Se afișează postările cu eticheta reghin. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta reghin. Afișați toate postările

marți, 15 septembrie 2020

Nerecomandări

San Gennaro din Miercurea Ciuc. Din Csíkszereda, ar trebui să scriu, da’ ce să scriu, că mai bine nu scriu. Să vedeți: în 2018 s-a-ntâmplat. Vară, cald, Bucureștiul sub dogoare, fie că te băgai în țestul de pâine, fie că ieșeai pe Calea Victoriei, tot aia era. Eu, beri – beri – beri și nu-mi mai păsa de nimic, dar ceilalți? Gâfâiau cu limba scoasă ca malamuții, mi-era și milă să-i văd, am dat „La vechiul loc, adunarea!”, i-am aburcat în mașini și roiul!, spre răcoare, spre verdeață, spre Secuime. A fost frumos, chiar a fost, am scăpat de vipie, am făcut și oleacă de cultură (muzee, cetăți, biserici fortificate – voi reveni), plus câteva trasee mai ușurele, mai potolite, mai pentru vârsta socrilor (sunt ei încă în putere, dar orișicum!), și mai ales am mâncat și am băut. Ohoho!

E un chichirez: cum ieși din București, cum prețurile o iau în jos. Bine, dacă ești inconștient și te repezi ca flețul spre Cluj, Iași sau Timișoara, tot acolo ieși la bani (aș zice chiar că cei din Cluj te ard la buzunar mai temeinic decât bucureștenii înșiși!). Or mai fi și alte locuri scumpe – Constanța, Brașovul, Mamaia – dar de ferit să se ferească fiecare de ele pe cont propriu, eu cu alea mai nefițoase am treabă, iar Secuimea este foarte potrivită pentru asemenea scop; acolo oamenii nu câștigă salarii enorme, sunt foarte atenți cu banii lor, așa că nici cârciumarii nu se pot întinde prea mult. De obicei e câte unul singur cu obrazul gros (unul în fiecare oraș, adică), iar dacă te-ai ferit de ăla, ai scăpat. Îl recunoști destul de ușor, la el se strâng ciotcă beizadelele locale, copii de politicieni, interlopi și sinecuriști. Restul oamenilor merg în locuri normale, cu prețuri normale.

Dar se mai întâmplă și minuni, cum să le spun, miracole negative. Am intrat cu tot familionul în San Gennaro, în centrul orașul, pe pietonală. Era prea cald pentru copii să fi stat afară pe terasă, așa că ne-am băgat în interior, la răcoare. Eram singuri – ba nu, mint, la bar era un nenică, un fel de prieten de-al patronului, poate paznic sau watchdog, nu știu, că tot timpul stătea cu gura pe chelnerițe. Am cerut toți de mâncare, socru-meu și cu mine am cerut și de băut (bere locală la draft, un deliciu! Dacă nu mă oprea nevastă-mea, pitpalac mă făceam!). Mâncarea tuturor a fost foarte bună, cu excepția păstrăvului meu. Nu am văzut niciodată așa ceva. Ars până la oase; ad litterram. Deep fried la mișto. Nu am nicio explicație. 

***

Black & White din Reghin. Vreau să spun că recomand Reghinul, că loc de vizitat, nu că recomand Black & White! Știu, știu, vreți s-o iau cu începutul. Bob zăbavă să-mi adun gândurile!

Eram cu Văru, cu Văru eram. Frumos la Văru ăsta e că nu bea rău și că nu e văr cu nimeni (de aici și porecla), dar toată lumea îl cunoaște și el cunoaște pe toată lumea, deși nimeni nu știe propriu-zis de unde să-l ia: „A, Vere, ai venit și tu? Cu cine ești? A, ai venit așa? Hai noroc, mă! Mai vorbim, ne mai vedem p-aici”. Poate fi o Vamă, poate fi un parastas la strămătușa Frusina, poate fi petrecerea de bacalaureat a fiicei celui mai bun prieten al tău, poate fi o băută „pe genunchi” după fotbalul de vineri seara, poate fi un grătar de casă nouă, poate fi petrecerea burlacilor sau balul bobocilor – nu contează, Văru e-acolo, zâmbind prietenos tuturor, ciocnind cu tot poporul și șoptindu-ți tainic, dacă te vede mai slab de caracter: „Frăție, n-ai și tu o țigaretă? Foc am eu, mânca-ți-aș pula ta”.

Când Văru și cu mine ne-am pomenit la același eveniment, a ieșit frumos. El însetat, eu însetat... la o nuntă s-a-ntâmplat, nu, mint, la o cununie. Adică chestia aia de la primărie, nu știu cum se numește exact, când semnezi într-un registru că îți dai de bună voie burlăcia la rațe; noi, în curte, pe lângă sacoșele unei mămăi de-a mirelui, care venise direct de la Reghin (de fapt, de la gară) de-abia cărând pet-urile cu palincă. Am sărit într-ajutor, am scos un pet din desăgi, am făcut rost de pahare de plastic (din alea pentru șampanie), le-am împărțit celor care așteptau să iasă tânăra pereche de la dat cu subsemnatul, și cum era cam frig (noiembrie!), s-a băut palinca ca-n filmele Noului Val. S-a trecut la al doilea pet (Văru și cu mine eram încă pe picioare, serveam), și când au ieșit mirii, curtea primăriei era plină de nuntași superfericiți. Al treilea pet a fost desfăcut atunci dar nu s-a mai băut, iar cu peturile patru și cinci am plecat acasă, Văru și cu mine. Fiecare la casa lui.

Când am ajuns la Reghin, în vâjâială, am vrut să retrăiesc momentul, dar ți-ai găsit! La Black & White, unde am încercat să mănânc un gulaș, era o fată adormită care n-avea de băut nimic altceva în afară de-un vin jenant de acru.

***

Fiord RockStillery din Târgoviște: de trei ori mi-au călcat picioarele prin Târgoviște: două nunți și-un botez. De tustrele dățile am ajuns în oraș ciupit, am adăstat beat și-am plecat mort. De mă întreabă cineva ce-mi amintesc, iată: eram cu unii și băgam bani într-o mașinărie din aia „de box”, o minge în care să dai cu pumnul (bagi fisa, coboară mingea, pălești, obții un scor, se ridică), râdeam ca apucații și ne-nghesuiam să dăm într-ânsa, de-am ajuns la nuntă cu încheieturile (knuckles, că româna n-are cuvânt potrivit) julite și umflate, de ne-a fost greu la primele pahare (iar pe urmă n-a mai contat). O a doua amintire e din alt an, când fugeam disperați sub o ploaie de pietre cu care ne fugăreau niște țigani, de ziceai că nimeriserăm în plină Intifadă. Cam atât despre Târgoviște. A, da: mai știu c-a fost a treia capitală a unui principat medieval, că există un oraș identic în Bulgaria (dar mai mic) și că județul Dâmbovița, pe care-l păstoresc târgoviștenii, e unul dintre cele mai sărace județe ale țării. Așa că, după 2014, toată lumea a plecat la muncă.

Acum, zice-se, orașul s-a schimbat în bine (cu banii din remitențe, adică), dar nu pot confirma personal. N-am mai fost de ani și ani (treceam cu mașina în drum spre Leaota, dar nu opream în Târgoviște pentru cumpărături, ci la benzinăria de la ieșire), că n-am avut motiv; orașul habar n-are să se vândă, n-are nicio strategie, niciun USP (unique selling proposition), niciun chichirez, nimic. Dar azi sunt milos. Îi voi învăța pe târgovișteni – moca! – cum să se poziționeze pe harta turismului planetar; e simplu. Fiordul la înaintare, asta-i toată combinația. Știu că pare un fel de ou al lui Columb, dar de-aia se și numește „al lui Columb”, că nimeni nu s-a gândit la el înainte de Columb. V-o mai amintiți pe proasta de la Ministerul Turismului, aia cu „Explore the Carpathian Garden”? Bullshit. N-a venit nimeni; cum să pui botul la asemenea tâmpenie, cum s-o ții minte?! În timpul ăsta, USP-ul bulgăresc („Bulgaria Is Love”) a adus țării lor milioane de turiști și sute de milioane de euro. Ergo: „Târgoviște. Fuți în budă!”. Nu garantez că absolut orice om care bea bere la Fiord o să și facă sex în budă, dar eu am dat peste unii care făceau. Am preferat să mă piș pe mine. Doar știți că sunt sfios.

miercuri, 13 februarie 2013

Catedrala Mântuirii Neamului



Întrebare: e corect să plătească toți pentru un proiect folositor doar unora? Prin ”toți” mă refer la cetățenii unui stat, iar prin ”unora” mă refer la acei cetățeni care vor avea un beneficiu de pe urma proiectului. Aparent, mă refer doar la interesanta aventură arhitectonică numită ”Catedrala Mântuirii Neamului” (CMN), ce se clădește în București, pe dealul Spirii (mă, rog, pe ce-a mai rămas din el). În fapt, mă refer la chestiunea mult mai amplă a proiectelor așa-zis ”naționale”.

A nu se confunda termenul de ”proiect național” cu cel de ”megaproiect”; spre exemplu, canalul Dunăre – Marea Neagră este atât proiect național, cât și megaproiect, în schimb, Burj Khalifa din Dubai este doar megaproiect, nu și proiect național. Diferența e că un proiect național se face din banii unui stat și aparține statului, pe când un megaproiect se face din banii oricui și aparține cui plătește.

Bun; acum, ce statut are viitoarea catedrală? Va fi ea proprietatea statului român? Nu, va fi proprietatea unei instituții particulare (BOR), care o va administra după bunul ei plac și nu va da socoteală nimănui. Pe de altă parte, însă, această ”persoană privată” (BOR) va permite oricui accesul în proprietatea sa (CMN), fără a-l restricționa în vreun fel și fără a percepe taxă de intrare.

Deci mingea e undeva la mijloc. BOR ia banii statului pentru a-și face propriul gheșeft (catedrala), dar la fel face și un muzeu (Brukenthalul din Sibiu, să zicem). Muzeul îmi ia taxa de intrare, iar catedrala, nu (avantaj catedrală); muzeul e proprietate de stat, iar catedrala, nu (avantaj muzeu).

Și mai interesantă este problema utilității. Pentru mine, ca ateu, muzeele sunt utile, dar plătesc de două ori pentru existența lor (o dată indirect, prin partea de impozit care merge la Ministerul Cultelor și Culturii, și o dată direct, prin taxa de intrare), iar lăcașele de cult nu sunt utile, dar plătesc pentru ele o singură dată (prin impozit). Pentru mătușă-mea situația este exact pe dos: ei nu-i trebuie muzee, îi trebuie biserici. Deci, dacă nu e corect ca eu să plătesc pentru CMN, nici nu e corect ca ea să plătească pentru MȚR sau Brukenthal. Corect?

Mai e și problema națională. Să zicem că un astfel de proiect este un fel de șpagă dată de BOR lui Dumnezeu; în schimbul ”atenției”, bunul Dumnezeu va ”mântui” poporul român, și așa BOR își justifică jobul, ca intermediar între români și divinitate. Bun, dar pentru CMN plătesc (indirect) toți cetățenii României, dintre care o parte nu sunt români, o altă parte nu sunt credincioși, iar o altă parte nu sunt ortodocși. Dacă scopul catedralei este ”mântuirea neamului”, este oare corect ca pentru acest scop să plătească ungurii, ateii și penticostalii?!

Această întrebare, deși validă (ca problematică), poate fi demontată cu o alta: CMN nu este singurul ”simbol național”, că doar mai sunt naționala de fotbal, armata, ICR-ul... mă rog, multe. Și nici una dintre aceste instituții ”simbolice” nu-i reprezintă pe toți cetățenii țării, nici măcar pe toți membrii ”națiunii”. Amicul Cristake, de exemplu, este român fanatic din Reghin (deci antimaghiar cât cuprinde), dar total nemicrobist, pe el îl doare-n cot de naționala de fotbal a României (și a oricui, de altfel). Un vecin de-al meu de la scara 1 e și ăla foarte român, dar martor al lui Iehova, așa că prin natura credinței lui refuză ideea de ”armată”, fie ea română sau groelandeză. Mătușă-mea e și ea româncă fioroasă, maghiarofobă, germanofobă, antisemită și tot ce vreți, dar face spume la gură când aude de promovarea culturii românești contemporane. Cu toate astea, acești oameni plătesc, indirect, pentru simboluri care nu-i reprezintă absolut deloc, întocmai cum și eu plătesc, la fel de indirect, pentru catedrala care nu mă va reprezenta.

Dacă toate acestea vi se par prea îmbârligate, iată o întrebare simplă: sunteți de acord ca o parte din impozitele voastre să intre în buzunarele Federației Române de Yachting?

Pentru că asta se întâmplă.