luni, 16 octombrie 2017

Napoca 15, Cluj

Mă-ntreabă cineva, da’ serios de tot (omul nu le are cu umorul): „Cum adică «patrimonizare» ? Ce vrei să spui cu asta ?”. Mie mi se pare evident ce-i aia patrimonizare, dar pot să mărunțesc termenul, să fie clar pentru toată lumea: adică punere în valoare a patrimoniului. Adică pui patrimoniul să-ți producă bani!

Da, dar unii nu pricep nici măcar ce-i ăla „patrimoniu”; păi, ce-ai moștenit, aia-i patrimoniu, clar! Că doar țara a moștenit și din antebelic, și din interbelic, și din comunism, ca să nu mai zic că și din Evul Nostru Mediu (ăla care-a-nceput să horcăie a moarte abia prin 1848) am moștenit o grămadă de chestii: case, conace, palate, cetăți, biserici, hrube, mânăstiri, castele, tot felul de potențiale „obiective turistice” care acuma sunt nimic, dar în viitor ar putea fi fabrici de bani, dac-ar fi bibilite și băgate în circuit, adică „patrimonizate”. Francezii au trecut prin chestia asta, și nicidecum așa demult cum se crede îndeobște: cam pe la sfârșitul anilor ’50 s-au trezit cu zeci de mii de castele și castelașe cu care nu știa nimeni ce să facă: dărăpănate – erau, proprietarii – sărăciți, statul – sărăcit, interes public – ioc (era vremea proletariatului, ce vreți!). Așa c-au păstrat numai ce era mare (Carcassonne etc) și-au vândut restul, condiționându-i pe proprietari să renoveze, nu să radă tot cu buldozerele și să revândă terenul dezvoltatorilor imobiliari, cum facem noi (și rușii, en passent fie spus). Așa că-n ziua de azi Franța are, anual, vreo 85 de milioane de turiști, iar România doar 9 milioane, dintre care trei sferturi sunt unguri, veniți în vizită la rude.

Napoca 15 este-un restaurant din Cluj, unde-am mâncat eu și mi-a plăcut. Mâncarea a venit greu, dar avea gust de mâncare, nu de fast-food; până să vină am balotat trei pahare de vin roșu, bun și ăla; fata care mi l-a adus mi-a povestit de locul ei de muncă, ce fusese înainte al lui taică-său (ardelenii aștia!): omul făcuse parte din „comitetul de renovare” care luase casa la dereticat, atunci în 1992, parcă, și-o făcuse ce e azi (o mică bijuterie discretă, fără nicio urmă de prost-gust). Tot el fusese șeful de sală în jurul căruia se construise echipa de chelneri ce și-a fidelizat o clientelă „pe viață”, care vine și-acum, și pentru care s-a amenajat un mic loc de joacă pentru toddleri. Nu mai zic nimic!


articol publicat în numărul 37/2017 al revistei Cațavencii

Niciun comentariu: