Siromașko Liato

Profit cu oportunism de expunerea publică a revistei noastre pentru a povesti următoarea întâmplare: este ianuarie 1990, iar noi, „copiii-eroi ai Revoluției”, suntem trimiși într-o tabără cumva recompensatorie în Bulgaria, undeva lângă Varna. Este inutil să spun că și asta a fost o afacere a Securității. Astfel de tabere au fost oferite României de unele țări europene, iar acolo au ajuns atât odraslele securiștilor (pe post de „copii-eroi” etc), cât mai ales securiștii înșiși, care pe post de „profesor”, care „coordonator”, care „reprezentant al elevilor” (nu glumesc!), care multe altele. Sigur, erau niște rupți în cur, vai de capul lor (ăștia de care știu sigur, care ne-au „coordonat” pe noi în Bulgaria, s-au întors cu patru televizoare, douăzeci de perechi de blugi și două mii de ciocolățele ascunse în bagajele copiilor. De căciulă! Nu mint, eu însumi am trecut Dunărea c-un televizor în brațe. Vameșii bulgari ce verificau trenul ne-au lăsat în pace, au dat din mână a lehamite, dar românii s-au țigănit cu „profesorii” ca la ușa cortului, până nu și-au primit dreptul n-au lăsat trenul să treacă. De aici părerea mea că în această afacere cu Revoluția au fost băgați și securiști mari, și securiști mici – „rupți în cur” – iar banii mari i-au făcut ăia mari. Ăștia mici... ciocolățele!). 

Noi eram în ultimul an de liceu: Bonți, Mangă, Grasu, Limbă, Van, Jegu și cu mine. Marea provocare era să „îmbârligăm” o localnică, chit că tabăra „copiilor-eroi” gemea de fete frumoase, doar că românce, din păcate (era prea ușor!). Jegu a agățat în troleibuz, eu la coadă la merdenele (ce?!), după care ne-am chinuit să obținem de la mândrele noastre (Rumiana, respectiv Stiliana) câte-o invitație la ele acasă, unde, chit că s-ar fi lăsat sau nu cu sex, băieților le-am fi putut spune ce doream, că n-aveau de unde să știe; din partea lor, fetele mureau să obțină o invitație la noi în tabără, unde-ar fi putut face poftele fără să afle părinții. N-a fost să fie. Jubila nemernicul de Limbă, jubila!

Acest text este un teaser. Despre această găinărie securistică și despre altele voi mai scrie, c-un curaj nebun, dat de siguranța că toți cei de-atunci sunt morți.

p.s. m-am întors la Varna în octombrie 1991 și ce era de întâmplat s-a întâmplat în „caravanul” (rulota-butic) părinților Stilianei, care era deja logodită c-un varnariot. „Siromașko Liato” înseamnă „vara săracului” și cade în octombrie.

***

Octombrie 1991: București – Ruse – Varna, cu trenul (multe ore, nu mai știu câte; multe!). Am ajuns frânt, că eram tânăr rău pe vremea aia, nu știam să dorm ca porcul, oriunde și oricând (asta se-nvață în armată). Stiliana mă aștepta în gară, că moa-moa, că bine-ai venit, că hai să ne iubim, că hai la un hotel, la care eu o-ntreb de ce să nu mergem la ea acasă, că hâr, că mâr, păi stai să vezi, Mihai, că eu de fapt m-am logodit. Am rămas tablou. M-am simțit ca ultimul tâmpit, cum să simt dealtfel și acum, i-am zis că ce caut eu acolo, ea nu și nu, hotel, hotel, hotel. Bine, hai la hotel; fiind stațiunile aproape, împrejurimile Varnei sunt pline de hoteluri, nu era problemă, mai ales că sezonul se terminase (v-am zis, „siromașko Liato” înseamnă „vara săracului”, dar nu e nicio vară, evident, i se zice așa la mișto). La hotel, fatalitate! Locuri erau, sigur, dar bulgarii mă primeau pe mine, nu și pe ea: am crezut că mor! Cică eu eram „primibil”, fiind turist, dar Stiliana, nu, c-avea buletin de Varna, că ce căuta acolo? Să se ducă să doarmă la ea acasă, nu la hotel! Până s-apuc să ofer sfânta șpagă, proasta s-a apucat să se ia în gură cu frustrata de la recepție, pe bulgărește, limbă care mie oricum îmi sună destul de răstit și la vreme de pace, darămite la vreme de război muieresc! Verbal, dar război. Am crezut că rămân cu buza umflată, m-am cazat singur, dar draga de Stiliana m-a așteptat afară și m-a dus pe plajă, în „caravanul” (rulota-butic) a părinților ei, care se lăsaseră de inginerie și se-apucaseră de comerț cu cartofi prăjiți, ca să nu moară de foame (tranziția post-comunistă i-a lovit pe bulgari la fel de rău ca pe noi, n-aveți nicio frică! Am multe de povestit din epoca marii bișnițe, ehehe...).

Dar altceva voiam să spun. Am stat o săptămână, m-a prezentat prietenilor ei (inclusiv logodnicului, da), am petrecut cu varnarioții la terase, a fost frumos. Pentru mine. Pentru ei a fost un șoc: fuseseră învățați la școală că românii-s un popor de semi-animale (lasă c-au furat Dobrogea, aia-i separat), ce se-mbracă în straie din piei de oaie, se încalță cu-ncălțări din piei de porc și se hrănesc exclusiv cu mămăligă („caciamac”). De atunci sunt mult mai relaxat când aud șovinisme românești, mi-am dat seama că peste tot în lumea comunistă a fost cam la fel: noi suntem lumina, ceilalți sunt cavernicoli, mai dă-i dracu’.

articole publicate în numerele 40 și 42 ale revistei Cațavencii