Jabbeke

Și-a luat nevastă-mea mașină! Nu acum, anul trecut, da’ zic. Hai să mergem și noi la mare, ca oamenii, acum dac-avem patru roți, că m-au înnebunit prietenii din țară cu Grecia lor, zice ea. Lasă, că nu te-a-nnebunit nimeni, că anul ăsta n-a plecat niciunul nicăieri, i-am răspuns (era 2020). Cu atât mai bine, mi-am făcut eu socoteala, în mod perfid: o să urc pe facebook poze cu marea, iar amicii n-o urce nicio poză (mi-am luat țeapă, că s-au dus toți la Sulina, la Portița, la Tuzla și la Corbu, de-au umplut rețelele cu poze care mai de care. Eu n-am postat nimic, vedeți imediat de ce). No bine, hai. Nevastă-mea cu organizarea, eu cufundat în gânduri: cugetam, reflectam („Liniște, maestrul creează”). Așa… a creat maestrul ce-a creat, apoi a cărat mormanul de bagaje la mașină, a legat copilul în scăunel și valea!, toată familia la mare. Fredonam încet, să nu fiu auzit, dar tot am fost, că am ghiersul gros: „Nu am decât o valiză / Este mică dar e grea / Plec la mare zece zile / Și mi-am pus de toate-n ea!” (săracul Ilie Micolov, fie-i țărâna ușoară, c-am băut odată cu el în Fire Club din București, mare om era, doar că se cam îngrășase, respira cu dificultate. Acum, na. I-a plăcut viața, a trăit-o cu patimă, au rămas melodiile, versurile din capul meu: „Iartă-mă dar mă grăbesc / Trebuie s-ajung la mare / Mă așteaptă fata mea / Fată neagră de culoare / Trebuie s-ajung la ea!”).

Și-am ajuns. Vânt, ploaie, frig (era în iulie). Pe faleză, oameni încotoșmănați ca de noiembrie, ne-am plimbat așa, ca la vreun sfert de oră, până ne-au înghețat nasurile: „Uite”, zice nevastă-mea, „vezi hotelul ăla mare și frumos? Cinci stele! E hotelul cu care are firma mea un contract de reciprocitate, când se duc colegii mei la mare, acolo se cazează! Totul e inclus, restaurant, tot”. Mă uit la hotel, o magaoaie cu aspect luxos: „Și barul e inclus?”, întreb. „Tot!”, răspunde ea, trăgându-i mai bine gluga pe cap copilului. Eu? Mustăceam.

Hai la cazare; hai. O văd cum se duce și-mi instalează fiica în mașină: „Păi, ce faci?”, zic. „Păi nu ți-am zis că mergem la cazare? Aici în Ostende e scump, nu ne permitem, poate peste vreo patru-cinci ani, să mai prindem cheag. Acum mergem la noi la cazare, la Jabbeke”. Și plecăm, drăgăliță Doamne, înapoi, adică spre direcția din care veniserăm, preț de vreo 15 kilometri, pân-ajungem la „cazare”.

***

Cazarea noastră de la Jabbeke era un țarc de rulote, asta era. Le zic „rulote” că nu știu cum să le spun altfel: e vorba de un fel de coșmelii de lemn (de fapt, de placaj), care au două roți și deci pot fi tractate, dar care sunt concepute să stea pe loc, așa au zece puncte de sprijin pe sol – cele două roți din fabricație, plus opt stâlpișori din beton, cu secțiune pătrată (economicoși, belgienii!).

Am aflat povestea, v-o spun acum pentru că mai încolo vreau să vă fac să râdeți: cândva, fiind nevoie de nisip și balast pentru construcțiile de la Ostende, un antreprenor a deschis și exploatat o mare carieră de nisip. Ani și ani de zile, nisip bun de râu (cel de mare nu e bun, că e sărat: fă tu beton cu el și vezi cum îți „moare” betonul ăla în nici două decenii – „cancerul betonului”, așa îi spune problemei), până când nisipul s-o gătat și-n mijlocul pustei flamande a rămas o mare groapă. Care s-a umplut cu ploaie, formându-se astfel un lac. Alt antreprenor ce-a făcut? A concesionat zona, a adus alt nisip, de la mare de data asta, și-a amenajat acolo o plajă cu toate cele necesare: tobogan uriaș cu apă, ski nautic, caiace, hidrobiciclete, hotelașe, terenuri de tenis, volei de plajă, piste de petanque etc. Dar cererea a depășit oferta (între timp prețurile din Ostende urcaseră la cer), așa că omul a adus câteva sute de rulote din astea și-a umplut câmpul cu ele, apoi l-a-ngrădit c-un gard țeapăn de plasă, prins de stâlpi solizi și înalți de beton.

O fi frumos, cui îi place. Când am ajuns noi, ploua. Am căutat căsuța, am primit cheile, ne-am adus bagajele de la mașină, cea mică și-a explorat noua ei împărăție, totul OK; acum, hai să facem grătarul, ca s-avem ce mânca la cină. Fatalitate! Grătarul era nou-nouț, pentru excursia asta îl cumpărasem, nu știam să-l montez. După vreo oră de șurubăreală, aveam obiectul asamblat; acum, hai s-aprind focu-n dânsul. Fatalitate! Dându-mă ecologist, nu cumpărasem mangal și nici lemn de fag, ci doar un sac de „brichete bio” și niște așchii de lemn de hickory (blestemată fie esența asta!), despre care am aflat ulterior că nu-s folosite la făcut focul, ci la afumat pemmikan-ul de bizon. Iar „brichetele bio” erau compuse din „deșeuri de origine animală” (adică căcat) și un „agent de aglomerare” (adică humă).

***

Seară. Ploaie. Jabbeke, campingul de rulote. Un copil care plânge, clefăind pâine cu lacrimi („Tati, mi-e foame”). O nevastă care îmi aruncă lasere din ochi, stând la adăpost, în ușa căsuței-rulotă. Și eu, orb de furie, încercând să aprind un foc imposibil de aprins: brichete „bio”! Ură, ură, ură; negru, negru, negru, asta vedeam în fața ochilor: aveam o cutie de chibrituri istețe, suedeze, de alea lungi, care se aprind totdeauna și ard mult, dar ce să fac cu ele la niște brichete din pământ de flori?! Mult mai târziu am aflat, de la unul și de la altul, că alea sunt brichete de întreținut focul, nu de făcut focul – adică, dacă ai făcut un rug cât claia, ai ars lemn și pe urmă cărbune (antracit sau mangal, ceva cu mare putere calorică), ți-ai făcut treaba la grătar (fleici, legume, ciuperci, cefe, coaste, mici, pește, copănele, brânză Haloumi, ce afli prin lada frigorifică), iar pe urmă ai poftă să mai stai în jurul grătarului, cu băieții, cu berile în mâini, și să mai povestești, OK. Pui prostiile alea de brichete eco peste jarul tău mega-fierbinte și alea se aprind încet-încet, ard toată noaptea iar tu cu frățiorii tăi aveți tot timpul să vă faceți maimuțe.

Eu n-aveam nimic. Nici băieți, nici frățiori, nici lemne, nici mangal, nici gaz, benzină, rășină sau măcar lumânări (da, există o metodă, munțomanii o știu). Am ars o carte întreagă, pagină cu pagină („Goodbye, Columbus” a lui Philip Roth, mare păcat, o cumpărasem cu dolarii mei economisiți la sânge dintr-o librărie studențească din San Mateo), dar degeaba. Am folosit tot spirtul din trusa medicală a mașinii – nimic (bine, era și puțin, un flaconaș). Am umblat prin camping, am răscolit prin tomberoane, am găsit niște cartoane semiude (adică semiuscate) și, după vreo 110 minute de sforțări suprabuzești, am reușit s-aprind focul.

Da. Le-am pregătit fetelor mele o cină târzie, cu tot ce trebuie, iar ele nu mi-am mai zis nimic, că văzuserăm cât mă trudisem... eu m-am mulțumit cu beri Dębowe aduse de-acasă, mă uitam în jar, murat sub ploaia măruntă, nu-mi mai trebuia nimic. Așa scrie și-n cărțile de yoga: „Când are o supărare, yogul nu mănâncă”. Bine, nici nu scrie undeva că bea bere ca porcii, dar partea asta am improvizat-o eu și bine-am făcut, că mai aveam o noapte de cazare, deci de făcut înc-un grătar.

A doua zi am explorat campingul. Gard în gard cu el era o benzinărie. Una de-aia mare, de autostradă: stive stăteau săculeții cu lemn de fag uscat, stive!