The Innocents Abroad (III): Salzburgerland

Vine iarna! Adică ce să mai vină, c-a venit deja: unii cu grijile, alții cu sparturile. Unii nu știu cu ce să-și încălzească bordeiele, alții-s disperați să-și pună cauciucuri de iarnă: „Dar dacă trebuie, măi Mihăiță? Dacă trebuie, trebuie!”. N-o să înceteze vreodată să mă fascineze modul prin care oamenii încearcă să-și mascheze dorințele personale, transformându-le în legi ale naturii, prin intermediul acestui modest cuvânt: „trebuie”. O mașină nu trebuie să aibă cauciucuri de iarnă: tu, proprietar și șofer, îi pui cauciucuri de iarnă ca să te duci la schi în Austria. Poți să lași mașina în parcare toată iarna, cu tot cu cauciucurile ei de vară? Poți, dacă n-ai bani.

Ani de zile am fost atârnătorul unui grup de bogați care n-aveau altă grijă decât să spargă banii în Austria, la schi. Ei nu se considerau bogați („Sunt un biet bugetar!”, croncănea unul dintre lideri, la saună), dar eu știu mai bine. Erau bogați, erau neisteți, erau răsfățați. Pe mine mă țineau pe lângă ei ca pe-un fel de copil de mingi, nefiind bun de nimic concret: nu mă puteam compara cu ei nici la schi, nici la șofat, nici la impresionat gagici. Eram un băiat la toate, de trimis după beri, de făcut rezervări, de cumpărat bilete, de vorbit în limbi etc. Nu zic, nu zic: mi-a prins bine și m-am și distrat, asumându-mi rolul prea puțin dramatic de bufon bețiv. Cu bogații am scos-o eu la capăt fără prea multe bătăi de cap, dar cu femeile bogaților mi-am găsit beleaua, că erau disperate să câștige statut pe spinarea mea. Apropo, știți ce femei au bogații? Perfecte, perfecte, absolut perfecte. Corpuri perfecte, de-o frumusețe pe care numai hrana bună, lipsa muncii și efortul la sală o poate da; evident, în interiorul acelor corpuri nu este nimic, dar asta-i altă discuție. Se munceau să-mi bage mie-n cap că ele nu-s curve, dar nu le mergea, făceam un mișto de ele de râdeau bogații cu lacrimi (în fond, ăsta era rolul meu, heya?); „Mihăiță”, zice o frumoasă, „aruncă-mi și mie o portocală”. Nu putea să se deplaseze până la fructieră, putoarea! Lasă, că puteam eu: m-am dus la masă, am luat o portocală și am aruncat-o pe geam (era geamul deschis, că țipasem la zgârcioaba de babă, austriaca, să dea căldură ca lumea dacă vrea să vadă vreun ban și se făcuse mult prea cald dup-aia. Mai bine. Dacă era după ea, ne-ar fi ținut în frigider). Frumoasa a rămas tâmpită, bogații râdeau să crape, era genul de glumă pe care chiar și creierele lor leneșe o puteau decoda cu ușurință: „Păi nu i-ai zis, pisi, s-o «arunce»? A aruncat-o, băiatul!”. Da’ știți care-i poanta? În următorul an, eu eram iar prezent pe baricade, iar pisi, nu. Să fii curvă nu e simplu. 

***

Cei care nu schiază mă tot întreabă de ce e importantă Austria; păi, e! Nu că acolo se schiază, mersi: se schiază și în România, și în Bulgaria, și în Ucraina (ați auzit de complexul de la Bukovel? Nici eu), dar nu este vorba despre schi, pur și simplu. Cei care merg la schi îmi zic că sunt dobitoc, că exact despre asta este vorba și că numai de habarnist scriu așa, dar dați-mi voie: am fost copilul de mingi al bogătașilor „austrieci” ani și ani, cred că știu destule. Este vorba despre schi, bunînțeles, dar este vorba despre mult mai mult.

În primul rând este vorba despre segregare, iar acesta e-un subiect extraordinar de incorect politic. Oamenii bogați nu vor să se amestece cu oamenii săraci, despre asta-i vorba; când stai la taclale cu ei îți explică – cu argumente pertinente – că motivația este dată de schiul în sine, de buna organizare austriacă a pârtiilor, a accesului la pârtii, a fluxului de schiori și a cazărilor excelente, mult peste poate oferi altcineva în Europa de Est. Nu știu, poate că așa și e, cum spun schiorii. Dar spun ce am văzut cu ochii mei: oamenii bogați și sfioși nu vor să se frece de golăneala românească și preferă să cheltuiască timp și bani pe grozava Austrie în loc să se dea cu schiurile pe plaiurile noastre. Poate că au dreptate, din punctul lor de vedere. Dar atunci de ce mă iau și pe mine?!

Pentru că, da, nicio expediție în Austria nu era completă fără Mihăiță, care ce făcea? Nimica nu făcea. Stătea degeaba și spunea glume proaste, bând beri seara, când toată lumea venea obosită de pe pârtii și numai de glume proaste nu avea chef – dar vreți să știți ceva? Bogații sunt și ei oameni, adică tot nefericiți sunt, ca și noi. Veneau certați de pe schi, tensiunile dintre ei creșteau în loc să fi scăzut, erau ca niște bombe cu explozie întârziată. Eu le tot spuneam să bea ceva, să facă sex, să se ia la bătaie și să se destreseze – ei, nimic. Într-o zi (recunosc, ultima zi, mi-am plănuit-o) am luat problema-n mână: i-am lăsat să se ducă pe pârtie și m-am îmbătat muci. Când a venit trupa, obosită și gata de scandal, n-a avut cu cine să se certe: Mihăiță se dădea cu schiurile pe scara interioară. Au vrut să mă bată, și-au încasat-o; lasă, ca așa merită bogații! 

***

De ce e importantă Austria pentru români? Nu e. În comparație cu oamenii noștri care muncesc prin Spania, Italia, Franța, UK, Portugalia, Germania sau Olanda, ăi din Austria sunt puțini și aproape, un fel de diasporă care nu-i diasporă: o dată pe lună trec pe-acasă. De ce e important schiul pentru români? Nu e. Față de fotbal, baschet, fotbal-tenis sau bowling, schiul are practicanți puțini și neconectați în rețele mari. Luate separat, cele două jumătăți nu-nseamnă nimic; luate-mpreună, îs România 3.0 (adică România de mileniu III). 

Că schiul e un sport scump nici n-are rost să spun (ce-i mai scump decât schiul? Parapantismul, sky-diving-ul, yachtingul?), iar că n-are valoare de supraviețuire, nici atât; altceva are, o chestie pe care mă chinui de vreo 30 de ani s-o prind în cuvinte și nu reușesc – probabil n-o să reușesc nici acum, nu-i nimic, o să reușesc dată viitoare. Schiul exclude. Asta vreau să spun de-atâta amar de timp, și mai precis: schiul exclude mai eficient decât orice altceva. Și încă: a nu schia, ca român, în Austria, înseamnă a te exclude din casta conducătoare. Ți se pare de căcat? Așteaptă: și pe copiii tăi îi exclude. Când vor crește, când vor fi femei și bărbați, când vor lupta pentru locul lor în lume, nu vor avea acces în gașca șefilor. Chiar dacă vor accede la șefie, în pragul bătrâneții, tot ca intruși vor fi priviți, nimeni nu va spune despre copiii tăi: „A, sunt de-ai noștri”. Nimeni!

Am fost însoțitor de schi și-n România (în Parâng, în Bucegi, în Baiului, în Cindrel, în Postăvaru), și-n Austria, mai mult prin Salzburgerland, de-aia zic. Însoțitorul de schi e ăla care stă după fundul grupului, cară bagajele, duce și aduce oamenii de la pârtii, rezervă mesele la restaurant, spune glume seara, stă pe la cozile de pass-uri și se ceartă cu proprietăresele; pe vremea boierilor, acest rol era îndeplinit de sclavii țigani, acum timpurile s-au mai schimbat (oare?). Da, însoțitorul face de toate, mai puțin un singur lucru, și anume să schieze alături de cei care-l plătesc. De unde știu chestia? Păi, de la Thomalwirt ăsta de care vă spun, unde eram într-o seară jos în restaurant și mă jucam cu copiii (ne fugăream printre mese, chirăieli etc), unul dintre ăia micii o-ntreabă pe mami a lui dacă Mihăiță (adică eu) are și el copii. Mami zice, fără să se uite la mine sau să mă-ntrebe ceva: „Nu, n-are”. 

articole publicate în numerele 48/2018, 1/2019 și 3/2019 ale revistei Cațavencii