Nea Cata si blocurile

Intr-o buna dimineata din anul 1980, Nea Cata se trezi din somn, se freca la ochi cu pumnisorii lui de copil si se gandi: „Blocul nostru e un bloc frumos!”. Satisfacut, Nea Cata se culca la loc (era abia ora cinci dimineata, hai, cinci si ceva) si adormi bustean. Somn fara vise, ce sa mai vorbim!

Cand se trezi Nea Cata de tot, nu trecusera decat 35 de ani, dar el nu uitase nimic din gandul optzecist, asa ca-si zise iarasi, si mai satisfacut: „Baga-mi-as, c-am avut dreptate! Extraordinar, si p-asta am preconizat-o! Ia sa-l sun pe Nea Mihaita”. El m-a sunat, eu am raspuns greu la telefon (eram mahmur), si am inteles abia dupa multa insistenta ce voia Nea Cata de la mine: un text care sa-i confirme punctul de vedere („preconizarea”). Bun, textul il are, dar confirmarea, nu. Ghinion! Asa ca... vom incepe cu inceputul.

Blocul „nostru” se numea D 23 si, da, era un bloc frumos. Prepuberul Nea Cata avea dreptate. Pare ciudat, dar asa e. Pentru ca un bloc nu poate fi frumos, in mod normal, decat daca e proiectat de un arhitect istet, cu drag de meserie, care il deseneaza astfel incat sa arate bine, sa fie placut de locuit si trezeasca invidia celor care locuiesc in alte blocuri, mai urate. Dar nimic din toate astea nu era valabil in cazul blocului D 23: nu fusese proiectat de un arhitect, ci de catre un constructor; nu era placut de locuit si nu trezea invidia nimanui, pentru simplul fapt ca toti vecinii locuiau in blocuri asemanatoare, blocuri-tip. Si-atunci?

Ei bine, pentru cei care stau intr-un bloc-tip, singurele lucruri care conteaza (ca diferenta) sunt pozitia si vecinii. Or, pozitia lui D 23 era exceptionala: in spate avea un loc de joaca pe aproape toata lungimea sa, iar accesul la bloc se facea pe o strada extrem de incalcita (Izvorul Muresului), pe care numai un planificator dement ar fi putut-o imagina (dar, dupa cum stim, comunistii nu duceau lipsa nici de planificatori dementi, nici de dementi in general!). Asta insemna ca blocul D 23 era cumva ferit atat de traficul auto (foarte redus pana prin spre mijlocul anilor ’80), cat si de pietoni, biciclisti, plimbatori de caini si in general de oricine altcineva: ajungeai la D 23 doar daca aveai treaba acolo, altfel nu exista niciun motiv sa treci prin fata lui (sau prin spate, cu atat mai mult). Astfel incat blocul nostru a avut, chiar daca doar un timp, un statut de enclava, de spatiu privilegiat, de „cotlon”, ca sa zic asa. Aceasta pozitie i-a conferit un statut ciudat, aproape de bloc-vila: pe strada din fata blocului si in cvasi-parcul din spatele lui ne jucam noi, copiii din bloc, nu si altii. Eram ingraditi cu un soi de gard invizibil, ca sa spun asa. Izolarea blocului a fost sansa copilariei noastre. Sau nu? Revin la intrebarea asta ceva mai incolo.

Blocurile vecine lui D 23 erau, din toate punctele de vedere, mai putin fericit asezate: in spate, dincolo de semiparc, era blocul A 10, prin fata caruia trecea troleibuzul 95, singura legatura a cartierului nostru cu Bucurestiul, pana la deschiderea liniei 2 de metrou (IMBG – Pipera). Prin fata lui A 10 era trafic zi si noapte, iar dincolo de linia troleibuzului (de strada) se intindea o parte nedemolata a Berceniului, plina de casute batranesti, unele locuite de tigani (nu toate, dar destule). Noi, cei din D 23, nu ne aventuram mai niciodata in zona crepusculara de dincolo de troleibuz, dar locuitorii ei misunau mereu prin fata blocului A 10, ca sa se urce-n 95, cand aveau treaba cu orasul. Ghinion, A 10!

In dreapta blocului nostru era lungul bloc A 19, care n-avea sase scari, ca orice bloc normal, avea opt. Asta, una la mana. Prin fata lui trecea, surprise-surprise, tot linia lui 95; doua la mana. Cel mai rau, insa, era ca in fata blocului A 19 nu era nicio ghena de gunoi, iar copiii (ei aveau sarcina asta) trebuiau sa coboare, sa ocoleasca tot blocul si sa deserte galeata de gunoi in ghena dintre blocurile A 19 si A 9. Pe timp de iarna si de mocirla, asta era o mare placere. Ghinion, A 19!

Blocul A 9 avea o situatie mai speciala: nu era vecin direct al blocului nostru, dar era plasat intre strada Izvorul Muresului si scoala, deci il vedeam zi de zi, sase zile pe saptamana. A 9 era pozitionat cu fata spre strada si cu spatele spre scoala. Era o placere pentru toti golanii din scoala sa traga cu prastia in geamurile blocului A 9! Cu timpul, locatarii blocului (oricum nu prea destepti) s-au inrait teribil, considerandu-se intr-un razboi pe viata si pe moarte cu toti copiii din scoala 129 (de unde erau ei sa stie care copil sparge geamuri si care nu?!); pentru noi, locatarii din A 9 erau niste „mosi si babe” extraordinar de agresivi, care ne injurau tot timpul de la balcon (si noi le raspundeam, buninteles), si de care trebuia sa fugim intotdeauna, cand ii vedeam ca ies din bloc. Asta era reputatia lui A 9. Bloc de mosi spurcati. Ghinion, A 9!

In stanga blocului nostru era blocul D 8, despre care n-as avea la drept vorbind nimic de zis, doar ca nu era un bloc. Era doua. Adica, blocului D 8, dotat cu sase scari, ca orice bloc de tip „D”, ii fusese atasat blocul A 17, dotat cu doua scari, astfel incat din toata combinatia iesise o strutocamila, un mega-bloc care nu era nici model „D”, nici model „A”, ci ambele, astfel incat toti copiii care locuiau in el (inclusiv Biba, blonda despre care am mai scris, si care in 1980 tocmai implinise un an, daca nu si mai putin) capatasera reputatia de prosti. Nu foarte meritata, admit (ce vina aveau ei?). Dar copiii sunt cruzi. Noi eram cruzi. Ghinion, D 8!

In fata blocului nostru se aflau trei D-uri, foarte inghesuite si foarte nefericite. D 7 statea spate-n spate cu D 6, care statea fata-n fata cu D 5, care statea spate-n spate cu A 19 (intre ele, admit, era un semi-parc aproape la fel de mare ca „al nostru”, cel dintre D 23 si A 10). Nu voi afla niciodata de ce, dar copiii din aceste trei blocuri erau, pentru noi, niste extraterestri la fel de extraterestri ca cei din A 10, A 19, A 9, A 17 si D 8. Nu am nicio explicatie asupra acestui mister. Exceptiile erau copiii din scarile E si F ale lui D 7, carora li s-a permis (si pastrat) accesul in paradisul „spatiului magic” din jurul lui D 23. De ce? Nu stiu. Nu pot veni cu nicio informatie, nicio sugestie, nicio idee. Pentru a veni totusi cu ceva, am sa insir numele acestor privilegiati din D 7, ca sa aiba cui multumi, ingratii: Gabi de la parter; sora-sa Mihaela; Bianca si Denisa, vecinele lor de palier; Bogdan Tomosoiu de la unu si sora-sa, pe care tot Tomosoiu o chema; vecinele lor de palier, Carina si aia mica (i-am uitat numele); Nuti de la trei si frate-sau, Ionut (pe Ionut l-am pierdut din vedere acum vreo zece ani, era chelner la restaurantul Silva din Floreasca; intre timp, nici macar restaurantul nu mai exista, de unde sa-l mai iau pe Ionut?!); Eli de la doi si sora-sa, despre care imi amintesc foarte clar ca plangea dac-oi bateai, iar din cauza asta n-o prea batea nimeni, ca nu stia de gluma (nici numele ei nu mi-l amintesc). Iar de la scara E, mi-o amintesc pe Alina Dudea si pe frate-sau, Ewing, sau ceva de genul asta (exotic, oricum. De mic il pregateau ai lui pentru emigrarea in America. Tatal lor era benzinar, statea cu fundul pe un sac cu bani, a reusit sa-si scoata familia din tara pe sub nasul vamesilor comunisti, prin 1985 sau 1986, ceea ce era ceva fantastic, cerea un curaj vecin cu nebunia. O fi avut omul motive. Ca daca nu fugea din Romania si-l bagau la „intristare” pe baza legii 19 – „Venituri ilicite” – nu era mai castigat!). Sigur, mai erau si alti copii in D 7, dar nu fac obiectul acestui text, ca ei nu apreciau farmecul discret al D 23-ului si nu incercau sa se joace cu noi; era, de pilda, sora lui Sorin Zgripcea de la scara D, care de mica avea sanii mari, deci Nea Cata si cu mine ne-am fi jucat putin cu ea, dar nu ne-a bagat in seama. Lenus o chema, parca. Ghinion, D 7!

Din 1980 ne intoarcem in 2015 si trecem la altele. Ca blocul D 23 era un bloc frumos era perfect adevarat in 1980, dar in 2015 chestiunea isi pierde complet sensul: blocurile-tip de confort 1 erau denominate cu litere de la A la Z (ceea ce reprezenta indicativul modelului constructiv) si cu numere (ce reprezentau indicativul individual al blocului). Eu, de pilda, am facut prima oara sex intr-un dormitor al unui apartament (confort 1!) dintr-un bloc de tip „A”, si nu-mi amintesc sa fi fost ceva fundamental diferit de sexul din blocul de tip „D” (in care, pe atunci, nu facusem inca niciun fel de sex. Ma rog, daca nu-l socotesc pe ala solitar!). Socrii mei locuiesc si acum intr-un apartament dintr-un bloc de tip „Z” si pot sa spun ca atunci cand beau un coniac (sau mai multe) cu tata-socru, ma simt la fel de bine cum se simtea taica-meu, saracul, cand bea cate o tuica (sau mai multe) cu tatal lui Nea Cata, intr-un apartament de tip „D”. Deci nu asta discutam aici.

Nici de faptul ca D 23-ul era mai frumos sau mai urat decat D 22-ul, de pilda, sau decat alt „D”; nu suntem chiar atat de idioti! Discutam ceva foarte simplu: am avut sau nu o copilarie fericita in D 23? Asta este intrebarea!

Intrebare prost pusa de la bun inceput. Nu exista o singura copilarie pentru mai multi oameni: cati oameni, atatea copilarii. Fiecare trebuie sa aleaga pentru sine: ai fost un copil fericit in comunism, fie ca ai locuit in D 23 sau nu? Sa zicem, „copil” in deceniul 1976 – 1986 (ca dupa aia nu se mai putea vorbi nici de „copil” si nici de „comunism”: copilul devenise adolescent, iar comunismul devenise ceausism pur si dur, sau, cum se spune acum, „national-comunism”, ultima faza istorica inainte de prabusire). Raspunsul nu e simplu.

Daca il intrebi pe Nea Cata, acum, azi, ce e el (si daca are chef de facut misto) o sa-ti spuna ca el e bucurestean, roman, european, mamifer din specia Homo Sapiens, familia hominidelor, ordinul primatelor, regnul animal. Daca-l intrebi unde locuieste, o sa te ia si mai tare, cu chestii de genul „Berceni, Bucuresti, Romania, UE, planeta Pamant, sistemul Solar, spirala Orion din galaxia Calea Lactee, roiul Grupului Local, super-roiul Fecioarei din universul observabil. Mai vrei?”. Daca il intrebai in 1980 pe Nea Cata ce e el si unde sta, ti-ar fi zis ca e roman si ca sta in blocul D 23. Atat. In orice caz, eu asta as fi zis!

Si care-i problema? Pe scurt, problema este provincializarea. D 23-ul ne-a inculcat (mie, cel putin, pentru Nea Cata nu garantez) o mentalitate de provincial, de satean, de talpa-tarii: „Nu stiu ce e dincolo de micul meu univers de-douastreist, dar nici nu ma intereseaza!”. Pentru ca, da, dincolo de universul de-douastreist erau dragonii: tiganii de dincolo de Drumul Gazarului, golanii de la scoala 129, pensionarii din A 9, pericolele fara nume din imensul Bucuresti care se intindea la nesfarsit, nu se stie pana unde, si care era plin de primejdii fara numar si chiar fara nume, din moment ce noi nu aveam aproape nicio legatura cu marele oras, in afara de troleibuzul 95! Nu era mai bine sa stam culcusiti pe langa bloc, unde eram in siguranta?!

Era bine. Dar era mic. Era un univers mic, meschin, derizoriu. Hai sa-l marim pas cu pas: asta era „universul observabil” din jurul D 23-ului, delimitat de strazile Izvorul Rece, Izvorul Trotusului, Izvorul Muresului si Resita.

Universul nostru observabil era parte dintr-un univers cu mult mai mare, gigantic, delimitat de bulevardul Brancoveanu si strazile Luica, Resita, Izvorul Rece (sau chiar de Drumul Gazarului, pentru aventurierii inconstienti!)

Dincolo se intindea neantul, spatiul interstelar, vidul Berceniului, teritoriile inaccesibile pana si imaginatiei, cuprinse intre soseaua Giurgiului, soseaua Oltenitei si „legatura” Luica – Turnu Magurele

Cunoasterea omeneasca se opreste aici. Oricat ne-am fi scremut, nu ne puteam avanta cu ochii mintii in spatiul dintre „drumul de legatura” (Luica – Turnu Magurele) si Linia de Centura, unde se afla platforma industriala IMGB (unde munceau majoritatea locuitorilor din Berceni, in treacat fie spus, ca d-aia fusese demolata fosta mahala Mandravela si construite blocurile, ca sa aiba unde sta oamenii muncii!)

Abia dupa Revolutie (iar in cazul meu, abia in armata) am aflat si bercenezii, si altii, fac parte dintre bucurestenii „de sud”, adica cei saraci, tigani, cutitari, hoti si cersetori; si astia sunt inca „sudistii” cu vechime in Bucuresti! Eu, insa, faceam parte (fara s-o stiu) din cea mai dispretuita categorie de bucuresteni: „sudistii” nou-urbanizati. Veneticii. Cei adusi de comunisti de la tara, sa lucreze in fabrici, cei pentru care s-au demolat sutele de mii de case si casute din Drumul Taberei, Ghencea, Rahova, Ferentari, Mandravela (rebotezata „Berceni”), Vacaresti, Dudesti, Vitan, Dristor, Balta Alba. Adica jumatatea de sud a orasului, cuprinsa intre autostrada de vest (spre Pitesti), Linia de Centura si autostrada de est (spre Constanta). 

Noi toti, dar absolut toti cei care stateam in blocurile astea „din sud” eram, pur si simplu, vinovati din nastere, in ochii bucurestenilor „civilizati”. Eram insemnati cu stigmatul lui Cain. Eram prototipurile „omului nou” pe care il construiau comunistii, si pentru care rasesera de pe fata pamantului atata amar de case si distrusesera atata amar de destine (de „bucuresteni vechi”). Pentru alde Nea Cata si alde Nea Mihaita!

Ca sa raspund la intrebare, in nume propriu: nu, nu cred ca am avut o copilarie nefericita. Nu, nu cred ca D 23-ul a fost un spatiu „rau” de locuire, un „bloc rau”. Dar a avut un foarte mare defect, de fapt doua: in primul rand, este inexcuzabil blocului nostru faptul ca era in sudul sarac si enclavat al orasului, si nu in nordul bogat si cosmopolit (si atunci ca si acum. La drept vorbind, acum mai mult decat atunci!). In al doilea rand, D 23-ul ne-a spalat pe creier cu iluzia lui de falsa siguranta, de spatiu aparat, de teritoriu vrajit, in care raul, dragonii, boala si moartea nu pot patrunde. Am ramas de-douastreizati prea mult timp!

Acum e prea tarziu ca sa mergem inapoi in 1980, sa-l sculam pe Nea Cata din cel de-al doilea somn si sa-i tragem patruzeci de mii de pumni in cap. Mai bine il lasam pe Nea Cata sa doarma, ca orice copil care are nevoie de somn, si sa-i ducem o damigeana de tuica lui Nea Puiu. Pe Nea Puiu il doare-n coate de D 23, pe el il intereseaza sa fie tuica naturala, „fara chimicale”; dupa ce-o gusta ca s-o verifice, pune mana pe telefon si-l suna pe Nenea Radu, care vine ca vantul, ca gandul, ca dorul si ca blestemul, cand e vorba de-asa ceva. Stam cuminti in camera mare, nevazuti de ei si de nimeni altcineva, si-i privim cum vorbesc de toate cele si-l injura pe Ceausescu, cu televizorul pornit, sa nu asculte vreun vecin cu borcanul lipit de perete si sa-i toarne la Secu.

Nu ne e dor de D 23 si nici de 1980. Dar ne e foarte dor de ei.