La Distruși

 

Acum vreo 20 de ani, mă lăsasem de profesorat și umblam să mă fac scriitor; turbat umblam, turbat! Dar unde să umblu, de unde să învăț meseria, că doar scriitorii nu cresc prin copaci?! Nu se știe cum, am aflat de o „lansare de carte” și-am zis să mă duc, cine știe, poate-or fi niscai scriitori pe-acolo; de ce nu? Tot trebuia să încep de undeva. M-am dus, nu m-aș mai fi dus.

Muzeul Literaturii Române. Bulevardul Dacia numărul 12. Îl întreb pe portar: „Aici e lansarea de carte?”. Mă prețăluiește dintr-o privire și zice: „În ce problemă?”. M-am inflamat: moșneagul făcea pe durul cu mine doar pentru că-l băgasem în seamă. I-am dat o țigară și-am intrat, fără să mai stric vorbele pe el.

Înăuntru, un mic prezidiu, cu Fănuș Neagu lăfăindu-se în mijloc, vreo doi timizi pe lângă el („timizii” aveau vârsta mea de-acum, vreo 50 de primăveri), și-un public de moși și supermoși (mi se părea mie atunci, dar acum aș zice că erau cam între 60 și 70 de ani). M-am așezat pe un scaun, lângă ușă. Nu m-a întrebat nimeni nimic, deși toți s-au uitat lung (prea lung, am înțeles mai târziu) la mine. Fănuș a vorbit de-a făcut bulbuci la gură, a povestit câte-n lună și-n stele, nu se lega nimic coerent (un fel de fragmente ale unor aventuri de-ale lui din tinerețe), apoi a vorbit autorul; era unul dintre timizi. A spus cum a inscripționat el niște cruci în cimitir, apoi cum l-a „debutat” Fănuș după o noapte la barbut, în care el (autorul) îi luase banii lui Fănuș, iar acesta îl dăduse afară c-un picior în cur, numai că a doua zi (pe trezie), l-a recunoscut, și-a cerut scuze și „l-a debutat” (m-a impresionat tranzitivitizarea verbului: „a debuta pe cineva”!). După care toată lumea a ieșit din sală și s-a dus în curticica din spate, unde funcționa o terasă cu bere, cunoscută sub diverse nume: „La Scriitori”, „La Maricica”, „La Turi”, dar căreia tot orașul îi spunea „La Distruși”.

Mi-am găsit și eu un loc mai rău (mă bătea soarele în cap) și am ascultat ce discuta maestrul Fănuș cu caracuda. Îi lua de sus, dar de sus, nu așa! Ăia, nenorociții, smirna în fața lui; după ce s-au îmbătat, conversația s-a tot învârtit în jurul a două personaje-cheie: Nea Nicu Eparu și misteriosul Nea Jean, pe care Fănuș îl alinta „Jenică”. Așadar, asta era scriitorimea. Îmi găsisem turma. 

***

Constat că m-am băgat singur în șerpărie: textul de săptămâna trecută, cel cu scriitorii, a fost extrem de prost primit, ca să mă exprim politicos. Mi s-a transmis că dacă nu mă pricep la istoricul respectivei terase, mai bine să stau pe curul meu, că e mai bine (1); că ce treabă am eu cu scriitorii, cu maeștrii și cu consacrații, să-mi văd lungul nasului și să mă-ntorc la ciubucărelile mele, că e mai bine (2); la un caz, scriitorii o să-mi dea bătaie mare, dacă-ndrăznesc să ignor punctele (1) și (2). Mie, să știți, mi-e foarte frică de bătaie.

Așa că mi-am activat una dintre surse și pot veni cu detalii interesante pentru istoricii fenomenului literar și nu numai: epoca de glorie a Terasei Muzeului Literaturii din București (bd. Dacia nr. 12) a fost între 1994 și 2001. Patronul (Nea Jean), barmanul (Nea Turi) și grataragiul (Nea Nae) sunt personajele de neuitat ale acelei epoci de glorie, ale căror replici acide sunt citate și-n ziua de azi („Beau scriitorii de le pârâie oasele”, zicea Nea Nae; „Dormim aici?”, îi întreba Nea Turi pe condeierii care nu se dădeau duși la ora închiderii, care din păcate era 22:00; „Dăm păturile jos!”, tuna Nea Jean către clienții săi fideli, zicere al cărui sens nu îl cunosc și nici Sursa nu l-a aflat vreodată). O figură ambiguă era Maricica, doamna de la curățenie, în permanent război cu maeștrii, din motive deja ascunse dincolo de perdelele timpului, și o cerșetoare al cărei nume nu-l știu, o figură pitorească, alungată de la mese când scriitorii nu erau beți și bine primită după ce erau (o puneau să vorbească pe limba ei săracă, ciobită, molfăită, blestemăcioasă, și-și notau pe șervețele „ideile principale”, ca să le folosească literar, ceea ce nu se-ntâmpla niciodată. Cel puțin așa crede Sursa, care-a văzut cum își suflau ulterior maeștrii nasu-n șervețele).

După redeschidere, prin 2003 – 2004, terasa a recâștigat o parte din clientela și prestigiul de dinainte, dar nu mai era același lucru. Orașul era altul, oamenii erau alții, Marea Boemă Postcomunistă se dusese la culcare, legendele cheliseră, mâncau bio, mergeau la doctor și făceau analize periodice de sănătate, altă făină se măcina la moară. Noul patron, cineva pe nume Suciu, a luptat vitejește să țină steagul sus și să nu lase „La Distruși” să devină istorie, dar a cedat și el după un deceniu. La sfârșitul lunii mai 2014 a fost invitată toată lumea care însemnase ceva pentru locul ăla și s-au băut stocurile. The End (Mihai Buzea)

Dreptul la replică

Oricum aș lua-o, e onorant că cineva își mai aduce aminte, mai ales într-o revistă precum „Cațavencii”, de lăcașurile perdiției noastre, ale „distrușilor”. Atâta autoironie mai avem și noi încât să savurăm plenar sintagma pe care nu mai știu cine-a zis-o întâia oară. Dar se cuvin, pentru o mică istorie a boemei scriitoricești, câteva precizări.

Etapa de început a „distrugerii” noastre a fost la Casa Scriitorilor (Casa Monteoru) de pe Calea Victoriei. În stabilimentul de-acolo, la prima masă din dreapta după intrare, trona singur „leul în iarnă”, Eugen Jebeleanu, ultraclasicul nostru poet. Rareori se așeza cineva, dacă avea permisiunea, la masa lui. Uneori – Marin Preda. Vizavi, tot la prima masă, dar în stânga, adăstam noi, viitorii „distruși”: marele poet Virgil Mazilescu, criticii Radu G.Țeposu, George Țâra, Ioan Buduca, cantautorul Augustin Frățilă, poetul Eugen Suciu (viitorul patron al crâșmei și Terasei Muzeului Literaturii) și, cu voia dvs., subsemnatul. Mai spre mijlocul restaurantului se prăbușeau treptat și elegant veteranii boemei: Grigore Hagiu, Fănuș Neagu, George Alboiu, Octavian Stoica și inenarabilul grafician Florin Pucă, votcar de geniu și fenomen medical studiat în clinici, căci nu mai avea ficat. Peste toți și toate, când se ivea, domina Nichita Stănescu. (Neapărat și un cuvânt despre Doamna Miți, chelneriță și poetă naivă, căci, - da, da! – există și poezie naivă, cum există și pictură naivă. Doamna Miți avea un nas fenomenal cu care detecta spontan viitoarele valori literare. Pe noi, cei din „falanga ardeleană”, ne-a detectat de cum am apărut și ne servea imediat. În schimb, pe Ion Dodu Bălan, pe atunci vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, se făcea că-l uită la masă, iar când îi aducea friptura comandată, pe farfurie era efectiv un zgârci).

Asta a fost în anii ’80. Apoi, unul după altul, „distrușii” au luat-o pe calea cea bună, unde nu e nici durere, nici votcă, nici întristare, iar după ei, ca și cum i-ar fi regretat, au dispărut rând pe rând toate stabilimentele noastre. Dar noi, cei încă rămași, avem o uimitoare capacitate de resuscitare. Ne-o puteți admira, zilnic, în interiorul sau pe Terasa Green Hours, unde purtăm, firesc, dat fiind specificul locului, efervescente ședințe de Dialog Social (Ioan Groșan)