Singapore

Alina! Ce vorbești: ochi verzi, păr blond foarte închis, corp șerpesc, sâni... gata, mă opresc, că poate intră nevastă-mea. Să fi fost 1990, cel mult 1991; eu, tăune. În loc să intru direct în problemă am invitat-o la un suc, la Peștera, ca să mă dau mare (ea era berceneză, nu le prea avea cu orașul). Știi unde-i Peștera, unde era, enfin: Lascăr cu Dianei, cumva în piața Rosetti, nu chiar-chiar la vedere. Topită, Alina: topită după un coleg de-al meu (contabil!) dar s-a măritat până la urmă c-un dealer de mașini, ca să-mi dea peste nas c-o plimbasem cu metroul. Am stricat banii degeaba pe sucul ei, bani și sentimente, cum e la 19 ani, amar și vai, ai în stomac numai fluturi, nu ciorbă ca la 50. 

Pe mine mă știe toată lumea: pervers! Am rugat-o pe-o prietenă de-a mea (nu făceam sex, eram prieteni așa, pe bagabonțeală) să se ducă la cununia religioasă a Alinei și să-i facă poze. Le am și acum salvate într-un folder secret, la caz că va fi nevoie să-mi demonstrez afirmațiile (și va fi! Nu știu când, dar va fi), iar dacă nu se înțelege cum de am fotografii digitale de la o nuntă din mileniul trecut, iată: am cerut filmul fotografic de la amica mea și l-am dus la printshop să-mi scoată meșterul de-acolo imagini digitale dintr-însul (ea ar fi preferat să facem sex, dar eu am fost de neînduplecat: cash, și punctum. Cash-ul nu te expune follow-up-urilor!). Alina n-a ieșit bine-n poze. Dacă stai s-o judeci după cum arăta îmbrăcată în alea de mireasă, ai zice că era o sorcovă – ceea ce ea nu era, nici pe departe. Era o viperă ca de Cenaclu; eu... passons.

E clar unde vreau s-ajung, hein? Anii. Vârsta! Timpul. Cum zice un amic de-al meu din capitala Americii, băiat bun, m-ajută când apelez (dar nu prea apelez, îl păstrez virgin pentru chestii grele): „Mihaie, când treci de 45 ți se ia de fun. Vrei meaning, omule!”. Are dreptate. Păi cât are revista asta? Aud? Eram puțoi la Revoluție? Eram! Ne-am pârguit odată cu revista? Ne-am! Vrem să se afle c-am trecut și noi prin lumea asta, să știe copiii că nu-s ei primii care-au descoperit America? Vrem! Avem deci de lăsat mărturie! Avem!

Unde a fost pe vremea mea restaurantul „Peștera” a fost și mai înainte barul „Singapore” unde beau Pâcă și Pucă.

***

Pâcă și Pucă au fost două legende, unul mai legendă ca altul, nu i-am apucat, s-au dus de tineri – asta-i foaita celor iubiți de zei. Ei beau la Singapore, pe Lascăr colț cu Dianei, unde-a fost dup-aia restaurant „Peștera”. Întrebare: de ce este important (sau măcar interesant) că Pâcă și Pucă beau la Singapore? Reîntrebare: de ce sunt importante legendele? Re-reîntrebare: avem nevoie de trecut? Că dacă nu, povestea mea n-are rost, cureți niște cartofi în timpul ăsta și-i atunci în tigaie, că tot ieși mai câștigat. Păi?! Tu nu-ți vezi capul de treabă și vine Buzea cu alde Pâcă și Pucă ai lui?!

„Florin Pucă (n. 24 aprilie 1932 – d. 23 februarie 1990) a fost un artist plastic, poet și actor român”, scrie wikipedia (râdă cine-o vrea de wiki; e bună! Ajută. Decât nimic?!), și n-am niciun motiv s-o contrazic: mă rog, o fi fost. 

Pe de altă parte, „Teodor Pâcă (n. 1 ianuarie 1928 – d. 16 iunie 1978) a fost un poet, traducător și actor român”. Trec peste insistența cu care ăștia doi sunt insistent „români”, sar și peste gluma aia telefonată cu „Sunt zugrav de case român” ca să revin la esențial: Pâcă și Pucă beau la Singapore. Așa, și?

Și ei doi au fost tații lui Țuțea Petre, care l-a născut pe Noica Dinu, care l-a născut pe filozoful nostru național, care tocmai a scos o carte fără să-mi ceară mie voie (aș fi permis apariția opului, doar nu-s Popescu Dumnezeu), iar de aici, drama: tot ce este mai înălțător, mai universal, mai sempitern în cultura noastră s-a născut din doi bețivi. Indirect, dar orișicât! Repede că nu e timp: în 1964, Nea Ghiță le dă drumul „politicilor” din pârnaie, din gulagul nostru românesc cu care prea puțin ne mândrim și rău facem; unii au fost recuperați și băgați pe treabă după o vreme, ca Șerban Cioculescu (mai cunoscutul frate al lui Radu, primul nostru traducător din Proust). Alții, ca Țuțea, au fost ținuți în lesa scurtă: sărăcie, percheziții, infiltrarea cercului social. Unde s-au refugiat aceștia? În lumea lui Pâcă & Pucă. Timp de vreo 15 ani, cârciumile Bucureștiului au fost Academia Română. 

Când tinerii se întreabă de ce generația mea este încă fascinată de cultură, răspunsul e că noi n-am avut nimic de învățat de la școală, dar am avut totul de învățat de prin cârciumi. Nu de la Pucă & Pâcă, care erau demult oale și ulcele, ci de la urmașii urmașilor lor, în vecii vecilor, amin!

La Distruși

 

Acum vreo 20 de ani, mă lăsasem de profesorat și umblam să mă fac scriitor; turbat umblam, turbat! Dar unde să umblu, de unde să învăț meseria, că doar scriitorii nu cresc prin copaci?! Nu se știe cum, am aflat de o „lansare de carte” și-am zis să mă duc, cine știe, poate-or fi niscai scriitori pe-acolo; de ce nu? Tot trebuia să încep de undeva. M-am dus, nu m-aș mai fi dus.

Muzeul Literaturii Române. Bulevardul Dacia numărul 12. Îl întreb pe portar: „Aici e lansarea de carte?”. Mă prețăluiește dintr-o privire și zice: „În ce problemă?”. M-am inflamat: moșneagul făcea pe durul cu mine doar pentru că-l băgasem în seamă. I-am dat o țigară și-am intrat, fără să mai stric vorbele pe el.

Înăuntru, un mic prezidiu, cu Fănuș Neagu lăfăindu-se în mijloc, vreo doi timizi pe lângă el („timizii” aveau vârsta mea de-acum, vreo 50 de primăveri), și-un public de moși și supermoși (mi se părea mie atunci, dar acum aș zice că erau cam între 60 și 70 de ani). M-am așezat pe un scaun, lângă ușă. Nu m-a întrebat nimeni nimic, deși toți s-au uitat lung (prea lung, am înțeles mai târziu) la mine. Fănuș a vorbit de-a făcut bulbuci la gură, a povestit câte-n lună și-n stele, nu se lega nimic coerent (un fel de fragmente ale unor aventuri de-ale lui din tinerețe), apoi a vorbit autorul; era unul dintre timizi. A spus cum a inscripționat el niște cruci în cimitir, apoi cum l-a „debutat” Fănuș după o noapte la barbut, în care el (autorul) îi luase banii lui Fănuș, iar acesta îl dăduse afară c-un picior în cur, numai că a doua zi (pe trezie), l-a recunoscut, și-a cerut scuze și „l-a debutat” (m-a impresionat tranzitivitizarea verbului: „a debuta pe cineva”!). După care toată lumea a ieșit din sală și s-a dus în curticica din spate, unde funcționa o terasă cu bere, cunoscută sub diverse nume: „La Scriitori”, „La Maricica”, „La Turi”, dar căreia tot orașul îi spunea „La Distruși”.

Mi-am găsit și eu un loc mai rău (mă bătea soarele în cap) și am ascultat ce discuta maestrul Fănuș cu caracuda. Îi lua de sus, dar de sus, nu așa! Ăia, nenorociții, smirna în fața lui; după ce s-au îmbătat, conversația s-a tot învârtit în jurul a două personaje-cheie: Nea Nicu Eparu și misteriosul Nea Jean, pe care Fănuș îl alinta „Jenică”. Așadar, asta era scriitorimea. Îmi găsisem turma. 

***

Constat că m-am băgat singur în șerpărie: textul de săptămâna trecută, cel cu scriitorii, a fost extrem de prost primit, ca să mă exprim politicos. Mi s-a transmis că dacă nu mă pricep la istoricul respectivei terase, mai bine să stau pe curul meu, că e mai bine (1); că ce treabă am eu cu scriitorii, cu maeștrii și cu consacrații, să-mi văd lungul nasului și să mă-ntorc la ciubucărelile mele, că e mai bine (2); la un caz, scriitorii o să-mi dea bătaie mare, dacă-ndrăznesc să ignor punctele (1) și (2). Mie, să știți, mi-e foarte frică de bătaie.

Așa că mi-am activat una dintre surse și pot veni cu detalii interesante pentru istoricii fenomenului literar și nu numai: epoca de glorie a Terasei Muzeului Literaturii din București (bd. Dacia nr. 12) a fost între 1994 și 2001. Patronul (Nea Jean), barmanul (Nea Turi) și grataragiul (Nea Nae) sunt personajele de neuitat ale acelei epoci de glorie, ale căror replici acide sunt citate și-n ziua de azi („Beau scriitorii de le pârâie oasele”, zicea Nea Nae; „Dormim aici?”, îi întreba Nea Turi pe condeierii care nu se dădeau duși la ora închiderii, care din păcate era 22:00; „Dăm păturile jos!”, tuna Nea Jean către clienții săi fideli, zicere al cărui sens nu îl cunosc și nici Sursa nu l-a aflat vreodată). O figură ambiguă era Maricica, doamna de la curățenie, în permanent război cu maeștrii, din motive deja ascunse dincolo de perdelele timpului, și o cerșetoare al cărei nume nu-l știu, o figură pitorească, alungată de la mese când scriitorii nu erau beți și bine primită după ce erau (o puneau să vorbească pe limba ei săracă, ciobită, molfăită, blestemăcioasă, și-și notau pe șervețele „ideile principale”, ca să le folosească literar, ceea ce nu se-ntâmpla niciodată. Cel puțin așa crede Sursa, care-a văzut cum își suflau ulterior maeștrii nasu-n șervețele).

După redeschidere, prin 2003 – 2004, terasa a recâștigat o parte din clientela și prestigiul de dinainte, dar nu mai era același lucru. Orașul era altul, oamenii erau alții, Marea Boemă Postcomunistă se dusese la culcare, legendele cheliseră, mâncau bio, mergeau la doctor și făceau analize periodice de sănătate, altă făină se măcina la moară. Noul patron, cineva pe nume Suciu, a luptat vitejește să țină steagul sus și să nu lase „La Distruși” să devină istorie, dar a cedat și el după un deceniu. La sfârșitul lunii mai 2014 a fost invitată toată lumea care însemnase ceva pentru locul ăla și s-au băut stocurile. The End (Mihai Buzea)

Dreptul la replică

Oricum aș lua-o, e onorant că cineva își mai aduce aminte, mai ales într-o revistă precum „Cațavencii”, de lăcașurile perdiției noastre, ale „distrușilor”. Atâta autoironie mai avem și noi încât să savurăm plenar sintagma pe care nu mai știu cine-a zis-o întâia oară. Dar se cuvin, pentru o mică istorie a boemei scriitoricești, câteva precizări.

Etapa de început a „distrugerii” noastre a fost la Casa Scriitorilor (Casa Monteoru) de pe Calea Victoriei. În stabilimentul de-acolo, la prima masă din dreapta după intrare, trona singur „leul în iarnă”, Eugen Jebeleanu, ultraclasicul nostru poet. Rareori se așeza cineva, dacă avea permisiunea, la masa lui. Uneori – Marin Preda. Vizavi, tot la prima masă, dar în stânga, adăstam noi, viitorii „distruși”: marele poet Virgil Mazilescu, criticii Radu G.Țeposu, George Țâra, Ioan Buduca, cantautorul Augustin Frățilă, poetul Eugen Suciu (viitorul patron al crâșmei și Terasei Muzeului Literaturii) și, cu voia dvs., subsemnatul. Mai spre mijlocul restaurantului se prăbușeau treptat și elegant veteranii boemei: Grigore Hagiu, Fănuș Neagu, George Alboiu, Octavian Stoica și inenarabilul grafician Florin Pucă, votcar de geniu și fenomen medical studiat în clinici, căci nu mai avea ficat. Peste toți și toate, când se ivea, domina Nichita Stănescu. (Neapărat și un cuvânt despre Doamna Miți, chelneriță și poetă naivă, căci, - da, da! – există și poezie naivă, cum există și pictură naivă. Doamna Miți avea un nas fenomenal cu care detecta spontan viitoarele valori literare. Pe noi, cei din „falanga ardeleană”, ne-a detectat de cum am apărut și ne servea imediat. În schimb, pe Ion Dodu Bălan, pe atunci vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, se făcea că-l uită la masă, iar când îi aducea friptura comandată, pe farfurie era efectiv un zgârci).

Asta a fost în anii ’80. Apoi, unul după altul, „distrușii” au luat-o pe calea cea bună, unde nu e nici durere, nici votcă, nici întristare, iar după ei, ca și cum i-ar fi regretat, au dispărut rând pe rând toate stabilimentele noastre. Dar noi, cei încă rămași, avem o uimitoare capacitate de resuscitare. Ne-o puteți admira, zilnic, în interiorul sau pe Terasa Green Hours, unde purtăm, firesc, dat fiind specificul locului, efervescente ședințe de Dialog Social (Ioan Groșan)