Pandemia la belgieni

E foarte frustrant, să știți. Pe de o parte, că publicul nostru (deși mai inteligent decât al lor) a îmbătrânit odată cu noi – nu-mi fac vreo iluzie, Cațavencii nu e TikTok; pe de alta, că vorbim de baruri unor oameni care nu prea mai vor la bar (vârsta!), și chiar dac-ar vrea: unde să meargă? Că barurile sunt închise! A, da: să meargă în baruri europene. Ha, ha. Ce glume am în mine... care baruri? Care europene? Cum să meargă, în ce fel, în ce mod?! Bine, rămâne imaginația, da’ cât să ducă și săraca imaginație... mdea. Sunt frustrat. Recunosc.

Dar, dacă vin din partea aialanta, ziceți și voi: nu sunt eu în cea mai bună situație posibilă? Pandemia m-a prins în Țara Berii (de fapt, a Berilor), de unde nu pot pleca, e-adevărat, și nici în baruri nu mă pot duce că-s închise – dar pot spune barurilor să vină la mine! Bani ar fi: cu cât cheltuiam la restaurant într-o seară, trei persoane (nevastă-mea, cea mică și cu mine), eu am de băut o lună. De unde? De la atelierele de bere. Cum? Fac comandă pe net, mi le aduce curierul la ușă (mă rog, trebuie să cobor opt etaje, dar ați prins ideea): două d-alea, două d-alea, două d-alea și două d-alalantele. Plata cu cardul sau cash? Cu cardul, zic, acceptați și Sodexo? Oui, bien sûr! Scot cardul de bonuri din buzunar, achit, mă trag înapoi la etajul opt, binecuvântându-l pe șeful neveste-mii, care i-a dat bonuri valorice „pentru produse alimentare” în loc să-i dea alte drăcovenii la „pachetul de instalare” din 2019, când s-a negociat mutarea. Dar tot nu-i bine.

Berea nevorbită nu e bere, aici e problema. Beau, plescăi, mă uit în gol, dau telefoane la beție – păi ce fel de socoteală este asta? Unde-s discuțiile de idei? Unde-s disputele pe fotbal? Unde-i sfada pe politică? Unde-s privirile libidinoase aruncate gagicilor? Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii și flintele...?!

De băieții de la Beer Project am dat în toamnă, când mă plimbam ca de obicei în lungul Canalului; erau afară la fumat, s-a oprit un neamț să-i întrebe nu știu ce, am tras cu urechea fiindcă vorbise-n engleză, după ce-a plecat neamțul m-am băgat în seamă și i-am întrebat pe băieți ce și cum, iar ei mi-au zis de afacerea lor. Se lansaseră în 2013, nu le mersese cine știe ce; dar pandemia e mană cerească, acum nu mai prididesc cu onorarea comenzilor, că beau belgienii de le pârâie oasele.

***

I se făcu lui socru-meu! I se făcu dor de mine: tropăie, a șters de praf geamantanul cel mare, a cumpărat bilete de avion – pe toate le-a făcut, dar timpului n-are ce-i face: trece cum vrea el, ca melcii, adică. Iulie! Mai e pân-atunci.

Pentru că, de ce: din toate locurile pe unde s-a plimbat pe-aici (a venit deja de câteva ori, de când m-am mutat), cel mai mult i-a plăcut la Herakles. Am fost de trei ori, în total: de două ori cu doamnele și cu fiică-mea, iar o dată doar noi doi, ca băieții. Am pus țara la cale! N-am stat deloc la bar (dealtfel, la Herakles nici nu e bar propriu-zis, ceri și-ți aduce la masă, dar dacă vrei neapărat, poți să ciocnești un păhărel cu patronul într-un fel de colivie de sticlă, unde-ți face el veacul, cu ochii pe chelneri. Patronul e grec, cretan de-al nostru, deja amic de-al meu, i-am spus câteva vorbe pe grecește și mi-a adus un pahar de vin din rezerva lui personală, am băut, a rămas că mai vorbim), dar și la masă a fost bine: el pe canapea, că ședea mai comod, eu pe scaun în fața lui, ca să văd tot ce se întâmplă în oglinizile cele mari de pe pereți. A fost mișto, memorabil, vrea să mai mergem; și eu vreau, că el achită nota. Păi, ce? N-am eu grijă de fata lui? Ba chiar și de nepoată!

Ce vrea să știe socru-meu? „Domnu’ Mihai, tu ești acolo, în mijlocul acțiunii! Imposibil să nu afli înaintea noastră care este mersul!”. Recunosc că-mi place să fiu lăudat; totuși, eu unul nu sunt în mijlocul niciunei acțiuni. Duc copilul la grădiniță, asta fac! El, însă, este convins că schimbările care vin vor fi „simțite” întâi de mine și vrea să i le spun și lui, ca să se orienteze (aici are dreptate: e pe cont propriu, nu-i plătește nimeni salariul, și-l plătește singur. Nu produce, nu mănâncă!). Mă tot gândesc la ce-o să-i spun, ce-o să-i povestesc când o să fim iar la Herakles, cu carafa între noi, și singurul lucru ce-mi trece prin cap este munca. Zice-se că mulțimea de funcționari ai Uniunii, de aici din oraș, a fost întrebată cum vrea să muncească în epoca post-pandemie (că de-aia am zis „post-europene” barurilor în care am de gând să beau de-acum încolo!), și într-o proporție uluitoare (95%!) a răspuns că „de acasă”. Asta înseamnă că multe clădiri de birouri se vor goli, traficul auto se va micșora (cel puțin dimineața și seara), iar vânzările la electrocasnice vor sări în sus. Cine are urechi de auzit, să audă.

Scriitor în Belgia

Secretul nu-i niciun secret, evident, dar nici că l-am rostit până acum, cel puțin nu-n gura mare: nu m-am mutat în Belgia ca să mă-ndop cu bere (deși, momentan, fix asta fac), ci ca să dau lovitura. Păi, ia să facem socoteala: câți scriitori sunt în România? Trei mii de scriitori cu patalamá. Câți scriitori publică beletristică în România? Trei sute (majoritatea-s fără patalamá). Câți scriitori sunt în Belgia? Habar n-am. Câți scriitori români sunt în Bruxelles? Patru (eram trei, dacă-l socotesc și pe Dan Alexe, dar a venit și Ana-Maria Caia... acum suntem deja prea mulți). Păi unde-i mai lesne să răzbești, să evadezi din pluton, în RO sau în BE? Do the math, dude!

N-am băut doar bere de când am ajuns; am băut și vin, am băut și calvados, am băut de toate. Printre picături, am amușinat, ca să mă prind care-i mersul, pe unde-ar fi loc de strecurat (eu sunt comme la bellete, să știți: ea, dacă și-a trecut capul prin bortă, își trece și restul!), dar până acum n-am găsit nimic, adică nimic serios, nicio breșă în sistem, nicio scurtătură, nicio manțocăreală. Mai caut, nu asta e problema... de Buzea n-a scăpat nimeni până acum. Or fi belgienii mai breji?

Printre chestiile pe care le-am explorat, în ideea că „nu știi de unde sare iepurele”, este și Redu, un loc despre care toți vorbesc cu respect dar în care nu calcă unul. Nu e mare șmecherie, un sat de Ardeni care s-a repoziționat ca „hub literar” și căruia, când am fost eu, îi mergea destul de binișor, dar nicidecum la nivelul reclamei pe care și-o face; bref, o sumă de anticari, librari și negustori de cărți (rare și de toată mâna) au făcut o gașcă, au luat cu banul jos casele scoase la vânzare și și-au relocat acolo (da, în Ardeni!) o parte din afaceri. Nu-i rău ce-a ieșit, mie mi-a plăcut, dar – sincer! – nu e cine știe ce. Am băut două beri în La Reduiste și-am văzut marfă multă și clienți puțini. Scotoceau prin maldărele de cărțăraie, se mai retrăgeau c-un op pe-un fauteuil, băgau o cafeluță și dă-i, nene, lectură, că nu-i grăbea nimeni. Patronii erau indiferenți dacă vând sau nu ceva; mie mi s-a părut că principala lor preocupare era statul de vorbă și, cum să vă spun, mi s-au părut cu toții cam bătrâni – și patroni, și cumpărători. Nu știu ce să zic. Ăsta o fi viitorul industriei cărții? Oameni bătrâni, care stau degeaba la povești?! 

 

***

 

Văd că, după articolul de săptămâna trecută („La Reduiste”), mă tot întreabă unii și alții cine-i scriitorul de aici, al cărui nume nu l-am dat. Păi nu l-am dat că așa m-a rugat! Mi-a zis clar: „Mihai, fără nume! Atât te rog, doar atât. Râdem, glumim, povestim, ne împrietenim, da’ rămâne între noi. Nu dăm din casă! La mine, ca scriitor, nu-i nicio primejdie, dar tu, ca ziarist... gură bogată... fă și tu un efort! Că l-o fi făcut munca pe man, cum zice Engels, dar discreția l-a făcut pe gentleman. Ne-am înțeles? Avem o vorbă?”. Am scuipat solemn pe cele două degete de la mâna dreaptă (index și mijlociu), a scuipat și el pe ale lui, ne-am plesnit degetele de două ori (o dată de sus în jos, o dată de jos în sus – din punctul meu de vedere; la el a fost pe dos), și așa a rămas. Ein Mann, ein Wort! 

La L’Athénée eram, pe terasă, că nu găsiserăm loc înăuntru. De fapt nici nu căutaserăm, că era vreme frumoasă, o după-amiază caldă de toamnă, să tot stai ca gușterul la soare, să bagi în tine bere și tutun (beam Jambe de Bois la draft, o bere de care eu habar n-aveam dar care-a mers perfect, am ținut minte, o să mai iau), numai că, negăsind noi loc la nicio masă, ne-am așezat pe mica platformă a gărdulețului care proteja un copăcel (un tei tânăr), și acolo ne-am făcut numărul: beri-beri-beri. „Mihai, tu fumezi?”, m-a întrebat el, iar eu am răspuns cinstit: „Numai de la alții”. Așa că am fumat, am băut și-am povestit câte-n lună și-n stele. 

Are Bukovski (Charles, nu Vladimir!) o vorbă rea: „Nimic nu se compară c-un toc de bârfă literară”. Maica Ta, Doamne! Păi dacă nu mi ți i-am târnuit pe toți consacrații din România! Bine, și pe consacrate, că doar nu suntem sexiști; praf i-am făcut, puzderie, carne de mici! Am dat ca-n fasole și bine am făcut, păi ce: ei lansări și noi, nimic? Ei autografe și noi, nimic? Ei interviuri și noi, nimic? Ei festivaluri și noi, nimic? Dar mai ales și mai ales... ei sinecuri și noi, nimic?! C-aici e durerea mare – eu să nu știu? Să nu uităm niciodată ce ne-a spus Céline („Voyage au bout de la nuit”), cu glas de dincolo de moarte: „Să le vorbești săracilor despre orice altceva în afară de bani, înseamnă să îi minți”. 

notă: poza nu-i nici din Ardeni și nici de la terasa L’Athénée, e de la mare. Am pus și eu ce-am găsit prin foldere, ca să ilustrez textul. Ce dracu' era să pun?!

Lamb & Flag (Oxford)

Se închide Lamb & Flag! Am văzut și eu pe net, nu c-aș fi fost vreodată acolo, că m-aș da „de-al casei” sau că am amintiri despre; nu, domnule! E vorba de un loc iconic, o cârciumă nu istorică, ci o cârciumă-istorie, adânc de tot înfiptă în literatura engleză – dacă nu altfel, măcar prin legende! Zice-se că aici scria, pe-un colț de masă, Thomas Hardy (da, ăla înjurat de toți studenții la engleză!) și că tot aici bea bere Tolkinen cu Lewis, sau poate beri-beri-beri, că din băutul ăsta al lor au ieșit atât „Stăpânul inelelor” cât și „Cronicile din Narnia”, poate mai aproape de sufletul cititorilor noștri tineri (nu știu, avem așa ceva?) decât „Tess of the d’Ubervilles” sau „Jude the Obscure” (acum, după atâția ani, pot pentru ca să vă mărturisesc, doamnă profesoară Irina Panovf, că mie nu mi-au plăcut deloc romanele astea. Da’ deloc! Am mestecat la ele de parcă rumegam rumeguș, și cumva nu-mi pare rău, că am învățat multe; dar de plăcut, nu mi-au plăcut). 

Revenind la gânduri ceva mai flendurite: știți pentru ce Japonia și Anglia sunt mari și, în același timp, mici? Da, exact. Pentru că tradiție. Tradiția! E foarte greu de înțeles pentru mine, ca român, adevăratul sens al tradiționalismului profund din cele două culturi. Ce tradiții fundamentale am moștenit eu de la forefathers? Să fac grătar și să beau bere, atât. 

Să cugetăm oleacă: cartierul Berceni (Bercsényi?) a fost construit în anii ’70 pe un teren virat, obținut în urma raderii cu buldozerele a căsuțelor și grădinilor care erau acolo de vreo sută de ani (nu mai mult, că înainte fusese pășune). La ce tradiție se poate raporta unul ca mine? Nici unul dintre actualele baruri berceneze n-are mai mult de 20 de ani (majoritatea au vreo șase-șapte și tare mi-e că asta-i tot), și niciun singur scriitor nu le-a pomenit în vreun fel, să se dea și lor o legitimitate, cât de cât. Iar Lamb & Flag? Din 1613 e tot acolo, în același loc! Păi, în 1613… la București era șef băiatul lui Mihnea Turcitul, la Iași era băiatul lui Ștefan Tomșa, la Cluj era prostul de Gabriel Báthory, iar la Timișoara era Ahmet Kadum Pașa. Ne-a rămas vreo cârciumă de la prăpădiții ăștia? Nu zic vreuna iconică, nu; zic măcar de una, de sămânță. Aud?

Mons

Cu Șerban, amicul: beri-beri-beri. La el acasă, că n-avem unde, că totul este încă închis (dar cine știe, poate până apare textul în revistă, totul fi-va deja deschis! Sper să m-audă bunul Dumnezeu, că și noi alcoolicii suntem tot oameni), iar când avem de fumat, ieșim pe balcon; are un balcon mic, foarte mic, dar oricum mai mare ca al meu. În al meu încap fix doi oameni în picioare, în al lui încape o măsuță, două fotolii, o ladă de Jupiler și pachetul de țigări (al lui, că eu teoretic nu fumez). Doamnele noastre stau în casă, se joacă cu fetițele – prințese, chestii, Anna și Elsa, nu știți voi – în timp ce noi ne luptăm cu lada aia de Jupiler. Dă-i, dă-i, dă-i! Nu e bună, dar e rece și intră repede, n-are timp să ne deranjeze la papile.

Chestia e că el a plecat acum 15 ani din țară, cu un contract semnat c-o firmă din Los Angeles și c-un bilet de avion d-ăla șmecher, de băiat ager (dar și cu bani), care bilet îi permitea s-jungă în LA pe ce rută voia el, în termen de o lună. Naiba știe cum reușise să negocieze cu angajatorul un asemenea bilet! Și l-a cumpărat singur, din banii lui, și urma să primească suma acolo, la sosire.

N-a sosit niciodată. Își planificase un traseu de poveste: Bruxelles – Paris – Nisa – Cadiz – Lisabona – Londra – Dublin – Boston și de-acolo nu mai știu, că am uitat ce povestea (de fapt, știu: a vrut să ia un Grey Hound de la Boston până pe West Coast, dar am uitat pe ce rută), o vâjâială extraordinară, care dacă i-ar fi ieșit l-ar fi făcut un zeu, un tătuc al călătorilor, al nostru ca să zic așa. Dar în avionul Otopeni – Zaventem a cunoscut o fată din Mons și ce și-a zis Șerban al meu? Ia, că n-o fi foc! „Mă opresc la Mons în drum spre Paris și mănânc un mitraillette, că mă respect”. Mdea. A ajuns la Mons, a rămas acolo vreo doi ani, pe urmă s-a întors cu coada între picioare la Bruxelles și și-a căutat de muncă, fiind falit (în țară i-a fost rușine să se întoarcă). A găsit un agajator care avea nevoie de om în Paris, a lucrat pe-acolo cât a avut ăla treabă pentru el, apoi s-a-ntors la Bruxelles, unde era firma-mamă, s-a-nsurat și-a ajuns om de casă, cu familie și obligații. Acum, chestia e că eu nu știam ce este „mitraillette”, așa c-am căutat pe net. Am dat peste locanda Mitraillette, care-i cotată „#201 of 202 restaurants in Mons”. M-am spart de râs. 

***

Am rămas dator c-o explicație: bine-bine, da’ ce e aia „ mitraillette”? Păi, ce să fie, e un sandviș cu cartofi prăjiți, aia este. Mdea, exact: sanviș cu cartofi prăjiți. Bine, dacă ești boier și te ține punga, peste cartofii ăia poți pune nu numai sare, dar și oțet! Deliciu. Un ultim amănunt, oarecum interesant: cartofii (des frittes) nu sunt prăjiți în ulei ci în seu de vită, foarte încins bunînțeles.

Când îmi povestea Șerban scârboșeniile astea, îmi venea să vomit. Înțelegeam că vorbea la supărare, dar l-am verificat dup-aia și nu mințise cu nimic, dar mai bine o iau cu începutul: într-un articol de acum câteva săptămâni am relatat o parte din saga vieții lui Șerban, mai exact aventura lui din Mons. Din păcate, are amici în România care cumpără cu sfințenie revista, iar amicii ăștia – dragii de ei ! – l-au sunat și i-au citit la telefon ce înșirasem eu acolo în articol, așa că la următoarea băută Șerban a fost suspect de tăcut. Însă pe urmă și-a luat avânt și mi-a zis că sunt „fulgerător de prost”, c-am scris numai porcării și că gata, nu-mi mai dă bere jamais, data viitoare să-mi cumpăr singur. I-am zis că exact așa îmi povestise, cum scrisesem eu acolo, iar el a replicat că am reprodus ca animalul numai faptele seci, nu și ce-mi explicase el ca interpretări („Plus c-ai băgat tu de la tine, ca să te dai mare psiholog!”). Bref, se pare c-am înțeles eu greșit: nu de dragul fetei ăleia din Mons n-a mai plecat el în America, ci pentru că „Mons e unul dintre cele mai bune orașe de trăit pe lumea asta” (1), pentru că e foarte-foarte mișto să locuiești practic călare pe granița dintre Franța și Belgia, având în vedere că „țări mai bune ca astea nu există” (2), pentru că orașul e-ntr-o zonă dezindustrializată (gen Valea Jiului – nota mea), cu prețuri mici, unde au venit antreprenorii californieni ca să profite de populația tânără, bine educată și fără perspective de muncă, așa că el tot în IT a lucrat și în Mons, cum ar fi lucrat și în Los Angeles, dar „mai aproape de ai mei care erau în România, pe salariu bun, cu prețuri mici, cu chirie mică și Europa cât cuprinde” (cu ocazia asta am aflat că Șerban îi detestă pe americani), ceea ce i-a permis să pună bani deoparte (3), iar rețeaua feroviară i-a permis să facă pe suveica între Paris, Bruxelles, Londra și Luxemburg, în ceea ce el descrie ca „cei mai frumoși ani din viața mea, băbăiatule!” (4). Na, că iar am înțeles totul pe dos. Despre cum l-a descoperit el pe Luyten, poate altă dată. 

***

Se pare că localul lui Simone (pe rue d’Havré, una din străzile mai mari care dă în Grand Place) este – sau era – popular pentru mâncarea lui ieftină și zice-se gustoasă, din care nu lipsea renumitul „mitraillette”, oribilitatea culinară despre care am scris deja. O să mă duc și eu imediat după ce-mi fac ambele vaccinuri, nici nu-ncape vorbă! Lasă că-s mai nescos din lesă ca un pușcăriaș de la Guantanamo, dar nici nu mai am ce scrie în revistă! O fi Bușcu om bun, dar nu mă plătește ca să-l trag de limbă pe Șerban, ci ca să scriu ce văd cu ochii mei; și până acum ce-am văzut cu ochii mei? Balconul lui Șerban, asta am văzut! Bine, și naveta de Jupiler dintre noi, dar aia nu se pune, c-am văzut-o doar câteva ore. După aia, pa! Somn.  

Zice-se că Mons, ca și oricare alt orășel belgian sau olandez, este chiar șmecherie – are aerul ăla de așezare, de bogăție așezată, de urbanitate veche, de burg, în cel mai bun sens al cuvântului. Fac o paranteză, în speranța că revista noastră este citită și de istoricii literari: în Uniunea Sovietică, pe vremea leninism-stalinismului, era la modă o expresie tradusă în română prin „burtăverzimea” (folosită intens și de ziariștii și scriitorii de la noi, în Obsedantul Deceniu). Nu cunosc originea expresiei, dar m-ar interesa s-o aflu. Am închis paranteza. Ei bine, în cârciumile și pe terasele din Grand Place din Mons, povestea Șerban, aveai această senzație de lume prosperă, de oameni fără grija zilei de mâine, dar – aici vine partea interesantă – complet amestecată cu alte două lumi: cu muncitorimea și cu boema nomadă. Despre boema nomadă o să mai tot scriu, dat fiind că mi se pare unul dintre cele mai interesante fenomene sociale vest-europene și californiene (e vorba de tineri backpackers care strâng bani din diverse performances stradale, visând să plece în Nepal, Bhutan sau Thailanda, la fum ieftin. Fumuri!). Fără exagerare, dacă m-aș fi născut cu 30 de ani mai târziu, aș fi azi categoric o parte a fenomenului, ba chiar ideologul său – cine poate ști?! Dar, cum nu e cazul, sunt parte a celeilalte lumi. Da, muncitorimea. Ăștia nu sunt numaidecât tineri, sunt de toate vârstele, dar sunt acceptați fără nicio problemă la terasele din Grand Place. De aia îl ducea prietena lui Șerban La Marmite: ca să-i deseneze pe muncitori, să facă schițe, și ulterior (la atelier), tablouri. Ea era pictoriță, iar el IT-ist. Acum el e artist plastic. Viața!

Laneuville-au-Bois (Ardeni I)

Pe mine mă știți: gură mare, forță mică. Când m-a rugat nevasta să caut „un loc frumos” prin Ardeni, am găsit imediat legendarul oraș Bastogne, despre care nu are rost să insist, că de-aia sunteți voi cititori mai inteligenți decât ai lor. „Da’ ce-i acolo?”, m-a întrebat ea, suspicioasă (suntem căsătoriți de șapte ani, vai de capul nostru, adică al meu). Eu, vrăjeală mare: că e liniște, că e aer curat, că să alerge și asta mică, mă rog, textele obișnuite când vreau să obțin ceva și bag copilul la înaintare (de obicei îmi iese). Ce-o fi apucat-o, ce nu, că de data asta m-a verificat. A căutat dacă-n Bastogne e vreo fabrică celebră de bere, vreo abație sau ceva de genul ăsta (nu știu dacă e, că n-am ajuns în niciun fel de Bastogne!). Pe urmă a căutat prin arhiva mea, dacă nu cumva am vreo „fostă” care locuiește acolo – n-a găsit nimic (de unde să găsească?! Fostele mele sunt prin spitale de nebuni, nu prin Ardeni!). A căutat și pe contul meu de Facebook – iar nimic (mă suspecta că aș fi pus de-o băută cu băieții, enfin, cu micul grup de români de aici cu care mai socializez și eu, rar, foarte rar, atât de rar!). Până la urmă a dat de Muzeul Războiului (http://www.bastogne-barracks.be/) și n-a mai putut de bucurie că „m-a prins”. Așa că n-am mai mers la Bastogne.

Cazarea pe care a ales-o ea personal se numește B & B Les Trappeurs, se află în măreața localitate Laneuville-au-Bois și e-o jale. O fermă de piatră, cu o anexă de lemn (tip „magazie de vechituri”), cu pietriș în curte și fără nimic. Nimic, da’ nimic! Cu ce să se joace fiică-mea? Bine, își adusese o sacoșă de plușuri de acasă, plus încă o sacoșă cu jocuri (board-games), dar ea ar fi vrut leagăn, balansoar, groapă cu nisip, eventual un pui de câine pe care să-l alerge prin curte... poate chiar copii ai altor turiști, cu care să se joace?! Din păcate, n-a avut noroc. Și nici eu: am petrecut seara la un pasionant joc de „Piticot”, fără bere („Te vede copilul, mă, ție chiar nu ți-e rușine obrazului?”), și de mâncat am mâncat din ce-aduseserăm, că ferma nu oferea și posibilități de masă. Am plecat val-vârtej a doua zi, vă dați seama, dar vă-ntreb: ce turism e ăsta? Ce oferi? Vin de la mine de-acasă ca să dorm la tine acasă; așa, și? Visez mai frumos, sau cum? E aici ceva ce nu înțeleg: măi Les Trappeurs-ilor, dacă voi n-aveți pretenții vreți să n-am nici eu?

***

Am povestit cum am plecat dis-de-dimineață din B & B Les Trappeurs, ferma romantică din Laneuville-au-Bois unde ne-am plictisit teribil, nici vorbă de romantism (asta încă n-ar fi nimic), dar unde s-a plictisit și fiică-mea (asta e grav!). Totuși, plecaserăm din Bruxelles vineri seară, după muncă, și voiam să ne întoarcem duminică pe după-amiază, ca să înțelegem ceva (cât de cât...) din „aerul curat” al Ardenilor. Nu ne convenea să ne întoarcem cu coada-ntre picioare la noi în apartament, unde să ne petrecem sâmbăta făcând... făcând ce? Vară, cald, orașul toropit (da, chiar și clima belgiană poate fi „toropitoare”! Rar, dar poate) – așa că am decis să ne încercăm norocul la altă cazare. Vorba lui Firicel: n-om fi noi mai proști ca ăi din Dridu! Și-așa am nimerit la Tanti Vrabie, tot în Laneuville-au-Bois, unde a fost cu totul altă mâncare de pește. E adevărat, nici ea nu avea turiști, întocmai ca și dincolo; dar s-a implicat personal. Nu avea nici cățel (adică avea, niște monștri ciobănești ținuți în padocuri), dar s-a dus și a împrumutat de la o vecină o dihanie de cățeluș cu care s-a alergat fiică-mea toată ziua, de-a căzut seara lată de oboseală (și FĂRĂ purici! Mare lucru e civilizația rurală, atunci când e... parcă altfel vezi viața!). În grădina din spate nu erau leagăne sau balansoare, dar spațiul era mare, închis, cu copaci bine îngrijiți (foarte ciudata combinație de meri bătrâni și pini bătrâni, plantați regulat, despre care am înțeles ulterior c-ar fi un fel de mândrie națională a fermierilor ardenezi). Ei bine, știți ce-a făcut madam Vrabie? A suplinit-o pe nevastă-mea la cache-cache! Fetița, fiică-mea, e înnebunită după jocul ăsta, căruia noi îi spuneam „Fațea” când îl jucam printre blocuri și „De-a v-ați ascunselea” când făceam compuneri la școală (apropo, ca să nu mai fie nevoie să revin ulterior: la „leapșa” se spune touche-touche. S-ar putea să folosesc termenii ăștia fără să-i explic... să n-avem discuții dup-aia!); s-a jucat cu maică-sa, s-a jucat cu Vrabia și s-ar fi jucat și cu mine, dacă eu nu mi-aș fi petrecut acea sâmbătă magică hălăduind pe coclauri. A fost una dintre cele mai bune zile de care-mi amintesc, de când m-am mutat în Belgia. Șapte ore singur pe trasee, prin păduri – cam 30 de kilometri, poate ceva mai puțin (deși nu m-am odihnit deloc, dar nu mai am forma fizică pe care o aveam în țară).