Romexpo bar-restaurant

Puteți să căutați cât poftiți acest loc în complexul Romexpo, că n-o să-l găsiți. Mint: o să-l găsiți foarte repede, dar n-o să puteți bea nimic acolo, că e-nchis de cel puțin 20 de ani, poate și mai mult, habar n-am. Și-atunci de ce scriu de el? Pentru că este madlena mea, d-aia. Pentru unul dedat cu băutura, nici că se putea madlenă mai nimerită, zic. Și care mi-a dat ghes. Trebuie să fie anul 1978, pentru că îmi amintesc foarte clar că aud peste tot două nume, Kempes și Passarella; cum sunt foarte sigur că prea puțini oameni din România cunoșteau aceste nume înainte de mondialul din Argentina, localizarea „temporală” a amintirii e destul de certă. Îl văd pe taică-meu, în blugi evazați, legați c-o curea de piele care se închide cu o cataramă flower power (nu pot s-o descriu, dar trebuie să fi fost ceva de mare kitsch, de-a rămas în mintea mea), cu cămașă înflorată, cum bea o bere la halbă, în picioare, undeva la umbră, într-o mulțime veselă; „mulțimea” nu e copleșitoare, acum mă gândesc c-or fi fost vreo treizeci sau patruzeci de oameni, nu mai mulți. Mie mi-a cumpărat o pungă de pufarine din care ronțăi plin de entuziasm, foarte mândru că sunt doar eu cu el, „ca băieții”, la o bere. Nu-mi amintesc dacă stă de vorbă cu cineva sau nu, asta s-a șters complet, văd doar grupul de bărbați cu halbe stând în picioare, destul de strânși unii lângă alții, ca să fie toți în umbră, deci trebuie să fi fost vreme foarte caldă, probabil prin iulie. Mă uit la ei de jos în sus, cu gura plină de pufarine, și mă întreb când o să beau și eu bere.

Toate astea le-am purtat în mine până acum vreo trei săptămâni, fără să pot localiza niciodată „spațial” acest fragmențel de trecut (fără nicio semnificație pentru nimeni în afară de mine), când am avut treabă pe la Romexpo și-am ieșit cumva prin spate, că mă aștepta cineva în așa-zisa Parcare C. Atunci am trecut pe lângă o structură de beton, c-un acoperiș „fantezie” deasupra terasei din fața ei, și-am avut șocul ăla al revelației, asemeni micilor profeți biblici (Habacuc, de pildă, preferatul meu și-al lui Voltaire): ăsta-i locul!

Zic să nu vă bateți joc. Cândva, ăștia de care râdeți acum, de care vi-e milă acum, care vă trag înapoi acum, au fost altfel. Erau vârful de lance al modernității. Da, aduse de comunism. Luaseră viața cu asalt, se bucurau de ea, se mirau de noutățile extraordinare ale epocii („Viața a devenit mai bună, tovarăși, viața e devenit mai veselă” n-a fost luată ca glumă în 1935). Da, timpul n-a ținut cu ei, da’ cu cine ține timpul?!

articol publicat în numărul 11/2017 al revistei Cațavencii