Siromașko Liato

Profit cu oportunism de expunerea publică a revistei noastre pentru a povesti următoarea întâmplare: este ianuarie 1990, iar noi, „copiii-eroi ai Revoluției”, suntem trimiși într-o tabără cumva recompensatorie în Bulgaria, undeva lângă Varna. Este inutil să spun că și asta a fost o afacere a Securității. Astfel de tabere au fost oferite României de unele țări europene, iar acolo au ajuns atât odraslele securiștilor (pe post de „copii-eroi” etc), cât mai ales securiștii înșiși, care pe post de „profesor”, care „coordonator”, care „reprezentant al elevilor” (nu glumesc!), care multe altele. Sigur, erau niște rupți în cur, vai de capul lor (ăștia de care știu sigur, care ne-au „coordonat” pe noi în Bulgaria, s-au întors cu patru televizoare, douăzeci de perechi de blugi și două mii de ciocolățele ascunse în bagajele copiilor. De căciulă! Nu mint, eu însumi am trecut Dunărea c-un televizor în brațe. Vameșii bulgari ce verificau trenul ne-au lăsat în pace, au dat din mână a lehamite, dar românii s-au țigănit cu „profesorii” ca la ușa cortului, până nu și-au primit dreptul n-au lăsat trenul să treacă. De aici părerea mea că în această afacere cu Revoluția au fost băgați și securiști mari, și securiști mici – „rupți în cur” – iar banii mari i-au făcut ăia mari. Ăștia mici... ciocolățele!). 

Noi eram în ultimul an de liceu: Bonți, Mangă, Grasu, Limbă, Van, Jegu și cu mine. Marea provocare era să „îmbârligăm” o localnică, chit că tabăra „copiilor-eroi” gemea de fete frumoase, doar că românce, din păcate (era prea ușor!). Jegu a agățat în troleibuz, eu la coadă la merdenele (ce?!), după care ne-am chinuit să obținem de la mândrele noastre (Rumiana, respectiv Stiliana) câte-o invitație la ele acasă, unde, chit că s-ar fi lăsat sau nu cu sex, băieților le-am fi putut spune ce doream, că n-aveau de unde să știe; din partea lor, fetele mureau să obțină o invitație la noi în tabără, unde-ar fi putut face poftele fără să afle părinții. N-a fost să fie. Jubila nemernicul de Limbă, jubila!

Acest text este un teaser. Despre această găinărie securistică și despre altele voi mai scrie, c-un curaj nebun, dat de siguranța că toți cei de-atunci sunt morți.

p.s. m-am întors la Varna în octombrie 1991 și ce era de întâmplat s-a întâmplat în „caravanul” (rulota-butic) părinților Stilianei, care era deja logodită c-un varnariot. „Siromașko Liato” înseamnă „vara săracului” și cade în octombrie.

***

Octombrie 1991: București – Ruse – Varna, cu trenul (multe ore, nu mai știu câte; multe!). Am ajuns frânt, că eram tânăr rău pe vremea aia, nu știam să dorm ca porcul, oriunde și oricând (asta se-nvață în armată). Stiliana mă aștepta în gară, că moa-moa, că bine-ai venit, că hai să ne iubim, că hai la un hotel, la care eu o-ntreb de ce să nu mergem la ea acasă, că hâr, că mâr, păi stai să vezi, Mihai, că eu de fapt m-am logodit. Am rămas tablou. M-am simțit ca ultimul tâmpit, cum să simt dealtfel și acum, i-am zis că ce caut eu acolo, ea nu și nu, hotel, hotel, hotel. Bine, hai la hotel; fiind stațiunile aproape, împrejurimile Varnei sunt pline de hoteluri, nu era problemă, mai ales că sezonul se terminase (v-am zis, „siromașko Liato” înseamnă „vara săracului”, dar nu e nicio vară, evident, i se zice așa la mișto). La hotel, fatalitate! Locuri erau, sigur, dar bulgarii mă primeau pe mine, nu și pe ea: am crezut că mor! Cică eu eram „primibil”, fiind turist, dar Stiliana, nu, c-avea buletin de Varna, că ce căuta acolo? Să se ducă să doarmă la ea acasă, nu la hotel! Până s-apuc să ofer sfânta șpagă, proasta s-a apucat să se ia în gură cu frustrata de la recepție, pe bulgărește, limbă care mie oricum îmi sună destul de răstit și la vreme de pace, darămite la vreme de război muieresc! Verbal, dar război. Am crezut că rămân cu buza umflată, m-am cazat singur, dar draga de Stiliana m-a așteptat afară și m-a dus pe plajă, în „caravanul” (rulota-butic) a părinților ei, care se lăsaseră de inginerie și se-apucaseră de comerț cu cartofi prăjiți, ca să nu moară de foame (tranziția post-comunistă i-a lovit pe bulgari la fel de rău ca pe noi, n-aveți nicio frică! Am multe de povestit din epoca marii bișnițe, ehehe...).

Dar altceva voiam să spun. Am stat o săptămână, m-a prezentat prietenilor ei (inclusiv logodnicului, da), am petrecut cu varnarioții la terase, a fost frumos. Pentru mine. Pentru ei a fost un șoc: fuseseră învățați la școală că românii-s un popor de semi-animale (lasă c-au furat Dobrogea, aia-i separat), ce se-mbracă în straie din piei de oaie, se încalță cu-ncălțări din piei de porc și se hrănesc exclusiv cu mămăligă („caciamac”). De atunci sunt mult mai relaxat când aud șovinisme românești, mi-am dat seama că peste tot în lumea comunistă a fost cam la fel: noi suntem lumina, ceilalți sunt cavernicoli, mai dă-i dracu’.

articole publicate în numerele 40 și 42 ale revistei Cațavencii

Kalalau Trail

Trebuie neapărat să povestesc și cum a fost anul trecut pe traseu, pe Kalalau Trail, că mă râd și curcile: spre exemplificare, Van deja se sparge de râs, iar despre el e greu de zis c-ar fi o curcă!

Deci, rămâne cum am stabilit: povestim și de traseul ăsta. Da' nu azi, mâine; azi am de scris pentru Dilema Veche. Întâi munca și pe urmă dixtracția! 

Domnul Gika față cu psihiatria

Presat din toate partile, n-am mai rezistat psihic si m-am dus la doctor, sa ma verifice la cap si sa-mi dea patalama ca nu-s nebun (desi, cinstit vorbind, cand ai nevoie de-un astfel de document... nu prea e bine!). Mai jos, redau discutia cu medicul, asa cum mi-o amintesc de-acum un an:

Gika: Buna ziua, dom’ doctor.

Medicul: Buna ziua. Luati loc.

G: Urata vreme! Urata rau, zau asa!

M: Da, ploua cu galeata... cu ce va pot ajuta?

G: A, dom’ doctor... pai la mine e grav de tot! Le am pe toate!

M: Care anume pare sa fie problema, mai exact?

G: Nu dorm.

M: Mereu?

G: Doar cand sunt treaz.

M (noteaza ceva): Deci puteti dormi doar daca consumati alcool?

G: Nu alcool, bere. Dar, da.

M: Si cam ce cantitate va ”adoarme”?

G: Fara ghilimele, dom’ doctor, ca io vorbesc serios!

M: Scuzati-ma. Cam ce cantitate?

G: Pai stiu si eu? Primele sase beri nici nu le simt. Pe la zecea parca ar fi ceva. De obicei adorm pe la a 13-a, ca e cu ghinion.

M: De ce?

G: Pai tocmai cand incep si eu sa ma simt bine?!

M (iar noteaza in carnet): Inteleg. Dar haideti sa mergem mai departe cu discutia. Puteti fi sincer, sa stiti. Genul acesta de consultatie se bazeaza in primul rand pe confidentialitate...

G (il intrerupe): P-onoarea mea ca la a 13-a!

M: Va cred. In afara de chestiunea cu somnul, mai aveti si o alta problema?

G (se foieste): Pai, dom’ doctor, cum sa va spun... Van zice ca beau prea mult.

M: Van?

G: Un baiat, nu-l stiti... vine si el cu noi pe munte.

M (noteaza): Da. Altceva?

G: Pai si Grecku zice ca beau prea mult.

M: Grecku?!

G: Un baiat, nu-l stiti... vine si el cu noi pe munte.

M (isi scoate ochelarii): Da. Mai sunt si alti baieti pe care nu-i stiu?

G: Ar mai fi Jenica.

M: Si?

G: Pai si el zice ca beau prea mult.

M: Altcineva?

G: Julius, dar asta nu se pune, ca bea mai mult ca mine, doar ca nu vrea sa recunoasca.

M: El e ultimul pe lista?

G: Ce, dom’ doctor, ma luati la misto? Le malade au petite papier? Am mai citit si eu cate ceva, sa nu credeti ca!

M: Ma scuzati.

G: Astia-s toti. Adica, astia-s aia care merg pe munte si-mi zic ca beau prea mult.

M: Da... sa inteleg ca exista si unii care nu merg pe munte si care va spun acelasi lucru?

G (se foieste): Nu... adica, da, intr-un fel. Nevasta-mea! Dar (fericit) ea nu merge pe munte!

M (noteaza): Da. Inteleg. Altcineva?

G: Tot asa? Care nu, dar zice ca...?

M: Da.

G: Vasile.

M: Vasile?

G: Asta nu e cu muntele, are altele... cu el merg la copaci.

M: Copaci?!

G: Copaci. Da’ nu aici, in Anglia... e o chestie, va explic alta data.

M: Ma rog. Altcineva?

G: Sor-mea.

M: Da. Altcineva?

G: Taica-meu mai zicea, dar nu mai zice, saracul, c-a murit. Cancer. Glioblastom.

M: Imi pare rau. Altcineva?

G: Astia-s toti.

M: Sunt cam multi cei pe care i-ati ”mobilizat” cu problema asta...

G: Pai asta nu-nteleg nici eu, dom’ doctor! Ce sar astia toti cu gura pe mine, de parc-as bea pe banii lor?!

M: Poate ca vor sa previna o problema de sanatate. La dumneavoastra!

G: Ce sanatate, care sanatate, unde sanatate? Ca beau si eu, acolo, doua-trei beri...?

M: Treisprezece.

G: Cate intra!

M: Seara de seara.

G: Ca s-adorm!

M: Si dormiti bine?

G: Dorm binisor... nu prea dorm bine, de fapt. Adica dorm groaznic, mai exact.

M: Cosmaruri?

G: Cosmaruri, da’ cu alea m-am obisnuit. Chestia e ca ma trezesc.

M: Toti ne trezim la un moment dat din somn.

G: Iar ma luati la misto? Ma trezesc pe la trei dimineata, asta vreau sa spun!

M: Scuzati-ma. Si pe urma?

G: Pe urma zac acolo, ca porcul in padoc. Am numai ganduri in cap, ca viermii-ntr-o pisica moarta. Chiar, dom’ doctor, ce-or gandi porcii, cand stau ei asa, tolaniti cu anii in propriul jeg, in propria mizerie...?

M: Dumneavostra sa-mi spuneti.

G (filozofic): N-apuca sa gandeasca ei prea mult.

M: Nici dumneavoastra n-o sa apucati. E totusi bine c-ati venit la consultatie din proprie initiativa... de obicei, pacientii intr-o stare atat de grava sunt adusi de familie, uneori chiar cu forta.

G: In ce stare grava?!

M: Sunteti un om foarte, foarte bolnav. Aveti nevoie urgenta de ajutor, sper sa nu fie prea tarziu; va prescriu acum niste pastile...

G: A, nu! Pana aici! Eu nu iau pastile. N-am mai luat din clasa a treia!

M: De ce?

G (mandru): Pastilele-mi distrug flora intestinala!

M: Atunci, va prescriu sedinte de psihoterapie cu cea mai buna psihoterapeuta din Bucuresti, care o sa va...

G: Care n-o sa ma nimic. Eu nu discut cu femei.

M: De ce?

G: Am inceput sa muncesc in 1997, dom’ doctor, cand m-am intors din armata. Am avut numai sefi femei. Am rezistat greu, greu de tot, al dracului de greu. Pana in 2006, cand m-am apucat de publicitate. Unde am avut tot numai sefi femei, da’ scorpii, nu asa! Alea dinainte fusesera mici copii. In 2012 m-am apucat de televiziune: seful, o femeie. Mi-am dat demisia dupa un an. De-atunci lucrez la copaci, cu Vasile.

M: Mda. Atunci, putem incerca niste sedinte de acupunctura, care…

G: Care nimic. Nu suport acele.

M: De ce?

G: Am fost crescut de un securist, dom’ doctor. Ai mei munceau ca disperatii, n-aveau cu cine sa lase copiii, cam ca-n ziua de azi, cu capsunarii astia. Si-ai mei aveau o ruda, un securist nenorocit, dat afara de la Securitate ca era prea prost, si l-au rugat p-asta sa ”aiba grija” de mine, cat erau ei la serviciu. Si asta avea glume in el: ma intepa.

M: Cu ce?

G: Cu pixul. Cu creionul. Cu batul de chibrit. Cu compasul. Cu scobitoarea. C-un maner de perie. Cu…

M: Ce perie?

G: De spalat sticlele pe dinauntru… asta va intereseaza? Ce perie?!

M: Voiam doar sa va intrerup enumerarea, c-am intuit ca va dura, iar ideea am inteles-o. Ce n-am inteles, insa, este motivul pentru care va intepa cu toate obiectele de-i cadeau la-ndemana.

G: Individul era de la tara, iar taranii considera foarte spiritual sa ”sperii” pe cineva. Eu am fost intotdeauna foarte nervos, chiar la varsta aia, si tresaream cumplit cand ipochimenul ma intepa cu scobitoarea in coaste… ceea ce-l facea sa se talaveasca de ras.

M: Da… inteleg. Ma gandesc cum as putea sa va ajut (se gandeste). Ce-ar fi daca, in loc sa beti 13 beri in fiecare seara, sa va faceti un abonament?

G: Abonament am. Sunt abonat la Fire Club din Centrul Vechi. Am card de membru, am reducere, am tot ce-mi trebuie, ma stiu chelneritele, ma stiu barmanii, imi dau si pe datorie… nu-mi spuneti nimic nou.

M: Voiam sa va sugerez, de fapt, un abonament la o sala de fitness. Cred ca vi s-ar potrivi. Cu doua ore de antrenament in fiecare seara, cred ca veti putea adormi si in absenta ”normei” de bere!

G: Mda. Am avut asa ceva. In anii 2000, la inceput. Vreo sase luni am mers la sala, seara de seara, de-ajunsese maica-mea sa se supere rau pe mine, ca nu ma mai duceam deloc pe la ea… nu ma mai vedea aproape deloc. Stiti cum sunt mamele. Ori de cate ori ma duceam pe-acolo ma certa ca nu ma duc, iar cand nu m-am mai dus, ma teroriza cu telefoanele. Cand veneam de la sala si intram la mine-n casa, mai intai scoteam telefonul din priza si abia apoi ma descaltam. Asa cu sala!

M: Dar a functionat!

G: Doar o vreme. Pana a murit maica-mea. Fulgerator. Anevrism cerebral. Atunci m-am lasat si de sala si de tot, atunci au inceput si cosmarurile… insomnii aveam eu inca inainte de asta.

M (nelamurit): Dumneavoastra aveti probleme cat se poate de grave si veniti la psihiatru pentru ca zice Van ca beti prea multa bere?!

G (privind in dreapta, spre fereastra): Aiurea, dom’ doctor! Sunt sanatos tun. Da’ unde era sa stau si eu pana trece ploaia asta?

Piatra Closani, iunie 2014

Na, ca se termina anul si eu inca n-am apucat sa relatez despre o expeditie de-acum sase luni! Asa se intampla cand e lenea mare. 

Deci: plecam spre Piatra Closani. Da, stiu, nimeni n-a fost in Piatra Closani, nimeni n-a auzit de Piatra Closani, si de fapt Piatra Closani nu exista (parc-as repovesti expeditia solo din Calimani, 2003!). Totusi, in luna aprilie, din varful Cioaca Inalta, vazusem masivul Piatra Closani, asa c-am decis ca el exista. Si daca exista, trebuie sa-l bifam. Si daca trebuie sa-l bifam, let’s do it!

Am plecat iar cu trenul spre Baile Herculane (ca si data trecuta), dar de data asta am avut noroc c-un taxi istet, care ne-a dus pana la baraj, la Lacul lui Iovan. 

Nu am cum sa povestesc nimic despre drumul cu taxiul, pentru ca eu am motait, din motive care nu fac obiectul acestui text, dar trebuie spus ca drumul a fost lung si ieftin (numai Van poate avea o asemenea bafta!). Ne-am incaltat in bocanci 

si-am pornit pe traseu, sprijiniti in bastoane, ca pensionarii.

Urcusul pana pe creasta mi s-a parut lung, dar asta doar pentru ca eram iesit din forma, din toate punctele de vedere; in realitate, el nu ia mai mult de cinci ore, si nici nu-i asa dificil (padure!), desi diferenta de altitudine e mare, daca te uiti pe harta.

Acum, trebuie spus ca Piatra Closani e o chestie destul de ciudata, adica e un fel de “mic masiv muntos” care-i prea mic sa poata fi considerat un munte in sine, dar in acelasi timp e prea muntos (stancos) ca sa-l consideri doar un deal foarte inalt. 

In orice caz e o formatiune geologica ciudata, despre al carei subsol nu  stiu nimic (dar nu m-ar mira sa fie plin de pesteri necunoscute, ca doar e din calcar), dar plina de vegetatie banateana, desi e-n extremul vest al Olteniei. Iar liliecii in floare ne-au adormit pe toti trei, de parca nu eram destul de nedormiti dupa atatea ore pe tren.

E, toate bune si frumoase, poze si toate alea, dar la un moment dat a trebuit sa si coboram. Chestia e ca Piatra Closani e ca o camila bactriana, adica n-ai unde-ti pune cortul, decat intre cele doua cocoase – deci, daca ai petrecut prima zi urcand pe una din cocoase (cea mai mare), iti petreci dupa-amiaza coborand. Pe unde? Pai, pe unde ne-a zis GPS-ul lui Van sa coboram, adica printr-o vale de torent, napadita de vegetatie. Chin! Ne-a luat vreo ora si ceva de taras prin boscheti, dar pana la urma am dat intr-un drum ciobanesc, care ne-a scos intr-o poiana de mare reputatie, adica total fara nume. Acolo ne-am intins corturile,

iar nazdravanul de Julius a facut si-un foc, fara vreo utilitate precisa, doar asa, de amorul artei (si, probabil, si ca sa-mi arate mie ca e capabil s-aprinda un foc de unul singur, fara sa mai stea la mila lui Grecku, ca de obicei).

A doua zi ne-am repezit pana peste deal, la ferma lui tanti Maria,

care ne-a vandut niste branza si ne-a povestit cum a fost lovit barbatul ei de traznet, langa turma de oi, sus pe creasta; n-a murit, dar a ramas boblet la minte, mai neajutorat ca un copil de trei ani. Tanti Maria a dus singura gospodaria, din momentul ala, si a reusit sa-si creasca fiii, ceea ce e o performanta in sine, cand te gandesti la peisajul economic din anii ’90. Despre partea cu traznetul, va rog sa luati legatura cu maestrul Julius, esq.

Am luat apa si am plecat, pe motiv ca muntele e sarac in izvoare. O fi, dar e bogat in ploi, ca-n ziua a doua ne-a plouat de vreo trei sau patru ori, dar numai asa, cate o stropeala, nimic care sa-l fericeasca pe Grecku (dupa cum stim cu totii, cand nu vine cu noi pe munte, Grecku ne doreste numai ploaie si iar ploaie. Lui Julius, totusi, ii doreste si niste traznete, asa, de drag!).

Am mai stat de vorba cu o tanti, ale carei opinci vorbesc de la sine despre Romania anului 2014, apoi cu-n nene care muncea la o gospodarie pe o coasta de deal, aparent foarte saraca, dar care pusese la uscat cativa metri patrati de ciuperci (de-abia ne-am abtinut sa gustam), si mai apoi, in pragul penultimei ploi, ne-am adapostit langa un “conac” (asa-si numesc localnicii acareturile de vara, de la mare altitudine, pe care le parasesc toamna tarziu, ca sa ierneze in sate). 

Proprietarul, nenea Viorel (parca!), ne-a spus niste povesti extraordinare cu ursi care ataca oameni si le lasa cicatrici, 

cu turiste nemtoaice care vin totdeauna in august, pe 20 precis (hm!), cu cascade secrete pe Ramnuta Vanata, cu sarpele-orb, 

cu limacsi, 

cu comunisti si cu multe altele. Pentru toate aceste povesti, luati legatura cu Van, el e omul cu memoria. 

Eu sunt ala cu Doina. Iapa, adica. Ce credeati?!

Am plecat mai departe, am urcat undeva intre ciucevele vaii Cernei 

(unde peisajele sunt cam hollywoodiene, 

dar merita vazute macar odata-n viata), am cules fragi, adica

Van si cu mine i-am cules, iar Julius ni i-a hapait cand n-am fost atenti, pe motiv ca el ni-i aratase, ca noi mergeam cu capu-n traista,

si-apoi am intalnit-o pe tanti Pauna, careia Van (un chevalier sans peur et sans reproche), s-a oferit sa-i care saua calului. 

Ce-am mai ras cand a constat ca saua era prea grea si ca trebuie sa se milogeasca de noi sa-l ajutam!

Finalul a fost o coborare destul de lunga spre valea Arsascai, unde-am dat de-un domn reporter TV (?!), care ne-a vandut branza. Din pacate, domnul s-a dovedit a fi un mare iubitor de barbati, astfel incat a venit sa ne viziteze noaptea, intr-o tentativa romantica (Van si Julius n-au achiesat la suferinta domnului, desi eu le-am sugerat ca e “destul de dragutel”!). Am dormit in aceeasi cabanuta

plina de soareci in care dormisem si cu doua luni inainte, iar

dimineata am prins microbuzul care ne-a dus spre Oltenia de Est, adica spre civilizatie. Incredibil, dar adevarat: am debarcat in Gara de Nord din Bucuresti inainte de 11 noaptea, astfel incat am ajuns acasa cu metroul! It’s a first time for everything, heya? 

Octombrie 2014, Fagaras

Trebuie sa fii foarte curajos si foarte ticnit sa mergi in Fagaras, in luna octombrie, fara mine. De ce? Pentru ca eu sunt cu norocul, iata de ce! In plus, sunt si prudent, poate chiar fricos, dar asta m-a ajutat sa raman in viata – nu spun nicio clipa ca aceasta mareata realizare ar fi fost posibila fara imensul noroc de care spuneam mai sus.

Dar Julius, amicul, este ros de invidie, si nu de azi de ieri, ci de ani si ani. Se simte pus in umbra de faima-mi planetara, in materie de munte, in general, si de Fagaras, in special. Asa ca, ce-i trece prin cap stimabilului? Ia sa pandim noi un moment in care Gika este in imposibilitate de a veni la munte! Da, da, asta e solutia! Gasim momentul, ne alcatuim o gasca, facem super-traseu si-l ardem pe fraier unde-l doare mai tare, adica la reputatie! Pe cai!

Nu se stie cum, nebunul reuseste sa-l convinga pe Van, care-l convinge pe Tilica, iar Tilica il convinge pe Cosmin. Nu am nicio explicatie pentru aceasta turbare colectiva! Singura ipoteza care care-o pot avansa e ca pur si simplu si-a bagat dracul coada, dar, ca ateu, nu pot lua in serios astfel de ipoteze fantasmagorice. Partea buna e ca Julius nu a reusit sa convinga si alti oameni (Andronake, Jan, Grecku) in a-l urma in acest seppuku montan, dar partea rea e ca seppukul a fost fara finalizare. Nu zic, ar fi fost pacat de Van, Tilica si Cosmin, dar pe de alta parte, va dati seama cu cat ar fi mai buna o luma fara Julius, decat una cu Julius?!

Bun. Sa derulam filmul pe repede-inainte. Se imbarca toti patru in masina zarghitului, ajung pana sub munte, acolo sunt preluati de un salvamontist care-i urca, pe patru roti, pana la nu stiu ce altitudine, de unde au fost nevoiti sa dea din picioare. Si da-i, si da-i. Vremea era buna (din pacate!). Au trecut padurea, au iesit in golul alpin al muntelui Dara, unde-au dat de-o stana janghinoasa

si-au campat langa ea. Din motive care nu se cunosc, cei patru muschetari nu aveau destula apa la ei, iar stana nu avea izvor (lucru nemaiintalnit, admit). S-au trezit sambata dimineata, au luat-o la pas, si da-i si da-i, au ajuns la primul varf (nu ajunge nimeni aici, ca-i in afara traseului principal)

si-au mers mai departe. Mergand, a inceput distractia. Pentru c-au intrat in jnepenis. Si da-i, si da-i. O zi intreaga. Prin jnepenis. Numai cine a fost pe munte isi poate imagina, vag, prin ce-au trecut nenorocitii in ziua aia. Eu, personal, nu pot sa-mi imaginez. Si, de fapt, nici nu vreau : ce, sa patesc si eu una ca asta, cine stie cand ?! Asa se-ntampla daca iti pui mintea la treaba si-ti “imaginezi” fel si fel de chestii; pana la urma, ti se si-ntampla, pe principiul “Tu poti sa nu crezi in diavol, dar diavolul crede in tine!”.

Gluma s-a-ngrosat spre sfarsitul zilei, cand cei patru cavaleri ai apocalipsei au urcat un horn ingust si abrupt, incercand sa scape din jnepenis. Au scapat. Adica, dupa hornul ala nu mai era jnepenis, din fericire. Din nefericire, insa, dupa hornul ala nu mai era nimic. Prapastie in fata, prapastie in stanga, prapastie in dreapta, hornul in spate. Si se facuse prea tarziu sa se-ntoarca. Si n-aveau apa. Iar Dumnezeu isi intorsese fata de la ei, trimitand soarele la culcare.

Ce era sa faca? S-au gospodarit cum au putut, pe varful ala de un metru patrat, si s-au culcat sub cerul liber, inghesuiti unii in altii, sa-si tina de frig si de frica.

 

Van, care nu scapa vreo ocazie de-a o face pe eroul, s-a culcusit la o juma’ de metru mai incolo, intr-o adancitura, ca sa le-arate baietilor cat este el de dur, de doarme cu curu-n jos. Din pacate pentru el, Oscarul a mers la Tilica, dar de-abia dimineata in zori, cand au vazut toti cum dormise,

jumatate pe stanca, jumatate suspendat spre prapastie, dracul stie cum de n-a cazut de-acolo (regret obstesc!).

Apropo de trezit in zori, e-aici si-o poanta: niciodata, neam de neamul lor de muntomani, nu s-au urnit acesti lenesi la o ora atat de matinala ca in duminica respectiva (19 octombrie 2014, a se consemna pentru eternitate). Soarele nici nu se vedea inca, dar ei fusesera foarte sprinteni, coborau deja inapoi pe horn

si o luau frumusel la pas, manati de-o harnicie cu totul suspecta, dar mai ales de o sete devoranta, innebunitoare (care-ar fi fost chiar ucigasa, sa nu fi fost cele patru rosii storcosite din pachetul cu hrana al lui Julius. Rosiile alea i-au salvat, cica!). Norocul lor ca n-au dat de apa, ci de zapada,

iar butelia primusului nu era goala, cum se intampla cand e Andronake cu noi pe munte. Dar, asa cum spuneam, la tura asta nu poate fi vorba de niciun fel de “noi”, cu atat mai putin de vreun “Andronake”!

Restul expeditiei este istorie: au coborat, au ajuns la locul de intalnire cu salvamontistul, ala i-a dus pana la masina lui Julius, iar masina pana la Bucuresti. Toate bune si frumoase, dar cine este doctorul Martoiu? Si de ce si-a facut, in interbelic, o cabana?!

Enigma persista! Dar o voi dezlega, promit solemn!