La Taverne, Lille

N-am scris, cred, niciodată despre băuta aia la care te invită șeful, din simplul motiv că pe mine nu mă invită niciun șef, nu știu de ce. Am formulat deja trei ipoteze (beau eu prea mult, unu; șefii mei sunt sărăci și nu-și permit, doi; când se mai nimerește câte-o băută, cine știe cum, ba am eu treabă a doua zi, ba sunt mahmur, ba e antrenament chiar în seara aia și nu-mi permit să lipsesc, că-i pe bani), dar un al șaptelea simț îmi spune că niciuna dintre ipoteze nu-i adevărată. Sau, mai exact, că toate sunt parțial adevărate, adică parțial false.

Pentru că de băut cu „șeful” (patronul ăl mare, mai exact) s-a nimerit în Lille, oraș mare și frumos, și-ar fi trebuit să fie o experiență memorabilă, numai bună de băgat în revistă. Doar că nu-i. E complet nememorabilă și n-are deloc ștaif de Cațavencii, dar asta am, asta bag. Cârciuma se numește La Taverne.

Dar e un loc modest, sărmănuț chiar, și nici măcar nu-i în orașul propriu-zis, e într-o suburbie care se cheamă sau Lesquin, sau Ronchin, că n-am înțeles exact; oricum, e lângă autostradă, cum ieși către aeroport. Sală mică, mese puține, bere slabă (pression), pe care șeful, în magnificența lui britanică, a stins-o c-un ospăț sibaritic, compus din cartofi prăjiți și maioneză. E adevărat că, la a treia tură de bere, l-a luat iar foamea și a cerut și niște bucățele de pui prăjit pentru toată masa, ceea ce a fost foarte bine, c-am ciugulit și noi din bucățelele alea ce ne-au ajuns fix pe-o măsea; dar gestul contează. Sunt poate meschin când precizez că, după ce-am plecat de la grandiosul festin, colegul meu și cu mine ne-am dus la Carrefour ca să luăm de mâncare, da’ și noi eram oameni! 

Chestia e că patronul ăsta avea impresia că ne plătise extrem de bine pentru o săptămână de muncă la copaci. Culmea-i că avea parțial dreptate: ne plătise destul de binișor. Pe de altă parte, c-un an în urmă, când ne „cinstise” în Londra, plătise fiecăruia câte o halbă de bere, atât. Cine voia să bea mai mult trebuia să-și comande singur, treaba lui, el își făcuse datoria, ne „invitase” (așa-i la ei); acum, la francezi (unde berea-i cu mult mai ieftină), el avea impresia că ne-a oferit o tratație princiară, cu trei rânduri de halbe și două (o-la-la!) de mâncare pe masă. Noi, obișnuiți cu sindrofiile românești (când găzdoiul se simte rușinat dacă nu pleci beat clește de la masa lui), am avut altă părere. O avem încă. Pentru amatori (?!), adresa: Place de la République 19, pe dreapta, cum mergi spre aeroport.

articol publicat în numărul 8/2017 al revistei Cațavencii