Străzile din San Francisco

„En what dey got to do, Huck?”, întreabă Jim, fugarul, iar Huck îi explică, bătrânește: „They don’t do nothing! They just set around.” (era vorba despre regi; am citat, desigur, din Aventurile lui Huckleberry Finn, așa cum v-ați dat deja seama). Exact așa pățesc și eu cu amicii mei ingineri (de fapt, programatori) care întreabă întocmai ca Jim, adică, ce „i se cere să facă” unui reporter de teren. Eu ce să le răspund?! Că reporterii, la fel ca regii lui Huck, nu „fac” nimic concret în 99% din timpul de lucru, doar „set around” (stau pe-acolo)? Le spun, dar ei nu mă cred, cu toate că ăsta-i adevărul adevărat: dacă n-are de luat interviuri, atunci reporterul se fâțâie de colo-colo, cu pavilioanele ambelor urechi larg deschise, iar după fâțâială se duce acasă și scrie ce-a văzut și-a auzit.

Asta-i fișa postului, asta am făcut și eu pe străzile din San Francisco, că doar n-oi fi mai prost ca alții; cică „reperele” turistice ale orașului sunt piața Ghirardelli și strada Lombard, așa c-am dat-o dracu’ de piață (o țigănie, vă povestesc altă dată) și m-am concentrat pe strada Lombard asta, de care localnicii sunt foarte mândri. Mi s-a părut suspect de la bun început: de obicei, cu ce se laudă un localnic este foarte plictisitor pentr-un turist (și invers), dau exemple din doar două orașe: Iulius Mall și Casa Pogor din Iași, Palatul Parlamentului și Grădina Eden din București. Strada Lombard nu face excepție: o stradă ca orice stradă, merg mașinile pe ea, doar că are o porțiune „crooked” (adică cu serpentine), despre care cred c-a fost o simplă soluție inginerească de-a construi o cale rutieră pe un deal foarte abrupt (Russian Hill, mai exact). De-o parte și de alta, case particulare, nimic spectaculos, trafic greoi pe stradă, dirijat de mai mulți polițiști, din nou, nimic ieșit din comun. Urci strada, vezi golful și Alcatrazul în mijlocul lui, ceea ce nu-i nicio chestie, că oricum l-ai văzut în filme; și-atunci, cum se explică mulțimea tembelă de turiști care foșgăie pe strada Lombard mai rău ca un roi de furnici pe-un stârv de cărăbuș?!

Am o teorie. Orașele americane nu sunt deloc concepute pentru frumusețe, ci strict pentru funcționalitate; nimeni nu-ți face o Sagrada Familia în țara aia! Așa că orice iese din comun, cât de cât, indiferent prin ce căcățiș, este foarte mare chestie, vin tolomacii buluc să vadă, de parcă s-ar da ceva gratis: în cazul ăsta, o stradă, o prăpădită de stradă!

Păi, dacă e pe-așa, hai să vă zic eu de-o stradă, ca să știm despre ce vorbim: Gough Street, care cade din Russian Hill direct în Market Street (artera principală a orașului). Aici, pe Gough, este adevăratul spectacol, cel pe care nu-l vede niciun turist, niciodată. Drogații sărăci, cei mai săraci dintre oameni, cei care au pierdut totul, care n-au drept de azil, de tratament și nici măcar de identitate (zice-se că ei refuză toate astea, dar nu știu dacă-i adevărat).

Nu-s deosebit de fricos, mă rog, nu mult sub medie, dar pe Gough Street am murit de frică, chit că nu mi-a zis nimeni nici du-te mai încolo. Dar ambele trotuare (și jumătate din carosabil) erau acoperite de negri tolăniți, zăcând în culcușuri de cârpe îmbibate în pișat, netunși, nerași și nespălați de ani întregi; un spectacol dantesc, cum ar zice poeții, mai ales că toți, fără excepție, erau bătrâni. Vorbeau între ei, vorbeau singuri, urlau, râdeau, plângeau; erau atât de arși, că nu mai încercau nici măcar să cerșească. Am văzut un grup de trei voluntari, două fete și un băiat, care le distribuiau apă, hrană și pături curate, și-abia atunci am înțeles că drogații ăia nu stăteau „tolăniți”. Erau paralizați.

articol publicat în revista Cațavencii dar șters de pe site din motive necunoscute