Întrebarea este de ce-ar parcurge cineva o carte de 665 de pagini, destul de greu de citit (deși e bine structurată, dar totuși!)...? Nu e roman, nu e literatură de specialitate (nu dai examen profesional din așa ceva, nu e bună de MBA sau de CBM), nu e-o carte de filozofie cu care să te lauzi într-o discuție (ca „Mitul contextului” al lui Popper, că altceva nu-mi vine acum în cap, și oricum asta e destul de bună ca să mă laud cu ea, chit că nu mai țin minte aproape nimic din ce scrie acolo), nu este Biblia ca să zici că-i un fel de lectură obligatorie a omului civilizat... nu e nimic din toate astea. E o sumă de reflecții asupra felurilor în care strămoșii noștri au abordat unele aspecte ale sexualității. De la interdicții și tabuuri la recomandări și obligații sexuale care par de neînțeles astăzi. De la zoofilia românilor la necrofilia hittiților, de pildă. Repet, chestii ciudate, contraintuitive și foarte adânc îngropate în staturile de uitare culturală. Au supraviețuit din acestea numai urme lingvistice atât de vagi, încât este foarte greu să.
Să ce? Să crezi ce zice Andrei Oișteanu. Dar până la urmă crezi, pentru că demonstrațiile lui sunt impecabile. Nu mă apuc eu acum să fac spoiler!
Dau un exemplu, un singur exemplu, am impresia c-o să fie mai mult decât suficient. Când e vorba de propria imagine națională, românii spun totdeauna că ei (noi) sunt (suntem) „ospitalieri”. Oișteanu demontează jucăria în piesele ei componente: nu doar românii, ci toate națiunile (popoarele, culturile, societățile) „tradiționale” sunt ospitaliere. Dar ce înseamnă „tradiționale”? Înseamnă „rurale” sau „de mentalitate profund rurală”, asta înseamnă. Și de ce erau țăranii „ospitalieri”? Pentru că se temeau profund de „străini”, de-aia. „Străinul” putea avea puteri magice. „Străinul” putea fi Dumnezeu, sfântul Petrea sau Satana, venit la noi în sat să ne pună la încercare. În comunitățile arhaice nu venea un „străin” decât odată pe generație, așa că figura „straăinului” era una mitică. Pe scurt, el trebuia îmbunat preventiv.
Cum anume? În toate felurile. Spre exemplu, oferindu-i nevasta ca parteneră sexuală pe durata „ospeției”. Sau fiica. Sau fiicele (avem celebrul exemplu al lui Lot). Iar autorul consideră că aici este un strat încă mai arhaic, și anume frica de consagvinizare a societăților foarte închise (exemplul polinezienilor din insulele izolate ale Pacificului). Închizând bucla micului spoiler pe care tocmai l-am făcut, e cazul să nu ne mai lăudăm atâta cu „ospitalitatea”: ce, dacă vine un refugiat sirian la mine în casă, o să-l bag în pat cu nevastă-mea?! Am unele dubii. Cred c-o să fiu ceva mai european „globalist” la faza asta și mai puțin român „tradiționalist”. Noica a scris undeva (unde? Nu știu) că „Noi nu mai vrem să fim eternii țărani ai istoriei!” („noi” = românii, nota mea) și zău că-i dau dreptate. Dacă asta-i țărănia, timpul ei a apus.
p.s. „săblaznă” = „poluție”. Româna veche, cel puțin cea scrisă (secolele 16 – 18) era altă limbă. Gramatica era aceeași, dar lexicul era de neînțeles. Mint: acum e de neînțeles lexicul românei vechi, atunci era foarte pe-nțeles!
Dau un exemplu, un singur exemplu, am impresia c-o să fie mai mult decât suficient. Când e vorba de propria imagine națională, românii spun totdeauna că ei (noi) sunt (suntem) „ospitalieri”. Oișteanu demontează jucăria în piesele ei componente: nu doar românii, ci toate națiunile (popoarele, culturile, societățile) „tradiționale” sunt ospitaliere. Dar ce înseamnă „tradiționale”? Înseamnă „rurale” sau „de mentalitate profund rurală”, asta înseamnă. Și de ce erau țăranii „ospitalieri”? Pentru că se temeau profund de „străini”, de-aia. „Străinul” putea avea puteri magice. „Străinul” putea fi Dumnezeu, sfântul Petrea sau Satana, venit la noi în sat să ne pună la încercare. În comunitățile arhaice nu venea un „străin” decât odată pe generație, așa că figura „straăinului” era una mitică. Pe scurt, el trebuia îmbunat preventiv.
Cum anume? În toate felurile. Spre exemplu, oferindu-i nevasta ca parteneră sexuală pe durata „ospeției”. Sau fiica. Sau fiicele (avem celebrul exemplu al lui Lot). Iar autorul consideră că aici este un strat încă mai arhaic, și anume frica de consagvinizare a societăților foarte închise (exemplul polinezienilor din insulele izolate ale Pacificului). Închizând bucla micului spoiler pe care tocmai l-am făcut, e cazul să nu ne mai lăudăm atâta cu „ospitalitatea”: ce, dacă vine un refugiat sirian la mine în casă, o să-l bag în pat cu nevastă-mea?! Am unele dubii. Cred c-o să fiu ceva mai european „globalist” la faza asta și mai puțin român „tradiționalist”. Noica a scris undeva (unde? Nu știu) că „Noi nu mai vrem să fim eternii țărani ai istoriei!” („noi” = românii, nota mea) și zău că-i dau dreptate. Dacă asta-i țărănia, timpul ei a apus.
p.s. „săblaznă” = „poluție”. Româna veche, cel puțin cea scrisă (secolele 16 – 18) era altă limbă. Gramatica era aceeași, dar lexicul era de neînțeles. Mint: acum e de neînțeles lexicul românei vechi, atunci era foarte pe-nțeles!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu