Sens unic

Pe mine mă știți: lent, dar profund. Am cartea din noiembrie 2018 (de la autor! Cu autograf!), am citit-o din decembrie și abia acum în ianuarie mă îndur să dau pe gușă ce-am înțeles din ea. Motiv? Foarte simplu. E genul ăla de carte pe care o folosesc pentru a-mi scrie cartea, așa că important este nu ce dau eu aici pe gușă (și puteți citi voi, moca, că d-aia-i blog), ci ce nu dau. Aia-i pentru uzul meu personal. Bine, poa’ să aibă parte și cei care-mi vor cumpăra romanul (îl lansez în noiembrie 2019), dar ei sunt puțini față de marea masă de pomanagii. Puțini, dar buni – asta mi-e deviza!

Ce face Paul Cernat în „Vase Comunicante”? Îi ia la mână p-ăia micii. Îi lasă-n pace p-ăi mari, de care știe toată lumea, că-s în manuale și pe toate gardurile, și se concentrează pe mărunțeii uitați, care-n unele cazuri (rare, totuși) nu-s mărunței deloc, au dat lucruri foarte bune literaturii în limba română, dar n-au avut noroc: i-a acoperit praful. Timpul n-a fost culant cu ei, cum a fost cu-ăi mari și cu mulți dintre cei mijlocii; au rămas prin subsoluri, la categoria „și alții”. Înșir aici niște nume, doar așa de kiki, pentru că nu asta vreau să spun, ci altceva (trei chestii, mari și late): Gherasim Luca, Ion Vinea, Benji Fundoianu, Ilarie Voronca, Ștefan Baciu, Paul Păun, Dolfi Trost, George Magheru, Marcel Avramescu, Paul Sterian, Scarlat Callimachi și (foarte) mulți alții, de care sunt absolut convins că n-ați auzit, cum n-ați auzit nici de ăștia de mai sus (nici eu, dealtfel – nu-s cu nimic mai breaz ca voi!). Au fost și câțiva care s-au salvat literar (Gellu Naum, Max Blecher, Geo Bogza) sau politic (Virgil Teodorescu), sau și-și (Miron Radu Paraschivescu). Enfin, cartea-i plină de „cărniță”, n-aveți decât s-o citiți și să vă deztunericiți la cap.

Primul lucru pe care vreau să-l spun e că literatura (noastră? În general?) este plină de biografii fabuloase, de vieți nemaipomenite, „bine-umplute”, pe lângă care bietul Creangă pare un nenorocit, cu găinării gen Humulești, bojdeuca și apa Ozanei; ce mare ispravă e să trăiești o viață ca asta?! Orice țăran se naște-ntr-un sat, se scaldă-ntr-un râu și moare-ntr-o bojdeucă; dacă n-are talent, nu poa’ să scoată nimic valabil din asemenea material. Creangă a avut, nu zic, dar a avut și noroc de-un moment unic de nation-building în care elitele constructoare se zbăteau din răsputeri să includă țărănimea în efortul lor cultural (să le dai pământ a fost ușor, dar să-i convingi să-și lase copiii la școală numai ușor n-a fost). Prin comparație, viața lui Ștefan Baciu este un roman de aventuri, din care un scriitor priceput scoate vreo trei-patru romane, ca popa (dau la sfârșit linkul de pe Wikipedia, să vă dumiriți și singuri).

Al doilea lucru pe care vreau să-l spun e că titlul cărții înșală: „vasele comunicante” sunt literaturile română și franceză, iar unul ca mine ar putea crede că ele „comunică” în ambele sensuri, dinspre franceză înspre română și dinspre română înspre franceză. Nimic mai fals. Comunicarea este într-o singură direcție. Cei care au renunțat la română și s-au exprimat în franceză (Benji Fundoianu – devenit „Fondane”, Ilarie Voronca, Emil Cioran, Eugen Ionescu) au zidit la monumentul limbii franceze, nu al limbii române; cei care au rămas la română au fost fie uitați (în România), fie necunoscuți (în Franța, fiind netraduși). Literatura română e-o iederă care s-a cățărat pe un copac; acum, că-i iarnă (iarna literaturii franceze), iedera pare mai verde și mai vie decât copacul, de creează iluzia c-ar fi putut ajunge așa chiar și fără copac; dar n-ar fi putut. Românii au crescut călare pe francezi, ca literați, lucru pe care par să-l uite. Acum francezii gâfâie și nu mai pot, iar românii sunt în plin salt spre cârca anglofonilor, cum face orice iederă care se respectă (nu-i nicio rușine, și eu fac exact la fel; nu acuz, descriu un fenomen!). Că noi, românii, am „dat” ceva Franței ca literatură este o minciună; e drăguț să crezi așa ceva, dar ești doar un copil ce-ncalecă un băț și-l mână-n luptă. A „da” înseamnă a fi tradus din română în franceză, vândut ca pâinea caldă în librării și lăudat de critica Hexagonului („Mulțumim, Mihăiță, pentru extraordinara plăcere pe care cărțile tale scrise în română și traduse în franceză ne-au procurat-o!”). Bă! Am fost la Paris, știu orașul, știu librăriile, știu despre ce vorbesc! Suntem într-o colț, mai la dos, la raftul „Literaturi est-europene”, printre ruși (majoritari), albanezi și vreo doi unguri. Suntem?! E Cecilia Ștefănescu, cu „Legături bolnăvivioase”. Atât. Ca să fie treaba oablă! Consacrații? Vax albina! Nu-i niciunul pe raft.

Al treilea și ultimul lucru pe care-l am de spus a fost deja spus de Florin Iaru, dar lasă că nu strică să-l reauziți, poate vă intră-n cap (nu vouă cititorilor, ci vouă autorilor): de caracudă e mare nevoie. De ăștia micii, ca mine, ca tine, ca sărmanii Andrei Ciobanu sau Pavel Coruț... este nevoie mare-mare. Ăștia învață prostimea să citească și autori români (altfel ar sta numai pe Sandra Brown), ăștia pregătesc minima masă critică de românofoni care să aibă ce descoperi în propria lor literatură (mai un Mircea Cărtărescu, mai un Radu Gheo, mai o Gabriela Adameșteanu). Fără plevușcă, în lac nu există știuci. Fără muște, cerul e orfan de rândunele. Când te-ntrebi ca proasta-n târg când vinde linguri: „De ce să citesc cartea lui Cernat despre scriitorași de mâna a treia când pot să-i recitesc în timpul ăsta – și cu plăcere! – pe Eminescu, pe Sorescu, pe Nichita?!”, răspunsul e: d-aia. Că fără scriitorași n-ar exista niciun Eminescu, niciun Sorescu și nicio Nichită. Ăștia n-au apărut din nimic. Ăștia s-au urcat până sus pe-o scară făcută din oasele scriitorașilor, uitaților, rataților. One bone, one rung! 

despre Ștefan Baciu