Vallée Les Etoiles

Nici nu știu de unde să-ncep! N-am mai scris de atâta vreme la rubrica asta, c-acum sunt copleșit de emoții ca o debutantă la primul ei bal: „Dacă n-o să mă invite nimeni la dans? Dacă nu-mi stă bine fustița? Dacă mi se văd chiloții?” etc. Așa că știți ce-o să fac? O să intru oblu, berbecește, iar cui nu-i place să sară peste articolul ăsta și să citească altceva! Păi ne jucăm aicea, sau cum?

O coșmelie de lemn printre alte zeci de coșmelii identice, pișate pe-o coastă de deal, asta este minunata Vallée Les Etoiles. N-a fost prost băiatul care a lucrat la naming! Că, adică, te uiți la stele. Păi da, te uiți, dar te uiți numai dacă nu ești beat, ceea ce-i cam greuț, ba chiar foarte greu: stelele răsar târziu, c-așa-i în văi (a, să fi fost pe creastă, era altă mâncare de pește!), iar dacă omul o ia cu băutura pe la șase, șase și ceva (când se întoarce de pe traseu), la orele 22:01 este deja surcele. Bine, nu e vorba de mine, zic așa în general! „Omul”, adică alt om, nu eu. Pe mine mă știți: curat, isteț, gata la orice!

Dacă aveți bunătatea a vă uita pe-o hartă, veți observa că Franța are așa, un fel de puțulică ce „intră” cu obrăznicie în Belgia, mai exact în Valonia, mai precis în Ardeni. Puțulica asta este Valea Meusei, ultimul oraș francez este Givet, iar primul „oraș” belgian este Blaimont (am pus ghilimele pentru că e mic, deși – după standardele mele – e chiar oraș: are hoteluri, restaurante, baruri, terase și magazine pentru „la pachet”). Lângă Blaimont, lipită de Blaimont, e valea asta a stelelor de care zic. O coastă foarte abruptă, care cade direct în Meusa, un loc neprielnic agriculturii, bun poate doar de pășunat, deși mă îndoiesc; ei bine, un investitor a luat toată costișa, a ras toate tufișurile țepoase care erau acolo (s-a mai salvat câte ceva, dincolo de gard, de-aia știu), a irigat locul vreo doi ani până a crescut un „gazon” frumos (eco!), apoi a adus căsuțele astea de lemn, câteva zeci, poate o sută, poate două. Nevastă-mea cu fiică-mea și cu mine am stat în cea cu numărul 44 – da, în plină pandemie, adică anul ăsta în aprilie! A fost mișto, dar…

***

... ce spuneam? A, da. Spuneam că am stat la numărul 44. Păi de ce să nu fi stat?! Era OK căsuța: o verandă la care ajungeai pe scară, din verandă dădeai într-un living frumos cu televizor stricat, apoi venea o bucătărioară deschisă și o baie mică (dar cu ferestruică de aerisire), și două dormitoare: unul mai mărișor cu pat dublu, unde au dormit fetele, și unul mic cu pat mic, unde am dormit eu cu ușa-nchisă („Închide ușa, că sforăi! Oricum se-aude tot în casa asta de lemn… parc-aș dormi într-o vioară!” – are nevastă-mea o imaginație de te doare mintea). Prizele funcționau, toate, n-am avut probleme cu încărcatul telefoanelor, dar semnalul era prost.

Complexul n-ar fi fost rău, doar că era făcut cam la caliceală. Noroc cu pandemia, că n-a fost plin de lume, altfel era crimă și pedeapsă! Avea și o mică piscină acoperită (atunci închisă, că era abia aprilie), un teren de sport – tenis și baschet – și un loc mare de joacă pentru copii, cu tiroliană, balansoare, nisiparniță și alte câteva drăcovenii, pe care fiică-mea le-a ignorat complet: s-a-nhăitat cu două fetițe mai mari ca ea, care nu știau boabă de franceză – erau flamande – dar vorbeau între ele în engleză, cel puțin la început, ca s-o deruteze pe-asta mică, pe fiică-mea. N-a mers figura. Fata lui tata nu știe încă să vorbească limba, dar de înțeles, o înțelege: când ne certăm de față cu ea, nevastă-mea și cu mine o dăm pe englezește („Să nu-nțeleagă copilul!”), și cum ne certăm cu voioșie, destul de des („Iar bei, mă, nesimțitule?”), fetița pricepe cam 25% - 35%. Pentru joaca cu cele două blonde, flamandele, a fost suficient: ore în șir am stat pe băncuță, alături de alți tătici amărâți, în timp ce ele se fugăreau (touche-touche) și se pitulau (cache-cache). Eu măcar aveam la mine ultimul Bogdan Crețu („Cornul inorogului”) și ochelarii, dar ei n-aveau nimic, doar telefoanele. S-au plictisit îngrozitor, până la urmă și-au comandat de băut. Pentru că, da: la Vallée Les Etoiles nu puteai să mănânci, că nu era restaurant, dar puteai să comanzi pe aplicație. Bam! Cineva din Blaimont se suia pe biclă și venea val-vărtej cu comanda, dar era scump, foarte scump. Eu…

 ***

 

... nu mi-am comandat de băut. Nimic! Ze-ro! Sunt un erou pe chestia asta, dar nu un erou mare, ci unul mijlociu: mă duceam singur cu rucsăcelul, pe jos, până în Blaimont, și-mi cumpăram bere caldă de la magazin, direct de pe raftul cu produse ardennoise (aveau și mied, dar n-am încercat), veneam înapoi la cazare, la căsuța mea de lemn, și puneam totul la răcit. Nu în frigider, nu! Într-o găleată de plastic pe care o găsisem în baie. Apa rece era apă de munte, rece de-ți înghețau mâinile, așa că n-aveam mult de așteptat – și pe urmă bagă, băiete!

Știu că nimic din toate astea nu vă interesează. Vreți doar să știți ce trasee am făcut, și aveți dreptate: din martie 2005, de când scriu aici la pagina 20, v-am făcut capul mare cu bețiile mele, că m-a și luat Nea Toma din scurt: „Băi Buzea, băi domnu’ Buzea, băi maestre! Ia nu te mai da mare berar, că nu ești!”. Are dreptate. El bea Tuborg la sticlă d-aia mare, verde, nu știu cum îi zice, d-aia cu capac hoț, de-l desfaci doar cu degetele, fără desfăcător; eu, de când m-am mutat aici, m-am dedulcit la beri d-astea belgiene, mici și tari, mai nou îmi pute tot ce are sub 8% alcool – normal că mă plictisesc să tot lungesc la beroaiele alea de la Nea Toma!

Foarte slabă oferta. Foarte slabă oferta de trasee de la Vallée Les Etoiles, pentru simplu motiv că tot complexul e înțărcuit c-un gard țeapăn, antiprost: nu-l poți sări nici dacă vrei, că-n partea de sus are o șmecherie, un fel de supraînălțare de plasă moale, care vine peste tine dacă te-agăți de ea cu mâinile (și cu ce altceva ai putea să te-agăți?!). Așa că tot ce-ți rămâne de făcut este să cobori scara nesfârșită cu trepte de beton care duce pe malul Meusei și să te plimbi pe poteca obosită, plină de pensionari cu câini, care merge-n lungul fluviului. Aventură, nenicule!

Dar unu-i Mihăiță. Dac-am văzut lăbăreala cu gardul, m-am apucat să caut o gaură („Imposibil să nu găsesc!”). Și am găsit într-adevăr, undeva foarte la margine, unde iarba netunsă crescuse cât omul (cât omul Ghiță Mureșan, adică), și acolo nu se mai obosise nimeni să repare gardul, așa că după ce m-am strecurat ca o fossă prin buruianul ăla, am trecut prin gaură și-am ajuns în pădurea care dă într-o viroagă, în albia unui pârâu, afluent al Meusei. Acolo era o căprioară. Csf, ncsf...