaţii imense, nişte maidane în care sus-numitele bălării au crescut mari, devenind între timp adevărate zăvoaie, desişuri, pădurici… păduri! Alcatuite mai mult din plopi, cenuşeri şi oţetari, i-adevărat, da’ ce, aştia nu-s şi ei copaci? Ce, nu vedem pădurea din cauza oţetarilor?!

Cea mai bună privelişte asupra pădurii Casei Poporului o ai de pe terasa MNAC.

Ca să ajungi la MNAC – Muzeul Naţional de Artă Contemporană – ai de mers pe jos destul de mult, dacă nu vii cu maşina proprie. Dar fi şi păcat să vii cu maşina, veţi vedea de ce…

Intri în incinta Casei prin Calea 13 Septembrie şi îl întrebi pe poliţistul de la poartă cam pe unde vine muzeul, că de văzut nu se vede nimic, afară de masa strivitoare a monumentului megalitic. Ajungi în final la intrarea în muzeu, care intrare arată superb, încadrată de două lifturi exterioare ce rup linia penibilă a arhitecturii Casei. Intri, te laşi verificat mai abitir ca la aeroport, urci apoi cu liftul până la ultimul etaj, unde ai aflat c-ar fi, zice-se, o terasă.

Terasa MNAC e unul dintre puţinele locuri plăcute din oraşul ăsta nefericit. Priveliştea e remarcabilă, berea convenabilă, liniştea incredibilă, iar barmanul are blugii suflecaţi şi e desculţ; în mare, atmosfera îţi aduce aminte de Vama Veche de prin 1993, la belle époque. De pe terasă vezi tot câmpul care se întinde în curtea Casei Poporului, cu păduricea în dreapta, un teren de tenis pitulat într-o margine a ei, şi c-o altă măgăoaie ceauşistă în fundal, dincolo de zidul de incintă. Într-un oraş în care preţul terenului a ajuns la sume aberante, e parcă din alt film maidanul uriaş, acoperit cu iarbă viguroasă, sălbaticită de la ultimele ploi, şi padurea care îl acoperă pe mai mult de o treime.

Priveliştea e răcoritoare, dar mai răcoritoare e berea, care se duce încet-încet spre stomac şi de acolo spre toate părţile. Răsfoieşti materialele de prezentare ale muzeului şi afli ceea ce nici cu gândul nu gândeai, şi anume că înfiinţarea lui a fost o decizie a guvernului Năstase! Nu mai înţelegi nimic, aşa că te retragi în mod demn (sau aproape demn, mă rog…) de pe terasă şi începi vizitarea.

MNAC e un succes. E altfel, e ciudat, e diferit, e mare, e în primul rand o colecţie de idei, nu o colecţie de obiecte. Prima impresie ar fi că-i gol; a doua impresie e că-i un mare gol în capul tău, de nu înţelegi nimica. Pe urma încep, vag, câteva pâlpâiri, parcă-parcă ai începe să deprinzi câte ceva din mesajele artiştilor: îl vezi pe Nea Nicu într-o căruţă, pupându-se cu Kim Ir Sen; un tânăr ce cântă la pian, în mijlocul unei turme de elefanţi africani; afli că Leonardo da Vinci avea un vecin, pictor şi ăla; mai afli că acolo unde te afli tu ar putea fi un loc de mare importanţă istorică; un tablou impresionant cu un oraş devastat (Varşovia, poate), ce-ţi aduce aminte de neverosimilul cincinal (‘84 – ’89) în care oraşul tău a fost distrus şi reconstruit, într-un “stil” nemaivăzut (zis de bucureşteni “ceauşima”, nume inspirat din “Hiroshima”, probabil). 

După care iar nimereşti într-o sală-n care rămâi cu gura căscată: un grup statuar, profesor si elevi. Profesorul are capul de balon şi le arată elevilor arta corectă a sinuciderii, prin înţeparea balonului cu acul. Pe cât te uiţi mai mult, pe atât înţelegi mai puţin – se pare că percepţia ta asupra artei contemporane aparţine mai degrabă paradigmei jupândumitrachiene, “E scris adânc!”.

Aproape de ieşire, ajungi până la urmă şi în faţa unui exponat mai pe mintea ta: un poster alb-negru, cu un schelete care iese voios dintr-un tort şi strigă “Happy Deathday!”.

Ei, aşa mai vii de-acasă!

text publicat în Ghidul Călătoriilor de Vară, Academia Cațavencu 2009

p.s. pe locul ”pădurii MNAC”, descrisă aici, se ridică acum Catedrala Mântuirii Neamului. Am să urc și o poză actuală a șantierului, cât de curând!