Munceşti tot anul de-ţi ies ochii ca să faci rost de altă sponsorizare,
iar când în sfârşit toate cărţile se taie pe aşi, eşti atât de obosit că nici măcar
nu te bucuri: adormi în avion ca un bebe proaspăt înfăşat. Te debarci complet
chiaun la Nisa şi te apuci să demolezi reputaţia Coastei de Azur, că prea au
ridicat-o interbelicii în slăvi, pur şi simplu ţi s-a aplecat. Nu zici de Rădulescu-Niger,
că ăsta era oricum sărman cu capul, dar oameni serioşi, gen Regele Playboy, ăştia.
Te plimbi, amuşini oraşul câteva minute, întâi îl simţi cam kitsch - fix în
mijloc tronează ditamai tiribomba, ca la iarmarocul de Sântă Mărie (alţii-i zic
la chestia asta “Roata Lumii”...) - pe urmă simţi că nu mai poţi: te ustură nările
de mai mare durerea, şi doar vii şi tu din oraş cu trafic, nu din staţia meteo
Vârful Omu. Te prinzi până la urmă: e plin de scutere, motoraşe în doi timpi,
model Trabant, carburant nears. Jale...
O iei pe malul mării, pe Promenade des Anglais, nici un englez, bunînţeles
(că doar n-or fi nebuni să vină în creierii iernii la Nisa!), români din belşug;
afară de tine, ar mai fi Negresco şi Carol de Roumanie. Unul e hotel, altul este
parc, tu eşti grăbit că vrei să te mişti cât mai mult şi cât mai repede. Muzeul
Massena e închis, muzeul Matisse e prea departe, ăla de artă naivă (Musee
Jakovsky) e naiv, în cel de arte frumoase n-ai ce căuta că eşti cam urâţel, în ăla
de arte moderne şi contemporane expun tot felul de ciudaţi, nu, mersi. Muzeul Terra Amata expune oameni-maimuţă, te intuieşti
în target, 4 euro intrarea, merge. Interesant, nimic de zis, dar mai ales muzeu mic, n-ai
timp să te ia durerea de cap.
Te duci pe Rue Sincaire să vezi oficiul de recrutare al Legiunii Străine
(fredonezi “Le Boudoin” ca să pari şi tu şmecher, dar nu te bagă nimeni în seamă.
Iar curticica interioară a oficiului seamănă la fix cu comisariatul de pe
Viitorului, ăla de-l ştie tot omul!), şi dacă tot eşti în zonă, te urci pe colina
castelului (Le Colline du Chateau) care e o stâncă dotată cu de toate, are până
şi cascadă, dar castel n-are neam. Şi
ascensor are colina, e tare, atâta că ascensorul e numai pentru urcare, de
coborât trebuie să cobori cu pasul. Cobori, ce să faci, nimereşti în oraşul
vechi – asta da! Bătrâna, buna reţea de străduţe a Europei Centrale, aşa cum o
găseşti de la Liov la Dublin, cu magazinaşe şi restăurănţele, să tot stai, să-ţi
uiţi duşmanii. Adică, stai dacă ai bani, dar dacă n-ai te duci binişor la gară şi
te sui în tren, să mai vezi şi altceva pe Coastă, că văzutul nu costă bani. Văzutul din mers şi scăldatul
în mare (pe plaja publică, La Plage Publique) sunt gratis; la tot restul te cam
taxează...
Cobori în Cannes, te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta, iar kitsch; dar
abia când dai de covorul roşu (“Votre vie sur tapis rouge”, zice reclama) vezi limita
kitsch-ului, vezi până unde-ajunge măgăria ăluia de-ţi vinde imagini, baloane
de săpun: “Palais de Festival et des Congres. Grand Auditorium”, cum a
botezat-o naşi-su pe clădirea asta, e un bloc comunist de beton, de-o urâţenie
greu de admis, ceva între o casă de cultură judeţeană şi un crematoriu
reamenajat discotecă. O ruşine. Plus că celebrul covor miroase a pipi de câine,
asta en passant fie spus. Te fotografiezi totuşi, să nu zică vărul Costiklă că
umbli să-l faci din vorbe, şi-o iei din loc. Scârbit, te opreşti pe altă plajă
publică (aici sunt plaje mai bune ca la Nisa, sunt de nisip, nu de bolovani) şi
mai faci o baie, că e şi păcat: unde te mai scalzi tu în mare la mijloc de
ianuarie?! Şi apa e bună, nu ca aia de-ntâi mai de la Vamă, când îţi degeră sămânța dacă-ncerci să te dai de-a scufundişul.
Te-ai urcat iar în tren,
te mai preubli şi pe la Juan le Pins, pe la Cap d’Antibes, Saint Rafael, Agay;
de la un moment încolo toate seamănă între ele, mai ales în extrasezon: nici ciorbă
d-aia de-a lor tradiţională n-au, buiabasă
cum zici tu, că ţi-e lene să-nveţi pronunţia corectă. Auzi totuşi c-ar fi
pe undeva, într-un loc de-i zice Cassis, te urci iar în tren şi-i dai zor – intri
însă în vorbă pe tren cu un grup de domnişoare (trei la număr; negrese
“abanoase” din Cote d’Ivoire; două modeste, una superbă; despre care afli însă că
e model, fată de catwalk, şi te dezumfli urgent) care-ţi explică cum că n-are
rost să te trambalezi până la Cassis fiindcă poţi găsi ciorbă d-asta de peşte şi
la Frejus, care e-n drum. Ele
acolo stau, întrebi tu, doar aşa să faci conversaţie. A, nu, le pare rău, ele
sunt cazate în Monte Carlo, că acolo au treabă – adică modela are, deduci,
alelalte două o atârnă.
Cobori în Frejus şi o iei la pas cu dreptu-nainte: aşa
e, merită, e altceva. Aici pe undeva l-au ţinut închis pe Omul cu Masca de
Fier, despre care afli dezamăgit că de fapt a fost bine tratat, nu ca-n filmul
cu DiCaprio, şi nici masca nu era de fier, că era de catifea. Slăbuţ. Buiabasă
există, dar costă 40 de euro porţia; de fapt, te dumireşti, ţie-ţi plac mai
mult croasanţii. Altfel, oraş vechi, centru medieval bine conservat, mult
turism inteligent, axat pe atelierele meşteşugăreşti ale locului; ateliere de
parfumerie, de olărie, de sticlărie, de sculptură – tu stai şi te uiţi la meşter
cum lucră în catacomba lui (aproape toate atelierele sunt în pivniţe) şi dacă
vrei cumperi, dacă nu, nu. Tu nu vrei, da’ zi că vine până aici americanul care-a
strâns bani o viaţă ca să viziteze Coasta; ăla o să vrea sau nu, tu ce
zici...?!
Mai ai două zile, te
convingi că nimica n-ai făcut dacă n-ai distrus şi-n Monte Carlo, aşa că
debarci binişor pe peronul gării din Monaco (Monte Carlo ar fi de fapt, afli
tu, un fel de cartier al principatului). Faci poză cu billboardul care zice că
“Decouvrez la Roumanie” şi “Redessine-moi, l’Europe!”, te uimeşti de gara în sine
(săpată-n munte) şi urci dealul spre reşedinţa prinţului. Palat, schimbare de
gardă, nişte chestii; un domn măturător ţi-l arată pe prinţ, zice ceva de genul
că să te uiţi repede, cică nu mulţi turişti au ocazia să-l vază. Te uiţi, ce să
zici, om şi el. S-o fi ducând după ţigări, nu poţi să ştii. Te plimbi şi prin
grădina botanică a castelului, jenant de asemănătoare cu cea a Reginei Maria de
la Balcik (cine o fi copiat pe cine?). Ajungi în sfârşit şi la Institutul
Oceanografic, că doar de-asta ai venit. Nu-ţi pare rău, mai mult nu spun.
Acvariu, sală de conferinţe, muzeu interactiv. Rechini vii. Celacanţi împăiaţi.
Schelete de narval, caşalot, orcă, marsuin. Afli de o specie despre care habar
n-aveai: vaca de mare artică, rudă cu lamatinul şi dugongul (dar mult mai
mare); au păpat-o în secolul XVIII. Artă eschimosă. Machetă 1/1 a primului
submarin din lume, făcut de americani în timpul Războiului de Independenţă. Te întâlneşti
întâmplător cu fetele, dar sunt grăbite: au vizitat, ele tocmai plecau, le pare
foarte rău; dar ţie! Păi nu plesnea vărul Costiklă dacă veneai cu nişte poze cu
modela-n braţe?! Urticarie făcea!
Ţi s-a luat, nu mai ai nici un chef de frecat Coasta, plus că-n penultima
seară te hazardezi aiurea într-un restaurant indian: plăcerea la ambele capete.
Mai faci o baie la Cap de Nice, mănânci în ultima zi pâine (de la supermarket)
cu slanină (adusă de acasă) şi cu clemetine (din piaţă de la turci, că-s mai
ieftine; palinca ai terminat-o din prima seară). Gata cu bănuţii, s-a evaporat şi
sponsorizarea asta. Fir-aţi ai dreacu’ cu melcii voştri, na c-am bifat şi
Coasta de Azur!
text publicat în Ghidul Călătoriilor de Vară, Academia Cațavencu 2009
